Sărci

Cronică - Pirații din Caraibe: Răzbunarea lui Salazar (2017)

30 Mai 2017 ⋅

 

IMDb: 7.2

Distribuitor român: Forum Film România

 

Captain Salazar: Find Jack Sparrow for me and relay a message, from Captain Salazar. Tell him: death will come straight for him. Will you say that to him, please?

Când sunt supărată sau când vremea nu este de partea mea, aleg o serie de filme, comand de mâncare şi îmi chem prietenii la un maraton de cel puţin zece ore. Pe lângă Stăpânul Inelelor şi Harry Potter, Piraţii din Caraibe este seria ce m-a ajutat să supravieţuiesc în timpul examenelor, pentru că era imposibil să fiu speriată sau obosită după ce îl urmăream pe Jack Sparrow minţind, înşelând şi păcălind toate personajele care au avut ghinionul să-l întâlnească sau să aibă încredere în el.

Puţin dezamăgită de ultimele două filme, nu am mers cu aşteptări foarte mari la Răzbunarea lui Salazar. După luni de promovare, de teasing şi câteva trailere ce mi-au reamintit cât de mult înseamnă seria pentru mine, m-am reîntâlnit cu Jack Sparrow şi cu Barbossa, cu Will şi cu Elizabeth, pregătită de o nouă aventură pe mare şi pe uscat, alături de eroi noi şi de un villain surprinzător de charismatic... pentru un mort.

În ultimii ani, nu pot să spun că am fost foarte impresionată de rolurile alese de Johnny Depp, cu atât mai mult cu cât îl „zăresc” pe Sparrow în aproape toate personajele pe care le-a interpretat de la debutul său ca pirat în 2003, în Blestemul Perlei Negre. În Răzbunarea lui Salazar, căpitanul Jack Sparrow este neschimbat, asta dacă nu iei în considerare şuviţele blonde ce contrastează puternic cu bronzul lui cel nou. Jack e la fel de nespălat, chiar mândrindu-se cu timpul scurs de la ultima sa baie, cu ochii după femei, fie ele căsătorite, nobile sau plătite cu ora, şi cu mâinile în jurul sticlelor de băutură, ce îl ajută să uite că nu (prea) mai are echipaj şi o corabie de care să fie mândru.

Din păcate pentru el, un prieten s-a hotărât brusc să-l caute şi să-l ucidă, drept „răsplată” pentru o capcană ingenioasă meşteşugită de Jack într-o perioadă în care nu era atât de nesigur pe picioare şi aburii alcoolului nu îi dictau fiecare decizie.

Corăbiile sunt scufundate sau arse, marea este nesigură, iar un singur supravieţuitor este lăsat în urmă pentru a spune povestea lui Salazar şi a echipajului său format din soldaţi parțial descompuşi şi cu membre lipsă, cu puteri paranormale şi cu o coregrafie amuzantă dacă ştii să apreciezi un film de aventură cu iz de parodie.

După cum am spus şi mai devreme, Javier Bardem, aka Salazar, e charismatic. Cu părul fluturând pe lângă obraji (un efect pe care încă nu am reuşit să mi-l explic, chiar şi după ce am văzut de 2 ori filmul), un chip „prietenos”, un rictus pe post de zâmbet şi un umor ce doar morţii îl pot savura cu adevărat, Salazar este un villain ce nu reuşeşte să te înfricoşeze, dar asta nu te împiedică să rămâi fascinat de el, de accentul spaniol sau de lejeritatea cu care îşi ordonă soldaţii să ucidă, doar pentru plăcerea de a creşte numărul victimelor pe mare.

Pentru a deveni stăpânul mărilor şi pentru a rămâne în viaţă, Jack Sparrow trebuie să găsească Tridentul lui Poseidon, un artefact mistic şi legendar, despre care există foarte puţine informaţii, altfel ar fi fost de mult descoperit. Norocul lui pare să se schimbe când îi întâlneşte pe Henry Turner (Brenton Thwaites) și Carina Smyth (Kaya Scodelario), personajele faţă de care scepticismul meu a fost fixat la cote înalte înainte să intru în sala de cinema.

Henry Turner se străduieşte să fie urmaşul demn al părinţilor săi, dar, chiar dacă am întrezărit în el naivitatea şi bunătatea lui Will, precum şi încăpăţânarea şi impulsivitatea lui Elizabeth, el rămâne cel mai neinteresant personaj: are scopuri nobile şi este curajos, însă „prestaţia” lui Brenton Thwaites „scârţâie” de la început până la final, transformând momentele (aparent) emoţionante într-o improvizaţie nesatisfăcătoare şi dureros de privit. În plus, este exagerat de machiat – nici Kaya Scodelario nu este atât de aranjată.

Mi-a plăcut foarte mult de Carina Smyth şi de pasiunea imprimată de Kaya Scodelario în această tânără rebelă şi inteligentă, considerată vrăjitoare pentru că are o educaţie elevată şi pentru că a reuşit să supravieţuiască singură, fără ajutorul sau sprijinul unui bărbat. Carina este ingenioasă şi vulcanică, un astronom şi un om de ştiinţă, ce ignoră superstiţiile şi refuză să creadă în fantome şi într-o armată de morţi ce se află pe urmele lui Jack Sparrow, asta până când îi întâlneşte şi îşi reconsideră teoriile, forţată să admită că nu are întotdeauna dreptate.

Carina Smyth: I'm not looking for trouble!

Captain Jack Sparrow: What a horrible way to live.

Dacă ar trebui să aleg un personaj favorit, nu m-aş opri la Jack, Will sau Elizabeth. Nu. Cu bune şi cu rele, cu toate greşelile comise şi trădările pe care le-a bifat în cinci filme, Barbossa rămâne, pentru mine, cel mai complex, amuzant şi fascinant anti-erou al seriei. Geoffrey Rush se joacă în continuare cu sentimentele noastre, refuzând să ne spună de partea cui este. Îi conferă o vulnerabilitate nouă lui Barbossa, ne ajută să întrezărim o umbră a bărbatului care a fost, păstrând un ton sictirit şi câţiva aşi în mânecă, aşa cum ne-a obişnuit.

Povestea nu este perfectă, dar nici nu am căutat să fie. Pe alocuri, se simte improvizaţia scenariştilor, însă ignori discrepanțele şi te bucuri de acţiune, de glumele seci şi savuroase (cu mici scăpări), de secvenţele a la Assassin’s Creed de la început, când Jack Sparrow ne demonstrează că nu are agilitatea lui Ezio sau Altair, sau de o nuntă la care nimeni nu se aşteaptă, când ai tendinţa să te ciupeşti ca să te asiguri că nu visezi. Dacă eşti un fan adevărat al seriei, o să te bucuri de toate reîntâlnirile dintre personaje şi ţi se va face pielea de găină când vei recunoaşte soundtrack-ul, mai ales când vei asculta One Day de Hans Zimmer, conştient că... se va întâmpla ceva rău. Ceva. Foarte. Rău. Şi dramatic.

Eu am văzut de două ori filmul în cinci zile şi plănuiesc să-l văd şi a 3-a oară, cât de curând. E distractiv, alert şi mi-a reamintit de copilărie, de cât de „nevinovată” era seria la început, când personajele nu mureau şi ştiai la ce să te aştepţi din partea lor. Dacă regret schimbarea? Încă nu îmi dau seama. Poate. Puţin.

P.S.: Sunt foarte supărată că Faramir şi Legolas nu au avut o scenă împreună. FOARTE. SUPĂRATĂ.