Sărci

Cronică: Wonder Woman (2017)

31 Mai 2017 ⋅

 

IMDb: 8.4

Distribuitor român: Vertical Entertainment

 

 Diana Prince: I used to want to save the world, this beautiful place. But the closer you get, the more you see the great darkness within. I learnt this the hard way, a long, long time ago.

Criticii „de specialitate” au fost întotdeauna nemiloşi cu producţiile DC, fie că vorbim despre filme sau despre seriale. De la scenariu până la distribuţie, cu fiecare review negativ citit, nu am putut să nu observ cum se agaţă chiar şi de cele mai nesemnificative detalii, de parcă producţiile Marvel sunt flawless. Din păcate, după ce Batman v Superman: Dawn of Justice și Suicide Squad au fost „dezmembrate” de critici, DC-ul nu a putut să îşi salveze imaginea cu ajutorul serialelor, ultimele sezoane din Arrow, DC’s Legends of Tomorrow şi The Flash fiind un haos greu de descris, fiecare culminând cu un season finale... decent, să zicem.

Presiunea s-a mutat pe Gotham, care rămâne unul dintre serialele mele preferate, cu un sezon trei la fel de întunecat şi de twisted cum am fost obişnuiţi până acum, şi pe Wonder Woman, ce a reuşit să scape de „blesteme” şi de „ghinioane” şi ne-a oferit primul film DC memorabil după celebra trilogie a lui Nolan, depășindu-mi cu mult aşteptările.

Când Gal Gadot a fost aleasă în rolul Dianei Prince, au existat foarte multe discuţii şi reacţii exagerate din partea fanilor, argumentele lor fiind neconvingătoare şi uşor misogine, până în punctul care eu am renunţat să mai caut informaţii despre film, dezamăgită de această ură nejustificată, greu de înţeles, cu atât mai mult de acceptat. Cum eu şi criticii foarte rar ne înţelegem, nu-mi pasă ce au de spus şi de comentat, motiv pentru care am văzut Wonder Woman fără să fiu influenţată de părerile „specialiştilor”. Şi bine am făcut.

Gal Gadot este perfectă în rolul Dianei Prince. Nu este o frumuseţe clasică şi poate că nu are cea mai potrivită statură pentru o amazoană, dar este Wonder Woman - neînfricată, impunătoare, nobilă şi curajoasă, o eroină fantastică şi o femeie ce (încă) nu este pe deplin conştientă de abilităţile şi de darurile ei, un „defect” ce nu ia naştere din pricina sexului, ci din personalitatea ei, ea afişând uneori o naivitate specifică unui copil, nu unei luptătoare.

De mică, Diana a vrut să înveţe să lupte. Să alerge. Să se apere. Să folosească scutul, sabia şi arcul. Să îşi depăşească limitele şi să fie antrenată de către cele mai bune amazoane, muncind cu îndârjire pentru a ajunge cea mai puternică dintre ele, o ameninţare pentru oricine ar îndrăzni să atace Themyscirian, insula ce i-a fost casă întreaga viaţă, protejând-o de războaiele oamenilor şi de ororile ce se întâmplă dincolo de mare. Aş fi vrut să petrecem mai mult timp alături de amazoane, pentru că mi-a plăcut foarte mult acest story arc şi am părăsit mult prea repede Themyscirian, înainte să am posibilitatea să le cunosc pe aceste luptătoare extraordinare, ce au crescut-o pe Diana şi au ajutat-o să devină ceea ce este acum: a hero and a savior.

Pe insulă este în siguranţă, dar când avionul pilotat de Steve Trevor (Chris Pine) se prăbuşeşte în faţa ei, Diana nu ezită să se arunce în apele învolburate pentru a-l salva, un gest ce va marca drumul ei spre cunoaştere, adevăr, deziluzii şi fiorii primei iubiri.

Chimia dintre Pine şi Gadot este aproape palpabilă, un aspect ce lipseşte din majoritatea filmelor cu supereroi, povestea de dragoste fiind de cele mai multe ori forţată şi obositoare, distrăgând atenţia de la evenimentele cu adevărat importante. Chris Pine e fermecător şi charismatic în rolul lui Steve Trevor, ancora Dianei în lumea oamenilor. Se simte armonia şi înţelegerea dintre cei doi actori, naturaleţea scenelor, regăsită chiar şi în cele mai mici gesturi, o privire îngrijorată aruncată pe furiş sau o strângere uşoară de mână, gesturi ce dezvoltă o legătură neaşteptat de emoţionantă între un spion britanic şi o amazoană ce vrea să salveze lumea.

Este impresionantă dorinţa Dianei de a-i ajuta pe toţi, indiferent de circumstanţe sau de păcatele lor. Ea nu poate să înţeleagă de ce există atât de multă suferinţă şi moarte jurul ei, de ce oamenii întorc armele unii împotriva celorlalți, de ce sunt ucise milioane de suflete, femei și bărbați, copii şi bătrâni, pentru pământ şi putere. Durerea este vie în ochii amazoanei când păşeşte pe front şi zăreşte soldaţi mutilaţi şi trupuri fără viaţă, când inhală fumul grenadelor şi priveşte granița duşmanului, pregătit să tragă dacă va avea o ţintă clară asupra ei. Inima Dianei este revoltată de ceea ce vede, simte şi atinge. Pacea de pe insula Themyscirian pare acum un simplu mit, o iluzie pe care a acceptat-o de tânără, vag conştientă de răutatea ce sălăşluieşte în oameni.

Cinematografia este ireproşabilă, alternând momentele amuzante şi inofensive cu scene cutremurătoare din timpul războiului, pentru a completa imaginea lumii, o lume răscolită de invidii, prejudecăţi, foamete, sărăcie şi boli, în care femeia are o influenţă minimă, uşor de ignorat sau de uitat.

Diana se adaptează treptat la noua ei viaţă, nemulţumită de hainele pe care trebuie să le poarte, de manierele pe care trebuie să le prindă din mers, pentru a atrage cât mai puţină atenţie asupra ei. Dar e greu să treci neobservată când ai o privire atât de pătimaşă că a ei, când eşti o amazoană ce refuză să accepte restricţiile impuse într-o societate a bărbaţilor, când ai o voce, hotărâtă şi revoltată, ce simte nevoia să se facă auzită. Steve îi este întotdeauna alături, cu explicaţii, sfaturi sau o atenţionare abia şoptită, conştient de cât de greşită este lumea lui şi cât de nedrept şi inuman i se par toate Dianei. Împreună, acceptându-şi diferenţele şi fiind sinceri unul cu celălalt, au o şansă la izbândă, dar inamicul lor este şiret, viclean şi ascuns, urmărindu-le fiecare mişcare.

David Thewlis, cunoscut pentru rolul lui Remus Lupin din celebra serie Harry Potter, interpretează rolul unui diplomat britanic, Sir Patrick, ce nu se sfieşte să încalce ordinele primite de la superiorii săi pentru a-i ajuta pe Diana şi Steve. Poţi simţi schimbarea, decizia lui de a li se alătura, încă din momentul în care Diana îl fulgeră cu privirea, dezamăgită de laşitatea lui, de uşurinţa cu care câţiva bărbaţi pot decide dacă vieţile celor trimişi pe front merită sau nu să fie salvate, pentru „binele suprem”. Personajele secundare formează o alianţă comică şi o echipă nesperat de unită, pentru care îţi vei face griji până la finalul filmului, fiindcă mereu te aştepţi să se întâmple ceva rău în ultimele douăzeci de minute - doar vorbim de DC.

CGI-ul este spectaculos, la pol opus față de precedentele producţii DC, ce au optat pentru tonuri închise şi lupte în semiobscuritate. Culoriile în Wonder Woman sunt vii, fără să fie ţipătoare, o flacără firavă a speranţei într-un univers auster şi rece. Costumul Dianei străluceşte în mijlocul bătăliei, ca şi ea, un erou ce nu se teme şi refuză să închidă ochii sau să accepte înfrângerea, nu cât timp mai sunt vieţi de salvat.

Soundtrack-ul nu dezamăgeşte şi vibrează în ritm cu acţiunea, în salturi explozive sau în valsuri melancolice, motiv pentru care primul lucru pe care îl vei face după ce părăseşti sala de cinema va fi să-ţi updatezi playlist-ul de pe telefon şi să te minunezi (oare pentru a câta oară) cât de genial este Hans Zimmer.

Pe scurt, Patty Jenkins (regizor) şi Gal Gadot salvează universul DC. Și filmul îți frânge puțin inima.