Sărci

Cronică: Unlocked: Pericol descătuşat (2017)

Acțiune
18 Iunie 2017 ⋅

 

IMDb: 6.1

Distribuitor român: Forum Film România

 

Terorism, arme biologice, trădări, spioni și conspiraţii. Adaugă o distribuţie cu nume sonore, câteva urmăriri mai mult sau mai puţin spectaculoase, un scenariu care ţi se pare cunoscut după prima jumătate de oră şi ai un film previzibil, un dialog lipsit de originalitate şi actori ce au citit o singură dată scenariul şi au improvizat pe parcurs.

Unlocked a avut potenţial şi începutul a fost promiţător, însă interesul meu a scăzut treptat, până în punctul în care am avut flashback-uri cu alte filme. Acum, nu sunt critic de specialitate, însă am văzut suficiente producții încât să-mi dau seama când ceva nu funcţionează.

Deşi lansarea în SUA este programată pentru 1 Septembrie, filmul nu are nici măcar o pagină de Facebook (aleg să o ignor pe cea de câteva sute de like-uri, fără poze), actorii nu-l promovează şi par a se feri de orice asociere, confirmându-mi teoria că au acceptat rolurile pentru bani, din plictiseală sau pentru că au întrezărit o idee bună, nemulţumiţi de rezultatul final. Indiferent de motive, ei au uitat deja de film.

Pentru mine, Noomi Rapace este Lisbeth Salander. Dacă numele nu ţi se pare cunoscut, ar trebui să îţi fie ruşine. Poate că îţi aminteşti de ea din Sherlock Holmes: A Game of Shadows sau din Prometheus, unde ne-a demonstrat că are plămâni sănătoşi, dar pentru fanii Millennium o să fie întotdeauna Lisbeth Salander.

Schimbând puţin dinamica rolurilor, Rapace este Alice Racine, o investigatoare CIA, de profil interogatoare, specializată în manipularea martorilor şi obţinerea informaţiilor într-un timp record. Din păcate, un eşec din trecut o urmăreşte şi în prezent. Se simte răspunzătoare pentru vieţile pierdute, pentru că nu a fost suficient de rapidă, de dură în sala de interogatoriu. Aşa cum va descoperi şi acum, timpul este preţios, mai ales când trebuie să opreşti un atac biologic asupra Londrei.

Dacă în sala de interogatoriu Alice este ingenioasă, precaută şi un bun observator, când este forţată să se reîntoarcă pe teren se transformă într-un agent începător, un rookie ce nu ştie când să se oprească din vorbit şi are încredere în cele mai dubioase personaje. Când eşti urmărită de CIA, improvizezi, furi, minţi şi ucizi, mai ales dacă te afli de cealaltă parte a trăgaciului. Alice nu ştie ce face. Mă aşteptasem la o protagonistă competentă şi inteligentă, însă am primit o agentă ce comite eroare după eroare, ce se lasă uşor păcălită şi abia dacă înţelege ce se întâmplă în faţa ochilor ei. Alice nu era o novice, avea experienţă, iar o „pauză” în ceea ce priveşte munca de teren nu explică incapacitatea ei de a recunoaşte un aliat sau un duşman.

Orlando Bloom, Michael Douglas şi John Malkovich apar zece minute fiecare, suficient cât să îţi faci o părere despre personajele pe care le interpretează, dar mult prea puţin pentru a le oferi complexitate, motivaţie sau un scop ce depăşeşte limita clişeelor. Pe scurt: talentul lor a fost irosit.

Şefii CIA (sau FBI) sunt mereu serioşi şi distanţi, patrioţi până în măduva oaselor. Nu şi Bob Hunter, modelat de John Malkovich într-un director arogant, sarcastic şi plictisit de viaţă. Am apreciat umorul pe care autorul s-a străduit să îl introducă în film, dar, când eşti conştient că ai un trădător şi că Londra o să fie „victima” unui atac biologic, parcă este „puţin” deplasat să te foloseşti de glume şi de comentarii acide ca să detensionezi atmosfera. Nu am putut să-l iau în serios pe Malkovich şi mă îndoiesc că s-a străduit prea mult în „crearea” lui Bob Hunter (ce e cu numele ăsta de John Smith?). Am simţit că a citit doar de câteva ori scenariul şi a decis să adauge sare şi piper la acţiune pentru a ne distrage atenţia. Dacă a mers, decideţi voi după ce aţi văzut filmul.

Michael Douglas a interpretat acest rol de zeci de ori. Nu reuşeşte să îşi diferenţieze personajele, să le acorde timpul necesar, atenţia pe care o merită, pentru ca eu să deosebesc filmele între ele. Vestimentaţia este identică, inflexiunile din voce sunt neschimbate, până şi replicile par asemănătoare. Acum, este Eric Lasch, mentorul Aliciei din CIA. The father figure. Are grijă de ea, o încurajează să se întoarcă pe teren cât mai repede şi să nu se simtă răspunzătoare pentru eşecul din urmă cu câţiva ani, pentru că Alice nu trebuie să poarte povara acelor morţi pe umerii ei. Interacţiunile dintre cei doi actori au fost neconvingătoare: în loc de o legătură mentor-ucenic, tată-fiică, am privit doi străini stingheriţi, ce mi-au transmis că nu ar vrea să petreacă o secundă în plus unul în compania celuilalt.

Orlando Bloom a fost o surpriză neaşteptată: după rolurile care l-au făcut celebru la începutul mileniului, a dispărut treptat, mulţumindu-se cu apariţii rare şi filme de duzină sau cu un impact minim. Am tot sperat să-l văd că acceptă noi provocări, că se relansează, fiindcă nu aş vrea să fie doar Legolas şi Will Turner. Poate mai mult. El este Jack Alcott, un fost luptător în Irak, ce o salvează pe Alice şi îşi oferă „serviciile” pentru a opri atacul terorist. Cu un accent britanic reuşit, Orlando cred că a fost singurul care s-a distrat la filmări. Jack conferă o notă diferită de umor în raport cu Bob Hunter, un umor negru şi direct, fără subînţelesuri şi intenţii ascunse. Este un hoţ, un fugar, un bărbat care respectă doar regulile „scrise” de el, un personaj pus mereu pe glume şi pe farse, ce cu greu poate să fie luat în serios. În plus, nu face o echipă rea cu Alice, însă lipsa de timp şi „graba” cu care trebuie să rezolve misiunea împiedică formarea unei alianţe credibile.

Aşa cum am spus şi mai sus, Unlocked a avut potenţial, însă scenariul scârţâie, personajele sunt neconvingătoare, iar finalul este grăbit şi lipsit de suspans. Un plus de originalitate și o distribuție diferită ar fi făcut diferența.