Sărci

Cronică: A Monster Calls (2017)

Fantasy-f
25 Februarie 2017 ⋅

 

IMDb: 7.6

Distribuitor roman: Freeman Entertainment

The Monster: Stories are wild animals... if you let them loose, who knows what havoc they may wreak.

Ştiam că o să plâng, dar asta nu m-a împiedicat să uit cele două pachete de şerveţele „pregătite” din timp şi uitate pe noptieră. Ştiam că o să fie dramatic, uneori greu de urmărit, dar tot am vrut să îl văd. Nu am putut să dorm în noaptea în care am terminat cartea. Mi-am revenit, cât de cât, în următoarele zile, în continuare „bântuită” de Chemarea monstrului. E imposibil să zâmbeşti, să îţi aminteşti cum e să fii fericit sau să râzi după ce ai citit un roman scris de Patrick Ness. Din păcate, pentru mine, asta nu mă va împiedica să-i devorez cărţile; prin urmare, voi suferi în continuare.

Nu vă lăsaţi înşelaţi de titlu. Din punctul meu de vedere, Copacul cu poveşti ar trebui să fie interzis copiilor. Şi adulţilor. Sub treizeci de ani. Pe la jumătatea filmului, îmi era ruşine că plângeam. Mă gândeam că eram singura „sensibilă” din sală, singura persoană incapabilă să își controleze emoţiile. La câteva minute după acest gând, cineva şi-a suflat nasul. Apoi, fetele de lângă mine au renunţat să îşi mai acopere ochii şi au plâns în linişte, împărţind cu mine un pachet de şerveţele (nu a fost suficient).

Bine, bine... sunt sigură că te-ai prins că o să plângi la Copacul cu poveşti. Acum să vedem de ce.

Viaţa este crudă şi inumană cu Conor (Lewis MacDougall). Connor e un copil răpus de teamă, de coşmaruri şi de soartă. La o vârstă atât de fragedă, el are grijă de mama lui (Felicity Jones), care este foarte bolnavă şi îşi petrece cea mai mare parte din timp dormind, slăbită după atât de multe tratamente eşuate, atât de multe speranţe spulberate. Nu o să îl vezi pe Conor plângându-se de situaţia în care se află sau cerând ajutor. El este adultul în familie. Îşi îngrijește mama zi de zi, asigurându-se că îşi ia medicamentele şi că mănâncă tot ce îi pregăteşte. Găteşte, spală, face curat și nu lipseşte de la şcoală, unde este bătut aproape în fiecare zi, pentru că... pentru că respiră? Pentru că există?

Lewis MacDougall merita un Oscar pentru prestaţia sa: joacă ireproşabil. Este obosit, la limita dintre epuizare şi abandon, trist şi deprimat, de parcă ar vrea ca fiecare minut în care îl interpretează pe Conor să fie unic şi memorabil. Şi îi reuşeşte. Oh, cum îi reuşeşte. Am simţit că rămân fără aer când l-am văzut pe Conor dezlănţuit: furios pe viaţă, pe mama lui, pe toţi cei care încearcă să-i vorbească sau să-l încurajeze, de parcă el ar putea să închidă ochii şi să vadă partea bună a lucrurilor. Nu există o parte bună, nu pentru el. Lewis e cutremurător şi a fost alegerea potrivită, pentru că nu am sesizat nicio diferenţă între Conor din carte şi Conor din film. Este talentat, c(h)arismatic şi îi voi urmări cu mare interes viitoarele roluri.

Singurele momente în care l-am văzut pe Conor liniştit, detaşat de drama care-l înconjoară, sunt cele în care desenează. Atunci, el este liber: nu este speriat, epuizat sau deprimat. Desenele sunt oaza lui de linişte, biletul său către libertate şi echilibru. Până când ora afişată pe cadran este 12:07. Atunci începe coşmarul. Atunci vine monstrul.

Monstrul este un arbore de tisă magnific, care întruchipează tot ce este mai rău şi mai bun în lume. Este un sfetnic înţelept şi un povestitor pe măsură, pe care îl invidiezi pentru amintirile sale, în ciuda tristeţii şi a melancoliei cu care îţi vorbeşte, de parcă ar regreta o parte din faptele sale. Vocea lui Liam Neeson este ultimul retuş, ultimul ingredient pentru realizarea unui personaj fascinant şi complex, alături de care Conor formează o „echipă” neobişnuită, care depăşeşte cu mult graniţa dintre iluzie şi realitate.

Conor: How does the story begin?

Monster: With a boy too old to be a kid, too young to be a man.

Conor: What did he do?

Monster: He called for a monster.

Legătura care se formează între cei doi m-a distrus treptat, cu fiecare poveste pe care monstrul i-o relata lui Conor. Trei din partea lui, una din partea copilului, adevărul pe care el îl ţine ascuns şi care îl împiedică să socializeze sau să îi pese de ce i se întâmplă, secretul care îi măreşte golul din suflet când îşi vede mama bolnavă, obosită şi slăbită, la un pas să-i alunece din braţe.

Poveştile istorisite de monstru sunt dramatice, uşor macabre, cu o „morală” îndoielnică. Nu poţi separa Binele de Rău, personajul pozitiv de cel negativ, pentru că oamenii se află undeva la mijloc: uneori, vor răni şi vor distruge pentru un scop nobil, îşi vor încălca principiile şi vor lua decizii inumane, urmărind o victorie rapidă şi înlăturarea adversarului, fără a se obosi să descopere sau să înţeleagă intenţiile celui din urmă.

Conor: Your stories never made sense to me.

The Monster: Because humans are complicated beasts. You believe comforting lies, while knowing full well the painful truth that makes those lies necessary. In the end, Conor, it is not important what you think. It is only important what you do.

Nu vreau să vă divulg foarte multe informaţii, dar poveştile sunt ilustrate spectaculos în film. Aşa cum Conor desenează după miezul nopţii, vocea monstrului recreează amintiri îndepărtate, meleaguri fantastice şi personaje controversate, sub forma unor animaţii (nu sunt sigură dacă este termenul potrivit sau corect) superbe, făurite de pensula unui artist invizibil.

Sursa: aici

Nu am ce să le reproşez lui Felicity Jones sau Sigourney Weaver, însă performanţele lor pălesc în comparaţie cu surpriza pe care a reprezentat-o Lewis MacDougall. Dacă scenele dintre Conor şi bunica lui au fost „umbrite” de un umor sec, care reuşeau (cu greu) să îţi smulgă un zâmbet timid, în colţul gurii, pe cele mamă-fiu abia am putut să le urmăresc, pentru că mi se înceţoşa mult prea repede privirea.

Mum: ...and if you have to break things, then by God, you break them!

Sfatul meu? Mergeţi la Copacul cu poveşti. Nu-l rataţi. Nu-l evitaţi. Poate că este un film trist şi emoţionant, iar finalul este dulce-amar, însă simbolistica este înfricoşătoare şi monstrul vrea să vă cunoască şi să vă împărtăşească poveştile sale.

Partea „rea”? Aşteaptă un adevăr de la voi.

P.S.: Citiți cartea (înainte să vedeți filmul).