Sărci

Recenzie: Aici ne despărțim de Jonathan Tropper

Dramă-c
03 Aprilie 2017 ⋅

 

Editura: Litera

Anul apariţiei: 2012

Goodreads: 3.88

„- Să fii singur nu-i o treabă pentru toată lumea.”

Moartea nu este un eveniment, este un personaj. O persoană care îşi schimbă în permanenţă trăsăturile, observând „efectul” prezenţei sale asupra celor din jurul său. Răneşte, distruge, salvează sau vindecă, în funcţie de dorinţele primite, de rugăciunile ascultate şi de durerea împărtăşită. În romanul lui Jonathan Tropper, moartea este izvorul haosului.

Mereu vor exista probleme într-o familie mare: neînţelegeri între părinţi, secrete, amintiri neplăcute între fraţi, farse, minciuni, discuţii (aparent) nesfârşite, rupte de timp, pe subiecte banale, multe uşi trântite şi nelipsitele scene dramatice, în care un membru al familiei joacă rolul „victimei” şi transformă chiar şi cel mai neînsemnat gest într-o tragedie în trei acte. Familia nu este o instituţie alcătuită din reguli şi norme, cu un program fix de lucru şi cu (eventuale) zile libere, când poţi să-ţi ignori obligaţiile şi să te bucuri de timpul tău. Familia este o parte din tine, a vieţii tale de zi cu zi, la bine şi la rău, fie că îţi place, fie că nu.

Dacă ne luăm după primele capitole din Aici ne despărţim, lui Judd Foxman nu îi prea place. După moartea tatălui său, Judd este nevoit să se întoarcă în casa părintească pentru a-i onora ultima dorinţă: să ţină shiva în memoria lui, o tradiţie specifică evreilor, prin care toţi membrii familiei trebuie să locuiască sub acelaşi acoperiş, timp de şapte zile, cu speranţa că la finalul săptămânii nu vor mai avea un trup de îngropat. Poate că remarca mea este deplasată, dar eu doar încerc să vă pregătesc pentru excentricitatea autorului, care ilustrează relaţiile dintre personaje în tonuri de alb, negru sau roşu, într-un mod absurd, exagerat şi delicios de ironic, delicios de adevărat, refuzând să îmblânzească realitatea pentru cititorii săi.

Judd Foxman are toate motivele să fie nervos, stresat şi deprimat. Locuieşte de pe o zi pe alta, fără niciun plan de viitor, într-o baracă (şi sunt politicoasă când folosesc acest termen). Şi-a (sur)prins soţia în pat cu fostul său şef, pe care l-a pedepsit într-un mod unic, imposibil de redat în recenzie, o scenă tragicomică, impecabil descrisă.

„<<Tata a murit>> aş vrea să-i strig. Dar n-am s-o fac, pentru că ea s-ar pune pe plâns şi, dacă ea o să plângă, probabil că o să plâng şi eu, şi atunci o descopere o cale pe unde să se strecoare în cetatea mea. Şi n-am de gând să-i permit să facă o breşă cu calul ei troian al compătimirii. Mă duc acasă să-l înmormântez pe tata şi să mă întâlnesc cu familia mea, şi ea ar fi trebuit să fie cu mine. Numai că ea nu mai este a mea. Omul se căsătoreşte ca să aibă un aliat împotriva familiei, dar eu mă îndrept acum spre tranşee de unul singur.”

Acum, Judd doarme la subsol, în casa părinţilor, pe un pat şubred şi neîncăpător. În timpul zilei stă „proţăpit” pe scaunele de shiva (care sunt foarte foarte foarte joase, un mijloc legal de tortură), trist, nefericit şi plictisit de cuvintele goale care îi sunt adresate de vecini îngrijoraţi sau de rude îndepărtate, urmând ca la lăsarea întunericului să caute o scăpare, o formă de eliberare, atât pentru durerea sufletească, cât şi pentru dorinţele sale sexuale, care sunt prezente în fiecare capitol.

Judd este mereu excitat, un amănunt uneori deranjant, în condiţiile în care are fantezii cu toate femeile pe care le întâlneşte. Fie că este o necunoscută la trecerea de pietoni, inconştientă (spre bucuria ei) de atenţia acordată, fie că este o prietenă din liceu, al cărui nume l-a uitat din momentul în care şi-a aruncat toga la serbarea de absolvire, Judd creează un scenariu pentru fiecare în parte, modelându-le după dorinţele sale cele mai pătimaşe. Sunt artiste, avocate sau studente. Femei independente, de succes sau femei dornice de aventură, de călătorii neplanificate şi de relaţii pasagere. Judd le oferă personalitate, idealuri şi vise, gânduri şi amintiri, culoare ochilor şi miros pielii, până în punctul în care nu mai reuşeşte să separe realitatea de ficţiune. Din fericire pentru el, există o persoană interesată să-l salveze, să-l ajute să se regăsească. Dar oare merită această şansă?

După cum bine v-aţi dat seama, Judd nu este singurul care suferă din pricina acestui „aranjament” forţat. La prima vedere, îndrăzneşti să speri, să crezi că fraţii îşi vor rezolva problemele, însă Tropper are câteva surprize pregătite pentru voi, folosindu-se din plin de umorul său spumos, uneori sadic, potrivit pentru o parodie, pentru a reliefa cele mai inconfortabile sau neplăcute scene pe care vi le puteţi imagina.

„Când eram copii îi plăcuse de noi. Când am crescut nu a mai ştiut cum să ne înţeleagă. Copilăria pare atât de permanentă, de parcă ar fi ea lumea întreagă, dar într-o bună zi se termină şi te trezeşti aruncând pământ umed pe sicriul tatălui tău, uluit de cât de efemer este totul.”

Phillip Foxman este oaia neagră a familiei. Cel mai tânăr dintre fraţi are o personalitate greu de „digerat”. Are un trecut „vulcanic”, din care nu lipsesc alcoolul, drogurile, bătăile, centrele de reabilitare şi celulele de închisoare. Întotdeauna are probleme (şi nu neparat financiare). Este incapabil să îşi (men)ţină mâinile în jurul trupului şi are o listă de cuceriri impresionantă, care l-ar face până şi pe Don Juan să se înroşească. Însă, atunci când se întoarce în casa părinţilor, este schimbat. Are o logodnică încântătoare, matură, frumoasă şi inteligentă, îşi doreşte să se implice în afacerea familiei şi să se reîmpace cu fraţii săi. Însă poate oaia neagră să se transforme într-una albă? Să fie atât de uşor?

La polul opus, la prima vedere, Paul Foxman este fratele „perfect”: o slujbă stabilă, o soţie care-l iubeşte şi un trecut glorios, care sfidează legile timpului, un trecut care trăieşte în prezent, de parcă Paul vrea să le reamintească tuturor ce a fost, cine este şi cât de multe oportunităţi a ratat sau câte i-au fost furate, singurii vinovaţi pentru necazurile sau neajunsurile sale fiind membrii propriei familii. Pe scurt, i-au pus beţe în roate.

Pentru ca drama să fie condimentată şi prin câteva personaje feminine remarcabile, în „scenă” intră Wendy Foxman, sora nemulţumită şi cu prea mulţi copii, nepăsătoare şi apatică, ignorată de soţul ei (care este căsătorit cu telefonul) şi invidioasă pe lume, pe univers, chiar şi pe fraţii săi, pentru libertatea şi puterea cu care renunţă la tot şi o iau de la capăt, fără să ezite sau să regrete deciziile luate.

„Nu ştii niciodată când îţi vezi tatăl sau îţi săruţi nevasta, sau te joci cu fratele tău mai mic pentru ultima oară, dar întotdeauna există o ultimă oară. Dacă ţi-ai aminti fiecare ultimă dată când ai făcut ceva, nu te-ai mai opri din jelit.”

Cireaşa de pe tort este „mama Foxman”, un personaj absolut genial, o femeie fascinantă, lipsită de inhibiţii, curajoasă, încrezătoare şi mândră de ea. Îşi expune fără ruşine pieptul generos prin decoltee adânci şi plecăciuni exagerate, amuzată de reacţiile oaspeţilor, care au venit să îi ofere sincere condoleanţe, dar şi-au pierdut cuvintele „la jumătatea drumului”, atraşi de „priveliştea” cu care au fost întâmpinaţi. Cu fuste scurte, care abia dacă îi acoperă fundul sau cu rochii mulate, indecent de strâmte, şi un zâmbet molipsitor, folosit cu încredere, mama este liantul familiei, o explozie de energie, sentimente şi mărturisiri, o femeie care încearcă să-şi salveze copiii şi să le ofere puţină pace şi alinare. Pentru că o mamă vede tot şi ştie tot.

Cu fiecare zi de shiva încheiată, tensiunea creşte, atmosfera devine mai apăsătoare, iar regretele se înmulţesc. Copiii Foxman par să se prăbuşească sub povara amintirilor. Râd, urlă, se lovesc, plâng, se regăsesc şi se despart, cu martori sau fără, până când se eliberează de toate cuvintele nerostite, de toate secretele ţinute atâţia ani sub lacăt, până când lacrimile li se usucă pe obraji şi rămân fără aer, îngroziţi de ce au spus sau de ce au făcut.

Aici ne despărţim este un roman-fenomen, impulsiv şi îndrăzneţ, un strigăt de ajutor şi o lecţie dificilă, dureroasă, despre familie, dragoste şi regrete. Stilul lui Tropper, acid și fluid, alături de un umor licențios, de o intrigă ingenioasă şi de o paletă extraordinară de personaje, transformă romanul într-o lectură captivantă, de neratat, pe care cititorul o va termina cu ochii în lacrimi şi cu un surâs slab întipărit pe chip.

Cât despre mine... eu vreau un sequel, după acel final. Şi trebuie să îmi fac curaj să văd filmul.

P.S.: Aş vrea să-i mulţumesc lui Răzvan pentru roman, un prieten fantastic şi un bookaholic „nebun”, cu care am cele mai „interesante” discuţii.

Aici este blogul lui, îl recomand cu mare drag!