Sărci

Cronică: Beauty and the Beast (2017)

Fantasy-f
16 Martie 2017 ⋅

 

IMDb: 6.1

Distribuitor român: CineForum

 

Am văzut Beauty and the Beast (1991) de 50, 60, 70... poate de 100 de ori? E animaţia mea favorită. Ştiu fiecare replică. Fiecare vers, fiecare cuvânt, fiecare scenă. Dacă mă concentrez puţin, îţi spun şi cum sunt îmbrăcaţi sătenii, de la croială şi tipul de material, până la culori şi nuanţe.

Probabil că am fost cea mai entuziasmată persoană din sală, cu trandafirul primit cadou pe genunchi, cu mâinile tremurând de nerăbdare, după ce am urmărit atât de multe teasere şi trailere. Din păcate, zâmbetul meu a dispărut treptat, nerăbdarea s-a transformat în melancolie, iar bucuria pe care o ţinusem în frâu întreaga săptămână, din momentul în care am primit invitaţia, s-a ofilit mai repede ca trandafirul din poveste.

Sunt conştientă că am început articolul pe un „ton” negativ, însă nu plănuiesc să scriu o cronică foarte acidă sau „să distrug” filmul. Da, au fost multe lucruri care m-au deranjat, schimbări care nu îşi aveau locul, dar au existat şi momente neaşteptat de emoţionante, pe parcursul cărora mi-am amintit cât de mult îi îndrăgesc pe Lumière, pe Cogsworth şi pe Mrs. Potts sau cât de uimitor este Luke Evans (he stole the show).

Belle (Emma Watson) este privită cu neîncredere de către ceilalţi locuitori ai satului. Ştie şi îi place să citească, nu pleacă de acasă fără o carte, pe care o răsfoieşte pe drum, aparent neinteresată de ceea ce se petrece în jurul ei. Este politicoasă şi le zâmbeşte tuturor celor care o abordează, dar este etichetată drept „o ciudată”, pentru că în loc să îşi dorească să se căsătorească şi să aibă copii, ea îşi petrece timpul între pagini, descoperind lumi noi şi povești nemuritoare.

Oh, Emma. Am crescut cu Harry Potter şi întotdeauna mă voi gândi la Hermione Granger când îi aud numele. Îmi place de ea ca persoană, îi apreciez recomandările literare, dar nu mi s-a părut o alegere potrivită pentru Belle. În loc să fie blândă, veselă şi energică, interpretarea Emmei e stângace: e rigidă, rece, uneori indiferentă, iar zâmbetul ei este forţat, spulberând orice speranţă pe care o mai aveam pentru personaj. Îmi dau seama cât de greu i-a fost să cânte, dar rezultatul este... nici nu ştiu ce termen să folosesc. Aici nu este vina ei, ci a producătorilor. Ai un musical, ştii că actriţa ta principală nu cântă foarte bine, dar alegi să-i modelezi vocea şi să mergi pe premisa the show must go on. Nu, nu şi iar nu.

Mi-a fost ruşine, dar am izbucnit în râs la foarte multe scene. În mintea mea, în paralel cu filmul, „se derula” animaţia, motiv pentru care mi-a fost foarte greu să urmăresc anumite secvențe, când Emma gesticula prea mult (sau prea puţin), râdea fals sau încerca să îmi transmită emoţii puternice, dar nu reuşea decât să mă facă să îmi dau ochii peste cap, până când mi-au picat ochelarii de la IMAX şi m-am înţepat în spinii de la trandafir (blesteme, vă spun eu).

CGI-ul was the real beast. Vă amintiţi cum arăta bestia în animaţie? Semăna cu un leu, avea o coamă lungă şi deasă, era impunătoare şi periculoasă. În film, mi-a amintit de un ţap. Toate trăsăturile care ar fi trebuit să fie evidenţiate au fost considerate neimportante, aşa că am primit „o creatură” îmbrăcată în zdrenţe, sictirită şi lipsită de răbdare, al cărui urlet nu are niciun efect asupra ta. Goosebumps? Nu, nu aici. Pe scurt, dacă Beauty and the Beast ar fi fost filmat în obscuritate, aş fi confundat bestia cu Dahaka (Prince of Persia).

Dan Stevens apare cam 4 minute, la final, dintre care 3 şi le petrece într-un costum albastru care mi-a ars retinele, şi aşa sensibile, iar unul într-o cămaşă care i-a pus în evidenţă trupul, dacă iau în considerare suspinele pe care le-am auzit în sală şi declaraţiile înflăcărate de la domnişoarele din spatele meu, care visau cum îl trag de păr şi îl dezbracă în zăpadă. Aşa, să revenim la film.

Chimia dintre Belle şi bestie este inexistentă. Am căutat-o chiar şi cu lupa, însă scenele lor m-au lăsat indiferentă şi abia aşteptam să se termine. Nu voi aduce în discuţie dansul, pentru că este un subiect prea sensibil pentru mine şi nu vreau să fiu considerată Vrăjitoarea cea Rea, care vă oferă doar veşti proaste.

Fiindcă am adus în discuţie, până acum, doar elementele „rele”, să trecem şi la cele bune: Luke Evans. Oh... fetele din spate pot păstra bestia. În animaţie, Gaston era libidinos şi prost, un misogin, un incult şi un îngâmfat. Evans aduce personajul la un nou nivel şi îl transformă într-un bărbat cu toate „calităţile” enumerate mai sus, pulsând cu unele noi: e fermecător, are un zâmbet diavolesc, e charismatic şi villainul ideal. Cred că actorul s-a distrat foarte mult la filmări.

Duo-ul Gaston (Luke Evans) şi LeFou (Josh Gad) are toate ingredientele necesare pentru a cere un spin-off sau un sequel doar cu ei doi. Prezentaţi în antiteză, de la fizic până la comportament, viclenia lui Gaston, împreună cu narcisismul său, sunt puse în balanţă cu spiritul justițiar al lui LeFou, care e nemulţumit uneori de deciziile sau de reacţiile prietenului său, dar nu îndrăzneşte să-l contrazică, pentru că vrea să rămână aproape de el.

Decizia scenariştilor de a-l face pe LeFou îndrăgostit de Gaston a provocat numeroase controverse şi reacţii exagerate din partea fanilor. Personal, nu am avut nicio problemă cu această schimbare, însă nu am înţeles nevoia de a face acest anunţ cu surle şi trâmbiţe, când era destul de clar, din animaţie, că afecţiunea lui LeFou pentru Gaston nu se rezuma doar la prietenie şi respect. În film, îl adoră, îl venerează şi, în felul lui, îl protejează, până în punctul în care îi devine complice şi îi minte pe cei din jur, doar pentru a obţine un semn mic de aprobare din partea lui Gaston. Atât de important este pentru el.

Scenariştii au exagerat cu unele scene şi nu au fost prea subtili cu hint-urile, însă nu am ce să îi reproşez lui Josh Gad, care a jucat ireproşabil şi mi-a smuls câteva zâmbete, chiar şi când stăteam supărată pe scaun, uşor dezamăgită de soundtrack.

Oh, am ajuns şi la acest subiect „delicat”: soundtrack-ul. Nu am minţit la începutul articolului când v-am spus că ştiu fiecare vers, fiecare cuvânt. Toate melodiile sunt superbe, imposibil de uitat, dar, pentru a continua lista lungă a schimbărilor, aproape toate au fost modificate, ca ritm şi tonalitate, într-o variantă „modernă”, care nu mi-a fost pe plac. Tale as Old as Time și Be Our Guest? Nu, nu și iar nu.

Singura excepţie a fost The Mob Song, când Gaston îi conduce pe săteni la castel. E magnific interpretată de Evans, care, oare pentru a câta oară, mi-a întrecut toate aşteptările. Scena este perfectă: Gaston, înalt şi chipeş, cu torţa în mână, manipulându-i pe toţi cu un discurs improvizat, hrănindu-se cu frica lor şi cu atenţia cu care îi sorb fiecare cuvânt. Aici da, goosebumps. La greu. Abia aştept să revăd scena.

O altă bilă albă au fost personajele secundare, „servitorii” de la castel. Lumière (Ewan McGregor), Cogsworth (Ian McKellen), Mrs. Potts (Emma Thompson) și Chip (Nathan Mack) mi-au plăcut atât de mult, încât aş fi vrut să nu scape de blestem. Da, da, da, sunt conştientă de ceea ce am declarat şi cât de urât a fost ceea ce am spus. Înfățișările lor au fost puțin alterate, dar mă abțin de la alte comentarii acide.

Am reacționat ca un copil mic: mă bucuram când Lumière aprindea lumânările şi flirta cu neruşinare cu mătura (îmi cer scuze, dar am uitat numele din film + povestea lor de dragoste a fost mult mai interesantă şi mai „credibilă”, pentru că „el” putea oricând să îi dea foc, dar asta nu i-a împiedicat să fie adorabili), când Cogsworth îi certa pe toţi şi se plângea de cât de greu se deplasează, când Mrs. Potts şi Chip săreau prin castel, veseli şi optimişti, cu ceaiul fierbinte pregătit, gata să încălzească sufletul Bellei.

Nu sunt un critic de film, dar nici nu vreau să vă ofer speranţe false. Beauty and the Beast abundă în scene noi, replici schimbate şi informaţii în plus, care nu au fost necesare, „traversează” de câteva ori granița spre parodie şi nu ne oferă povestea de dragoste dorită (sau biblioteca din animaţie, pe care îmi doream de luni de zile să o văd), însă nu ar trebui să refuzi o invitaţie la castel, care păstrează vraja copilăriei, acea atmosferă de basm care niciodată nu va apune. Ah, şi Luke Evans. V-am spus de el? Parcă da. Mergeţi şi pentru el. O să-l adoraţi.