Sărci

Cronică: Dunkirk (2017)

19 Iulie 2017 ⋅

 

IMDb: 9.6

Distribuitor român: Vertical Entertainment

„O targă ia locul a 7 oameni în picioare.”

Inception. The Prestige. Interstellar. Trilogia The Dark Knight. Şi acum, Dunkirk. Vreau să cred că toţi regizorii, producătorii şi scenariştii lucrează cu şi din pasiune, însă când vorbim despre Christopher Nolan... tragem linie. Nu-mi dau seama cum reuşeşte, dar filmele lui mă hipnotizează. Nu simt nevoia să vorbesc sau să mă mişc, să îmi verific telefonul sau să mă uit cât este ceasul. Îmi e teamă să clipesc, pentru că nu vreau să ratez nicio secundă din ce îmi oferă.

Sunt filme despre care nu vrei să vorbești. Nu pentru că nu ți-au plăcut sau pentru că nu s-au ridicat la nivelul așteptărilor. Sunt imposibil de descris sau de reprodus printr-un articol, indiferent de numărul final de cuvinte. Filme care te zdruncină, care te scot din zona ta de confort, care te provoacă să trăiești în prezent, cu gândul spre viitor, fără să te pierzi în trecut, în ce ar fi putut să fie. Dunkirk este o astfel de producție. Nu pot sintetiza tot ce am simțit în câteva paragrafe. Cuvintele mi se vor părea mereu nepotrivite sau insuficiente. Dar asta nu mă împiedică să încerc să reproduc o parte din magia simțită în sala de cinema.

Sunt puține filme care te trec prin toată paleta de emoții. O astfel de „trecere” nu este recomandată, mai ales dacă ești cinefil și te implici indirect în acțiune. Eu nu merg la filme doar pentru efecte, poveste/scenariu sau actori. Merg pentru tot, pentru rezultatul final. La Dunkirk, experiența a fost cu atât mai copleșitoare. Simțeam nevoia să vorbesc în locul personajelor, să pun bazele unei discuții amicale, să le reamintesc că sunt de aceeași parte și că ar trebui să lupte împreună. Dar eu nu mă retrăgeam din calea forțelor Germaniei Naziste. Nu eram bântuită de gândul că poate mă voi întoarce acasă, unde compatrioții mei mă vor privi cu dezamăgire. Eu stăteam pe scaun și voiam să plec din sala de cinema, nu să fiu martora unei bătălii de mult încheiate. Filmul nu este violent, nici pe departe (doar e PG-13), însă asta nu mi-a temperat lașitatea. Și am fost lașă. Pentru că am încercat să îmi controlez reacțiile, să ascund ce simt, prinsă între dorința de a fugi și de a rămâne, între dorința ca filmul să se termine mai repede și cea de a savura fiecare minut, indiferent de urmări.

Filmele lui Nolan conţin un ingredient secret, pe care sper că niciun alt regizor sau producător nu îl va descoperi. Le trăieşti, te consumă şi se termină mult prea repede. Ştiam că o să îmi placă Dunkirk, că o să fie unul dintre cele mai bune filme pe care o să le văd în 2017, însă tot am fost surprinsă de intensitatea propriilor mele sentimente. Goosebumps timp de 106 de minute. Numeroase momente în care mi-am închis ochii, însă motivul nu au fost scenele emoţionante, pentru că ele nu există. Da, ai citit bine. Nu există scene. Filmul este o scenă emoţionantă. Şi nu ştiu dacă voi avea vreodată curajul să-l revăd.

În timpul celui de-al Doilea Război Mondial, Aliaţii sunt forţaţi să se retragă pe plaja de la Dunkirk. Soldaţii trebuie să reziste numeroaselor asalturi din partea Germaniei Naziste, având de apărat o fâşie de pământ denivelată şi uşor de atacat. Între 26 mai şi 4 iunie 1940 are loc evacuarea trupelor Aliate, o confruntare spectaculoasă şi impresionantă pe uscat, pe mare şi în aer, o luptă pentru supravieţuire şi libertate, dar şi o înfrângere dureroasă pentru Aliaţi.

Dunkirk urmăreşte (în mod special) evacuarea trupelor britanice, oscilând în permanenţă între planurile temporale şi spaţiale, prilej cu care sunt îmbinate destinele unor străini ce au o singură dorinţă: să se întoarcă acasă. Dialogurile sunt strecurate pentru a tempera acţiunea, fără a forţa personajele să se destăinuie. Sunt necesare pentru spectatori, ancora lor în realitate. Faţă de alte filme de război, unde trecutul protagoniştilor are un rol important pentru desfăşurarea evenimentelor, în Dunkirk contează doar prezentul, ce se întâmplă acum. Astfel, dialogurile sunt doar o punte de legătură, un şir aparent nesfârşit de strigăte de ajutor, de ţipete de durere, de abandon, sau de ordine rostite cu calm, sub forma unei sentinţe ce condamnă la moarte vieţile a sute de mii de soldaţi.

Intenţia mea nu este să ofer articolului un aer poetic, însă personajele comunică mai mult prin gesturi sau folosindu-şi instinctele, pentru că doar asta le-a mai rămas. Îşi pierd pe parcurs vocea, aşa cum şi numele lor sunt rostite doar în momente de panică sau de moarte. Soldaţii nu se liniştesc când sunt îmbarcaţi pe un vas şi văd plaja de la Dunkirk îndepărtându-se de ei. Stau cu o mână încleştată pe vesta de salvare, cu cealaltă mâncând poate ultima lor masă. Următorul atac poate să vină în orice clipă, un avion inamic sau o torpilă lansată în miez de noapte. Neliniştea lor devine a ta. Astfel, te transformi (şi tu) în Aliat.

Am doar cuvinte de laudă pentru actori şi sper să fie apreciaţi şi premiaţi cum se cuvine. Prestaţiile lor au fost ireproşabile şi cutremurătoare, dând naştere unor personaje complexe şi memorabile, ce te vor bântui pentru o perioadă îndelungată. Le-am simţit teama, speranţa şi deznădejea, le-am admirat curajul şi spiritul de sacrificiu, şi le-am înţeles laşitatea, care a suprimat toate celelalte emoţii, până în punctul în care camarederia a devenit un mit, iar armele nu au fost îndreptate împotriva duşmanilor şi a adversarilor, ci împotriva prietenilor şi a aliaţilor.

Duetul aerian este „orchestrat” de către Tom Hardy şi Jack Lowden, piloţi britanici desemnaţi să păzească şi să însoţească vasele ce părăsesc plaja de la Dunkirk. Actorii nu au nicio scenă împreună, însă asta nu i-a împiedicat să formeze o legătură extraordinară între personajele lor, restrânsă la câteva semnale mute şi transmisii de rutină. Simţeam că alunec în scaun, de parcă voiam să dispar, să mă înghită podeaua, ca să nu le aud glasurile, să le resping încurajările. Doar Nolan poate să transforme rostirea unui nume, urmată de un îndemn ce îţi menţine în continuare pielea de găină, într-o scenă minunată, ce îţi taie răsuflarea. Te sperie, te uimeşte şi te lasă fără cuvinte devotamentul dintre soldaţi, puterea lor, precum şi deciziile riscante pe care le iau pentru a-şi proteja fraţii în arme.

De cealaltă parte, în largul mării, asistăm la o dramă la fel de sfâşietoare. Civilii nu stau departe de luptă şi se îndreaptă hotărâţi spre Dunkirk, pentru a le oferi Aliaţilor o şansă de scăpare. Un tată şi un fiu, alături de un prieten şi de un soldat, schimbă tonalitatea filmului, adăugând în joc o serie diferită de dorinţe şi de emoţii. Este curajul pur, de nezdruncinat, al unui bărbat care cunoaşte ororile războiului şi nu se teme de ceea ce îl va aştepta la finalul călătoriei. Este ambiţia unor tineri ce vor să ajute şi înfruntă toate obstacolele din drum, fără să se plângă sau să caute o cale uşoară de scăpare. Este cea mai întunecată dintre temeri, crudă, animalică şi posesivă, o teamă care răzbate din coşmaruri şi neputinţă, urmare a bombardamentelor şi a numeroaselor morţi surprinse pe front. Mark Rylance, Tom Glynn-Carney, Barry Keoghan și Cillian Murphy nu s-au mulţumit să-şi interpreteze rolurile. Le-au trăit. Interacţiunile lor te vor stoarce de energie şi vei rămâne cu un gust amar la finalul filmului, cu un sentiment apăsător de tristeţe cuibărit în suflet. Vei ajunge să deteşti un personaj şi să cauţi scuze, îndepărtându-te de fapte şi căutând dreptatea. Însă, în război, dreptatea este (uneori) și ea un mit. Şi va trebui să te obişnuieşti cu acest gând, pentru ca în final să-l accepţi.

Distribuţia este completată (pe uscat) de către Aneurin Barnard, Harry Styles şi Fionn Whitehead (magnifici, de asemenea, nimic de reproşat), trei soldaţi ce trec prin focurile iadului pentru a scăpa de atacurile naziştilor. Se strecoară, se ascund, fug şi luptă pentru un loc departe de plajă, însă rămâi cu impresia că Dunkirk este un personaj ascuns al filmului şi că nu vrea să se despartă de ei. Eforturile lor sunt eclipsate de ghinioane şi de vocea lui Churchill ce se aude din depărtare, o capitulare a Aliaţilor ce implică salvarea unui număr mult prea mic de soldaţi. Germania Nazistă a învins şi următoarea luptă trebuie să fie planificată. Dar cu preţul a sute de mii de vieţi.

La un moment dat, au început să îmi tremure mâinile. Simţeam că mă sufoc. Nu pot să descriu în suficiente cuvinte cât de înfricoşător este sunetul emis de avioanele de luptă, cum aerul părea să vibreze, să tremure şi să se comprime în jurul soldaţilor aflaţi la sol. Îi urmăreşti pe dig, cum se uită înfricoşaţi spre vasul britanic ce se apropie de ei, apoi cineva îşi ridică ochii şi caută un punct pe cer. La unison, zeci, sute, mii de chipuri îi imită gestul şi tu ştii ce o să urmeze. Bombele cad în apă sau în nisip, soldaţii se adăpostesc sau rămân imobilizați, mult prea obosiţi pentru a se putea mişca sau pentru a se putea apăra. Impactul e răsunător şi ai impresia că se mişcă scaunul din sala de cinema. Nu-ţi dai seama când ţi-ai închis ochii, dar când priveşti din nou ecranul, observi că nu toţi se ridică şi îşi scutură nisipul de pe uniforme. Mulţi au murit de teamă şi nu le mai vezi chipurile. Şi poate e mai bine aşa.

Cinematografia filmelor lui Nolan este legendară. Dacă nu crezi în magie, nu ai fost atent la producţiile anterioare; dar aşteaptă să vezi Dunkirk. Fiecare cadru este perfect. Fiecare scenă, fiecare imagine, fiecare moment îngheţat în timp şi spaţiu. Coloana sonoră te împiedică să vorbeşti şi ţi se strecoară sub piele. Se îmbină armonios cu acţiunea, cu dramele personajelor, cu suspansul în creştere, cu bătăile din ce în ce mai accelerate ale inimii. Hans Zimmer este un geniu şi un magician, la rândul său. Din fericire pentru noi, Zimmer şi Nolan nu sunt Bale şi Jackman din The Prestige.

Dunkirk a fost filmat cu camerele IMAX, o tradiție pentru regizorul Christopher Nolan, care prezintă producțiile sale la cele mai înalte standard: „Această calitate imersivă a imaginii [IMAX] e cea mai bună. Am încercat să creăm cu adevărat senzația a ceva ce aș descrie drept realitate virtuală fără ochelarii respectivi [...] să permitem oamenilor să simtă cum a fost acea experiență.”

Nu te lăsa păcălit de primele minute: Dunkirk nu este un documentar. Dunkirk este artă, o capodoperă a cinematografiei şi un film spectaculos, tulburător şi dramatic, un must-see, indiferent de vârstă şi de preferinţe. Este cel mai bun film pe care l-am văzut în 2017 şi a devenit unul dintre filmele mele favorite all-time.

P.S.: Acum, te rog să mă scuzi, mă duc să îmi descarc coloana sonoră şi să caut discursul de la final. Dacă nu ai plâns în primele 104 de minute, ultimele două sunt picătura care umple paharul. Dar să nu îţi fie ruşine. În acel moment unic, când ai senzaţia că filmul este pe mute şi pluteşti, îi vei auzi pe cei din jurul tău plângând. Şi li te vei alătura. Doar sunteţi Aliaţi, nu?