Sărci

Recenzie: Transformarea (Transformarea #1) de Justin Cronin

Horror-c
02 August 2017 ⋅

 

Editura: Nemira (Nautilus)

Anul apariţiei: 2017

Goodreads: 4.04

 

„Sunt al tău şi tu eşti al meu. Cu toţii suntem meniţi cuiva, iar eu sunt menirea ta.”

Nu este uşor să vorbeşti despre o carte care te-a răvăşit. Nu ştii ce cuvinte să alegi pentru a exprima (tot) ce ai simţit. Vrei să o reciteşti cât mai repede, pentru a păstra atmosfera sumbră şi întunecată, ritmul alert şi haosul ce însoţeşte acţiunea, călătoria ce modelează timpul şi străbate arşiţa deşertului, temerile aproape palpabile ale personajelor, teama ascunsă în fiecare capitol, strecurată între cuvinte, aşteptând să te atace şi să închidă copertele în urma ta.

Transformarea nu este un roman pe care doar îl citeşti. Îl savurezi, îl devorezi şi îl trăieşti. Îl recomanzi tuturor prietenilor, indiferent de preferinţele lor, iar la final le reaminteşti (cu viclenie) că FOX va adapta trilogia într-un serial. Ca sfat, nu îţi sugerez să le trimiţi link-uri cu noutăţi şi teasere sau să le mărturiseşti că îi stalkuiești pe producători şi pe scenarişti pe Twitter şi pe Facebook, aşteptând cast news, un trailer, un poster, orice informaţie ce ţi-ar tempera nerăbdarea în continuă creştere. Până nu vor citi romanul, nu te vor înţelege.

Am uitat să respir când am văzut copertele. Sunt superbe, aproape malefice. Te pregătesc pentru o poveste dark & twisted, cu un final ce îţi va spulbera toate aşteptările, alternând momentele emoţionante cu surprize neplăcute. Poate că unii cititori vor considera că Justin Cronin a uitat sensul cuvântului „milă”, însă fiecare alegere a personajelor, fiecare moarte, sacrificiu sau trădare are o semnificaţie ce nu se rezumă la veşnica alegere între bine şi rău. Uneori, pentru a-i apăra pe cei pe care îi iubeşti, pentru a le oferi puţină speranţă, trebuie să îţi încalci principiile şi să devii altcineva, chiar altceva, indiferent de consecinţe şi de ura ce o să fie îndreptată asupra ta (presimt că fanii Arrow zâmbesc acum).

Amy este farul spre care se îndreaptă toate personajele, legătura invizibilă dintre trecut, prezent şi viitor, o constantă în timp şi spaţiu. O supravieţuitoare. O luptătoare. Dar nu a fost întotdeauna aşa. În primele capitole, în primele sute de pagini, este o copilă de şase ani, cu un trecut tulbure şi o minte sclipitoare. Este vânată, persecutată şi sechestrată pentru abilităţile ei. O armă, o ameninţare, un subiect de test, un număr într-un experiment periculos desfăşurat şi susţinut atât de armată, cât şi de oameni de ştiinţă, orbiţi de vise măreţe şi de iluzia unui viitor mai bun.

„Cenuşa îi cădea pe faţă, pe păr. Straniu, nu-i era frică, nici pentru el, nici măcar pentru Amy. Era o minune. Îşi lăsă capul pe spate ca să primească cenuşa pe faţă. Cenuşa era de oameni, ştia prea bine. Ploua cu cenuşă de suflete.”

Proiectul NOE porneşte dintr-o dorinţă nobilă, însă astfel de iniţiative se transformă treptat în minciuni şi în greşeli. Când experimentele scapă de sub control, te aştepţi la moarte, sânge şi la sfârşitul omenirii. La oraşe abandonate, nebunie şi masacre. Instinctul de supravieţuire preia controlul, sentimentele pălesc, iar prădătorul devine pradă.

Într-un complex ascuns în munţi, doisprezece prizonieri se pregătesc de evadare. Nu ar trebui să îţi fie milă de ei, mai ales după ce le vei citi cazierele. Ucigaşi. Psihopaţi. Pedofili. Violatori. Criminali în serie. Dispariţiile lor nu vor ridica semne de întrebare. Sunt cobai, purtătorii unui virus distrugător, ce le schimbă comportamentul, înfăţişarea şi modul de gândire. Virusul îi transformă în creaturi imposibil de ucis, înfricoşător de rapide, fiinţe cu puteri nebănuite, ce distrug, ucid şi manipulează pentru a se hrăni şi a supravieţui.

„Boala părea veşnică. Ăsta era cuvântul la care-l făcea să se gândească. Nu că avea să dureze veşnic; mai degrabă că era bolnav chiar de timp. Ca şi cum ideea de timp ar fi fost înăuntrul lui, în fiecare celulă a corpului său, iar timpul nu era un ocean, cum îi spusese cineva odată, ci un milion de minuscule fitiluri aprinse, care n-aveau să se stingă niciodată. Cea mai rea senzaţie din lume. Cineva îi spusese că avea să se simtă curând mai bine, mult mai bine. Se agăţase de aceste cuvinte pentru o vreme. Acum însă ştia că erau o minciună.”

Mi-au plăcut la nebunie capitolele în care alergam pe holurile complexului, în special la nivelurile inferioare. Când stăteam de cealaltă parte a geamului şi observam evoluţia virusului, încercând să găsesc o explicaţie pentru ce vedeam. „Preludiul” acţiunii, implicit al poveştii, deşi se întinde pe un număr impresionant de pagini, este foarte bine structurat. Intens. Alert. Un puzzle cu piese lipsă şi o galerie foarte neobişnuită de personaje, cu idealuri diverse şi dorinţe din cele mai simple, primitive, personaje sechestrate (la rândul lor) alături de prizonieri, aşteptând ca experimentul să fie finalizat și să plece.

Am citit capitolele cu un sentiment vecin cu disperarea. Nu îl pot descrie în cuvinte, dar nu mi-a fost foame sau sete, nici nu mă gândeam să mă opresc şi să iau o pauză. Nu puteam. Autorul îmbină armonios atât de multe genuri, horror, fantasy, suspans, thriller, încât nu îţi mai pasă de ce se întâmplă în jurul tău. Uiţi de toţi şi de toate, fără regrete. Dacă te oprești din citit, dacă abandonezi cartea, chiar şi pentru câteva ore, Transformarea o să te bântuie în continuare. E mereu cu tine, în mintea ta, aşa cum sunt şi ei.

Atunci când acţiunea mai are puţin şi explodează, când paginile îţi ard buricele degetelor, Justin Cronin ne aminteşte cât de ingenios este. Cât de sadic. Ne acoperă ochii şi ne aruncă aproape o sută de ani în viitor, în fața Zidului, unde Paznicii apără Colonia.

După evadarea prizonierilor şi eliberarea virusului... a urmat Apocalipsa. Oamenii s-au transformat în virali, în creaturi primejdioase, însetate de sânge. Oraşele au fost atacate şi au devenit câmpuri de luptă. Armata nu a putut să-i oprească pe virali, să-i distrugă pe Cei Doisprezece, „originalii”. Dar Amy poate. Însă nu ştie cum.

Colonia este destinaţia finală a supravieţuitorilor, a celor care au reuşit să se salveze şi să pună bazele unui adăpost, unui cămin, unde acum trăiesc doar câteva zeci de persoane. De la miliarde, la zeci. Aşa arată prezentul în Transformarea. Nu este un coşmar sau o iluzie. Nu este un test sau o simulare. Autorul ne oferă o realitate crudă, izvorâtă din lăcomie şi egoism, din dorinţa obsesivă de a atinge noi idealuri prin înlăturarea unor trepte-cheie în evoluţia omenirii.

Am stat prea puţin în Colonie sau pe Zid, aşteptând un atac din partea viralilor, înconjurată de un număr copleşitor de personaje, cu idealuri surprinzător de diferite şi de îndrăzneţe, cu gânduri despre trecut şi tehnologii apuse. Nu puteam să accept că viitorul omenirii se ascunde în spatele unui Zid, că am rămas atât de puţini. Mă rătăceam pe străzi, îi admiram pe copii, le invidiam inocența, ascultam discuţiile aprinse ale adulţilor, legende despre prezentul meu, ce lor le este atât de străin şi de greu de înţeles, cu atât mai mult de acceptat.

Atmosfera din Colonie e electrizantă şi viitorul nesigur. În curând, Zidul nu o să mai fie suficient pentru a-i ţine pe virali departe. Resursele se diminuează şi luminile de protecţie se vor stinge. Câţiva tineri se strecoară din „mulţime”, riscă şi acceptă o provocare soră cu condamnarea la moarte. Ei menţin flacăra speranţei, alături de Amy. Ei m-au „distrus” în fiecare capitol, prin prietenia, încrederea şi iubirea ce îi leagă, prin devotamentul cu care se protejează unii pe ceilalţi, prin puterea de sacrificiu ce le oglindeşte nobleţea. Nu este nimic forţat, un sindrom pierdut al eroului, un sentiment, cât de mic, de laşitate sau de prefăcătorie. Sunt personaje extraordinare, ce refuză să cedeze în faţa propriilor temeri, iar aventura lor abia începe în Transformarea.

„Fireşte, sper să nu murim cu toţii acolo. Dar aş prefera să fiu aici decât în oricare loc, împreună cu oamenii aceştia. E diferit să-ţi fie frică atunci trăieşti cu speranţa că va conta la ceva. Nu ştiu ce o să găsim în Colorado, dacă o să ajungem vreodată acolo. Nici nu sunt convinsă dacă într-adevăr contează sau nu. În toţi anii ăştia, cât am aşteptat după Armată, iar Armata a întârziat să apară, s-a dovedit acum că Armata suntem noi.”

Peter Jaxton este un lider informal, ce îmi aminteşte de Rick din The Walking Dead (cel din primele sezoane, fără excese de nebunie). Indiferent de situaţie, el nu intră în panică, analizează şi caută soluţii, rute de scăpare şi o modalitate de a-şi salva prietenii. E înspăimântat de trecut, de informaţiile ce sălăşluiesc în cărţi, de poveştile în care maşinăriile erau indispensabile oamenilor, de istoria popoarelor răpuse de virali. Nu este protagonistul cu care suntem obişnuiţi: băiatul cel rău, eroul cu puteri nebănuite, „alesul”, „izbăvitorul”. Nu. Este un tânăr ce vrea să îşi salveze fratele, pe Theo, răpit de virali. El ştie, simte, că este în viaţă. Vrea să creadă în viitor, într-o lume unde el şi ceilalţi locuitori din Colonie nu sunt ultimii supravieţuitori. Iar eu vreau ca el să înţeleagă că nu e bine să îţi ascunzi sentimentele, mai ales când ziua de mâine este o probabilitate, nu o certitudine.

Alicia Donadio este fe-no-me-na-lă. Genială. Remarcabilă. Da, ştiu că termenii sunt folosiţi mult prea des, aproape la orice, însă vorbesc de Alicia, de cel mai curajos dintre Paznici, de o tânără vulcanică, sarcastică şi acidă, de personajul meu preferat. V-am spus că este şi minunată? Nu? Vă spun acum. În DC, o avem pe Wonder Woman, în Transformarea o avem pe Alicia Donadio. Nu ştiu cum să-i mulţumesc autorului pentru acest personaj, acest dar nepreţuit. În raport cu alte eroine, ce abia prin volumele 2-3 îşi controlează puterile sau îşi descoperă abilităţile, Alicia nu are nevoie de antrenamente şi de îndrumări. Ea îşi protejează prietenii, grupul. Ea are acele mai ascuţite instincte şi îi ucide fulgerător pe virali, demonstrând graţie şi inteligență, curaj şi perseverenţă. Da, este şi for-mi-da-bi-lă. And I ship her and Peter. Really. Really. Hard.

Sursă

„El era secretul pe care îl ţinuse ea. Pe care şi-l ţinuseră ascuns unul faţă de celălalt, chiar şi faţă de ei înşişi.”

Michael Fisher este personajul pe care îţi este imposibil să nu-l iubeşti. The Geek. The Nerd. Şoarecele de bibliotecă. Îţi faci mereu griji pentru el, mai ales după ce vezi cum mânuieşte chiar şi cele mai primitive arme. Nu este un războinic, cu atât mai puţin un Paznic, însă este indispensabil grupului. Mecanic, geniu, inovator. E adorabil şi împiedicat, se înroşeşte mai des ca o fată, iar tu o să îi adori replicile, replici ce ascund o inocență mai potrivită unui copil decât unui adult.

Sunt prea multe personaje „de bifat”, prea multe de spus. Despre restului grupului (Squad Goals bifat), despre Amy, despre virali, despre Cei Doisprezece. Despre perfecţiunea cu care Justin Cronin îmbină cele două axe temporale, iar o parte din enigme sunt elucidate abia la final, când eşti epuizat şi lipsit de energie, cu ochii agăţaţi de cele două volume.

Dacă te sperie 1048 de pagini... eşti un laş/o lașă. Fiindcă ratezi un roman incredibil şi uimitor, pentru care ar trebui să inventez „complimente” noi sau să le înşir pe toate cele cunoscute. Atât este de bun. Şi este abia începutul.

P.S.: Transformarea = Under The Dome + The Walking Dead + The Strain

Mulțumesc mult Editurii Nemira pentru roman! Justin Cronin are o fană nouă.