Sărci

Cronică: Café Society (2016)

Dramă-f
26 Septembrie 2016 ⋅

 

 

IMDb: 6.9

Café Society m-a impresionat în acel fel încât să mă facă să scriu despre el. Am simţit nevoia să precizez asta deoarece nu am mai văzut de ceva timp un film la mine acasă despre care să vreau neapărat să scriu. În plus, anii cinematografici 2015- 2016 nu au fost deloc printre cei mai străluciţi, indicând un viitor nefast în al cărui context nu vedeam să îşi mai facă simţită prezenţa genul acesta de filme... să le zicem... de dialog (termenul folosit şi în recenzia pentru Manhattan.)

În regia şi scenografia lui Woody Allen, filmul are amprentele lui peste tot, în personaje, în ordinea secvenţelor, prin problemele abordate şi teme, chiar şi în lumină. Dacă nu am fi avut feţele noi pe care să le recunoaştem (Jesse Eisenberg, Kristen Stewart etc.), cred că l-am fi putut plasa cu uşurinţă prin 2002. Dar să vedem mai întâi „ce se întâmplă”:

Bobby este trimis la unchiul său, în Los Angeles, în speranţa de a găsi un trai mai bun decât cel pe care îl avea în New York. Phil Stern este unul dintre cei mai de succes agenţi din industria filmului, iar sora lui îl roagă să-i găsească celui mai mic dintre fii ei ceva de făcut la agenţia sa. După trei săptămâni de aşteptat, Bobby îl întâlneşte în sfârşit pe unchiul său, despre care doar auzise vorbindu-se în familie, şi îşi intră în rolul de băiat de comisioane. Unchiul său îl introduce uneia dintre asistentele sale, Vonnie, căreia îi dă sarcina de a-l familiariza pe băiat cu oraşul. Bobby se îndrăgosteşte de fată, dar mai are de învăţat multe despre oamenii din oraşul îngerilor. 

Unul dintre atuurile incontestabile ale filmelor lui Woody Allen sunt personajele foarte profund conturate, individuale şi non-clişeice, deşi unele tind să se comporte în conformitate cu o anumită tipologie, dar fără să-şi piardă autenticitatea. În Café Society, toate personajele au un stil unic, mai ales familia Dorfman, compusă dintr-o mamă cicălitoare, dar inofensivă, un tată bijutier, evreu şi obosit, şi trei copii, Bobby, sora lui, Evelyn, educatoare, şi fratele lor Ben, gangster.

În ceea ce priveşte desfăşurarea acţiunii, pe lângă axa principală de bildungsroman, în care Bobby evoluează în perioada petrecută în Los Angeles, ca să reuşească în New York, poveştile de viaţă ale rudelor lui se desfăşoară în paralel cu aceeaşi doză de tragi-comic. În felul acesta, lumea lui Bobby Dorfman te asimilează complet, dându-ţi mereu pe cineva cu care să ţii, fie că vorbim despre problema pe care Evelyn şi Leonard (soţul ei) o au cu vecinul lor zgomotos şi agresiv, sau despre viaţa de criminal satisfăcut a lui Ben.

De când nu mai apare în propriile lui filme, Woody Allen nu ezită să se facă simţit prin orice element. Demagogul hiper activ care are succes în dragoste din greşeală este, de această dată dispersat între Bobby, Leonard, tatăl lui Bobby, Marty, şi prietenul lui Bobby, scriitorul. Succesiunea de femei fatale, dar diametral opuse în caracter rămâne intactă. Atenţia acordată limbajului, până la accent, este marca inconfundabilă a regizorului, care nu-mi imaginez să poată face un film mut pentru că un procent predominant din „culoarea” personajelor sale rezidă în modul în care comunică. Întorcând-mă la interesul central al lui Woody Allen, avem femeia înţeleaptă care nu prezintă interes sexual deşi este atractivă, tânăra cu suflet de copil care iubeşte naiv şi „eroina”, de care eroul este îndrăgostit cel mai mult, dar cu care nu rămâne.

Subiectele precum societatea, natura umană, destinul şi dragostea pragmatică versus infatuarea de moment fac acest film să amuze şi să intrige spectatorul. Ca şi producţie artistică este fără cusur şi aminteşte de o nuvelă, datorită accentului pus mai ales pe personaje şi a intrigii centrate în jurul dialogului dintre ele, ceea ce este de fapt modul în care ar fi trebuit să arate filmele, o tipologie de mit pentru vremurile contemporane. Recomand acest film tuturor, dar probabil nu va fi apreciat de toată lumea.