Sărci

Cronică: Juste la fin du monde (2016)

Dramă-f
22 Ianuarie 2017 ⋅
Dora

 

IMDb: 7.2

Distribuitor român: Independența Film

 

Toată lumea spune că cele mai bune filme sunt făcute în America. Sunt de acord, cât timp vorbim de continent. Unele din filmele mele preferate au venit din Canada, un exemplu perfect fiind cel mai nou lung-metraj al lui Xavier Dolan. “Juste la fin de monde” adună tot ce îi trebuie unui film bun: actori de calitate, o poveste bună şi o coloană sonoră care adăposteşte melodii clasice, precum “Dragostea din tei”, de la O-zone. Și, desigur, să nu uităm faptul că pelicula a primit marele premiu al juriului, cât și Grand Prix-ul în cadrul competiției de la Cannes din 2016.

Filmul urmăreşte o temă foarte cunoscută fanilor lui Dolan. O familie pe cât de frumoasă din exterior, pe atât de răvâşită de probleme pe interior. Louis, fiul rătăcitor, se întoarce acasă după 12 ani ca să anunțe că este pe moarte. Nu se spune de ce sau în cât timp, dar îți lasă impresia că nici nu contează. Acasă, familia se pregăteşte de zor, dar in secunda în care Louis intră în casă, lumea începe să se certe. Supărări, mai vechi sau mai noi, revin la suprafaţă odată cu apariţia elementului disturbant. La final, Louis pleacă, iar dacă spune adevărul familiei sale, rămâne la latitudinea privitorului.

Tonul ridicat pare să fie prezent peste tot în film, la fel şi încadratura strâmtă. Pe cuvânt, până la finalul filmului nici nu eram sigură dacă Gaspard Ulliel chiar are picioare. La prima vedere, nu este nimic neobişnuit la acest film. Deşi problemele fiecărui membru de familie sunt importante pentru ei înşişi, acestea nu sunt diferite de cele pe care le are vecina de la 5 sau fiica fratelui stră-mătuşii mele. Deşi raporturile dintre membri familiei nu se schimbă pe durata filmului, ele sunt în continuă schimbare.

Filmul a avut succesul pe care l-a avut la Cannes pentru că relațiile și situațiile nu par cosmetizate. Nu sunt „făcute frumoase” ca să placă publicului, cum au tendința filmele de la Hollywood, fiind în acest fel ușor să te regăsești în ele.

Adevărata valoare a acestui film sunt actorii, superbi de la început până la final. Nume cunoscute atât în cinema-ul francez, cât şi cel internaţional, Marion Cotillard, Léa Seydoux şi Vincent Cassel îşi joacă rolurile cu graţie alături de Ulliel fără să îi fure spotlight-ul, un lucru greu de realizat într-un film a cărui personaje încearcă toate să fie în centrul atenției. Cât despre Dolan, maturizarea sa este evidentă, chiar dacă singura comparație pe care o facem este cea cu primul său film din 2009, J’ai tué ma mère, care urmărește de asemenea o relație complicată de familie.

În concluzie, e un film care merită văzut, chiar şi pentru cei care cred că filmele în limba franceză sunt doar pentru snobi.