Sărci

Cronică: T2 Trainspotting (2017)

Dramă-f
22 Februarie 2017 ⋅

IMDb: 7.9

Am întâmpinat vestea producerii filmului Trainspotting 2 cu certitudinea că, oricât de mult s-ar strădui, nu au să reuşească să-l facă mai bun decât pe primul. Trainspotting a fost unul dintre filmele pe care le-am înrămat în galeria mea cerebrală de opere de artă pe care le voi avea toată viaţa ca model şi reper în funcţie de care să mă orientez în urgia ratată care este arta de astăzi. Probabil în prea multe cuvinte, ca de obicei, spun că Trainspotting este o poveste la care ţin. Cu toate acestea, sunt conştient că un context social şi artistic precum cel de astăzi cu greu mai poate da un film de acest gen (nu calitativ, ci strict din punct de vedere al tematicii şi perspectivei), o dată pentru că sensibilitatea artistică a crescut până a luat-o razna, iar etapa Trainspotting este una pe care consider prea închegată pentru noul tip de percepţie, şi altă dată pentru că aspectul „Junky” nu mai este de modernitate în rândul consumatorilor de filme şi nici în rândul dramelor sociale. Ne-am scufundat atât de adânc în mocirlă spirituală, că stilul acela de viaţă pare o tragedie a anticilor şi o banalitate contemporană – precum aceea că „Oameni mor în fiecare zi”. Noi avem drame mult mai mari în prezent, coapte pe interior şi erupând prin ridurile de la colţurile gurii când ragem de draci. Revolta naţiunilor se agită în groapa cetăţenilor de rând, pentru care drogurile sunt varianta soft de trăire a vieţii.

Acestea fiind spuse, T2 a reuşit să se ridice la nivelul primului, dacă nu chiar să-l depăşească (trebuie să-l revăd pe primul ca să fiu sigur). Cum T1 a reuşit la vremea lui să spargă convenţiile clişeice ale cinematografiei anilor 90’, aşa renaşte cu douăzeci de ani mai târziu pentru a ne readuce cu picioarele pe pământ şi mai ales, ceea ce a fost deosebit, pentru a aduce o perspectivă asupra junkyştilor care nu este doar actuală ci şi originală ÎN actualitate.

În această recenzie nu vreau să am un paragraf în care să descriu în mare acţiunea pentru că orice ţine de aceasta face parte din maniera sublimă în care Danny Boyle renaşte povestea şi personajele fără a le copia din trecut. În aceste condiţii, totul poate fi un spoiler şi prefer să nu stric nimănui plăcerea de vedea cum se pune cărămida nouă peste cărămida veche pentru prima dată. Să trecem aşadar la ceea ce rezultă din scene.

Cadrele spun o poveste paralelă cu cea pe care o vedem în linia întâi. Când se întoarce în casa părintească, Renton este aşezat la masa simbolică din primul film de către tatăl său. Cel de-al treilea loc de la masă este acoperit cu umbra fiului care a rătăcit timp de 20 de ani, perioadă în care a mama lui a decedat. Această compoziţie ne aminteşte că Renton şi-a câştigat noua viaţă cu banii furaţi de la prietenii lui şi ne prezintă pentru prima dată conotaţia negativă pe care viaţa lui nouă o primeşte în acest film – orice au cumpărat banii, valoarea lor a fost completată de viaţa mamei sale. În continuare, acest punct de vedere este dezvăluit treptat şi transformat în arma cu care filmul loveşte până şi fanii primului film. „Marea schimbare” a unui junky s-a dovedit a fi o minciună. Pustnicul de pe munte a descoperit că acolo nu îl aştepta nicio iluminare, iar întoarcerea acasă l-a costat un timp preţios, umplut cu ceea ce alcătuia adevăratul său eu. Când vrea să pornească patefonul, pentru a asculta un disc din tinereţe, se opreşte de cum aude primul sunet, pentru că nu este încă pregătit să renunţe la „pustnicia” lui în favoarea vremurilor trecute.

Tot în cadrele meşteşugite vedem şi esenţa trecutului, cea care l-a atras pe Renton înapoi acasă şi i-a umbrit încercarea de a se salva. Deşi există puţin material din primul film, acesta este adesea amplasat simetric în relaţie cu noile imagini, iar flashback-urile singulare se aliază cu materiale din surse variate înfăţişând scene de revoltă, progapagandă sau simple activităţi cotidiene din anii 90’. Monologul lui Renton de pe fundalul trailerului reprezintă momentul de intersecţie ale celor patru linii temporale, trecutul personal, trecutul colectiv, prezentul personal şi prezentul colectiv, unindu-le prin concluzia cu care filmul îşi lasă amprenta în conştiinţa spectatorilor, aceea că „salvarea” s-ar putea să fie o iluzie, o despărţire de sine mai mult decât o regăsire. În aceeaşi notă în care am început şi acest text, subliniez atitudinea pe care filmul o ia în faţa dependenţei, aceea de a o plasa în seria banalităţilor cotidiene de care vorbeam, aducând în prim plan tema îmbătrânirii şi a devenirii. Alături de comparaţiile dintre cadrele vechi şi cele noi, mai există şi câteva poziţionări comparative între personaje, reconstituind, de cele mai multe mai multe ori, relaţiile vechi, doar pentru a ne demonstra la sfârşitul derulării lor că acestea sunt complet altele.

Originalitatea personajelor rezidă în faptul că ele nu mai sunt centrate în jurul căutării şi administrării heroinei, cum erau în trecut. Sigur, drogul încă face parte din viaţa lor, însă cei douzeci de ani trecuţi repezintă sfârşitul procesului lor de simbioză cu obiectul dependenţei. Heroina a devenit o parte din acel ceva mai mare care sunt ei. În acest sens, Renton (Rent boy) este fiul risipitor care a cunoscut lumea exterioară şi a venit acasă cu toată experienţa pentru a-şi regăsi fericirea în mizerie – unul dintre motivele principale ale ambelor filme, simbolizat de rânjetul lui în faţa celor două maşini care îl lovesc. Cu acest gest, filmul ne spune că, indiferent de nivelul tragediei din lumea lor, tinerii aceştia au o viaţă mult mai veridică şi mai fericită decât cei mai mulţi dintre oameni – afirmaţie reluată în monologul lui Renton din trailer şi de la masă.

Cu toate că Renton revine pentru a-şi recunoaşte eşecul în găsirea iluminării, el este declanştorul transformării reale a celorlalţi trei. Chiar dacă iniţial plănuieşte să-l saboteze la fel cum a fost şi el sabotat, Simon (Sick boy) decoperă în relaţia lui cu Renton singura sa relaţie reală, de dragoste (nu amoroasă), cu lumea exterioară, după ce, în ultimii douăzeci de ani, a rătăcit prin lume ca un anti-erou însetat de o supravieţuire fără scop. Spud nu renaşte, ci se transformă complet, găsindu-şi autonomia în faţa întâmplărilor al căror subiect este de atâta timp. În primul rând, le manipulează, transformându-le în materialul său fizic şi complet subiectiv (cum face autorul celor două romane, Irvine Welsh), iar în al doilea rând le creează sfârşitul prin curajul de acţiona când trebuie să-şi salveze prietenii. Begbie se transformă şi el drastic, chiar dacă într-o singură scenă, atunci când dragostea pentru fiul său îl face pentru prima dată să-şi judece comportamentul şi faptele ca pe relicvele unei ere apuse.

Din punct de vedere vizual, T2 este mai bun decât T1, deorece odată cu tehnologia, şi metaforele vizuale ale lui Dannie Boyle au evoluat – scenele din camera lui Spud sunt cele mai ilustrative din acest punct de vedere. Povestea nouă este revigorantă deoarece are alte mize, iar odiseea heroinei din primul film este înlocuită în acesta cu personajele preocupate de a-şi dovedi lor înşişi că s-au schimbat, pătrând totuşi aceeaşi culoare specifică Trainspotting, ceea ce ne demonstrează că nici primul film nu a fost predominant despre un gaşcă de dependenţi de droguri. Filmul este amuzant şi dramatic în aceeaşi măsură ca primul şi merită, din toate punctele de vedere, să fie situat printre operele de artă care ne reamintesc ce înseamnă cinematografia şi poveştile.