Sărci

Cronică: Ana, mon amour (2017)

Dramă-f
26 Februarie 2017 ⋅

La 11 ani după apariţia romanului Luminiţa, mon amour (2006), de Cezar Paul Bădescu, avem ocazia să vedem o acţiune atât de des practicată în State şi în alte ţări, de transpunere a acestui succes literar în mediul cinematografic.

Pentru cinefilii care lipsesc de la filmele româneşti care nu se înscriu în genul comedie, le recomand să-şi schimbe atitudinea măcar în privinţa acestui film şi să-şi ia portofelele în dinţi până la casa de bilete. Ana, mon amour încalcă normele selective şi pretenţioase ale filmelor româneşti de calitate pe care cei însetaţi de distracţie le declară cu nonşalanţă „filme de apartament” şi expune o poveste vie, plină de varietate în ton, care, după a mea părere umilă, poate fi gustată de orice tip de spectator.

Răspunzând la o întrebare din partea publicului, Cezar Paul Bădescu ne spune că nu avem de-a face cu o ecranizare a cărţii, romanul fiind mai degrabă doar o sursă de inspiraţie pentru film. Ambele medii redau povestea de dragoste/dependenţă dintre doi tineri, studenţi la Litere, trecându-ne prin momentele critice ale perioadei de treisprezece ani în care aceştia conveţuiesc. Ana suferă de o boală care în film rămâne nenumită şi care are ca efecte crize periodice de tremurat şi contractări abdominale. Potrivind această slăbiciune peste nevoia tânărului Toma de a-şi valoriza calităţile protectoare de bărbat, cei doi se îndrăgostesc cu o intensitate care rămâne incertă de-a lungul fimului şi al cărţii, subiectul unei iubiri adevărate între ei doi fiind unul supus interogării reflexive pe întreaga durată a relaţiei. Dezaprobarea ambelor familii şi ocurenţa tot mai desă a crizelor depresive ale Anei se adaugă la boala cu care fata pare prea puţin dornică să lupte, iar toate împreună devin problemele cu care Toma are de-a face zi de zi. Viaţa împreună cu Ana ajunge să-l sece de orice resurse, dar nevoia lui de a-i purta fetei de grijă ajunge să se transforme într-o dependenţă de necombătut. Chiar şi după ce crizele de ambele feluri se opresc, şi Ana se pune pe picioare, relaţia rezistă destrămării o bună bucată de vreme, până ce, după 13 ani, incompatibilitatea triumfă şi cei doi se despart.

În raport cu cartea, filmul adoptă o tonalitate mai dramatică şi mai lipsită de artisticitate în ceea ce priveşte viziunea lui Toma asupra propriei vieţi. Aproape toată partea întâi a romanului este suprimată în primele 10 minute de film, concentrându-se mai mult asupra părţilor mai avansate ale relaţiei lor. Identificarea unui factor sexual predominant pe care personajul romanului, Cezar, îl sugerează subliminal cititorului ca fiind motorul lumii în care fiinţează, este reprezentat în film de o singură scenă de sex cu Ana, ce-i drept, detaliată în stilul Love (2015, de Gaspar Noe). Trauma situaţiei groteşti în care tatăl Anei, cu care Toma este obligat să doarmă, îl ia în braţe în timpul timpul nopţii, se transpune în visele sinistre pe care Toma le dezvăluie psihologului. Am fost puţin dezamăgit de faptul că filmul a suprimat un vis sinistru, atât de detaliat descris în roman, reducându-l la doar câteva referinţe pe care Toma le face psihologului său, când deschide uşa să plece, fără ca audienţa să fi fost introdusă până atunci în acest subiect. Cum face şi cu alte aspecte ale cărţii, elementul visului este fragmentat diferit în film pentru a oferi aceeaşi senzaţie sau a transmite aceeaşi idee despre experienţele personajului, şi chiar dacă visul la care eu am ţinut nu a existat în film, acesta a fost transpus într-o serie de alte vise, mai succinte şi mai directe, care împreună compun aceeaşi defulare onirică a unei obsesii faţă de noaptea petrecută la familia Anei.

Personajul cărţii, Cezar, este unul care comunică şi dincolo de planul narativ în care este prins, schimbând câteodată locul cu naratorul. Filmul a renunţat în mod curios la această tendinţă a personajului principal şi, mai important decât atât, la caracteristica lui de a se vedea proiectat pe un ecran de cinematograf, lucru pe care el îl face în carte, şi din care rezultă şi câteva angajări în dialog cu audienţa din „scaune”, devoratoare de „popcorn”. Mi se pare neinspirat ca un personaj, care confundă mediul în care lumea lui ficţională este configurată cu cel cel cinematografic, să nu mai facă referire la acest mediu când el chiar devine cel cinematografic. Pot găsi raţiunea acestei alegeri doar în tonul preponderent tragic al filmului, spre deosebire de cel cu mult mai umoristic şi satiric al cărţii, deoarece o analiză a personajului asupra propriei vieţi într-un dialog cu o audienţă străină care o tratează ca pe un film nu are cum să nu aducă în ecuaţie umorul. Cu toate acestea, nu înţeleg de când a devenit umorul ceva pe care o operă narativă îşi permită să-l dea la schimb pentru tragedie.

Scenele de sex, despre care am mai vorbit, numeroase în carte, doar una în film, mă intrigă la nivelul la care este lipsită de orice fel de cenzură, dar nici scena în sine şi nici această „tehnică” curajoasă de expunere nu îşi găsesc locul în genul de film care Ana, mon amour doreşte să fie. În Love, al lui Gaspar Noe, sexul explicit are un rol foarte important, raportându-se constant la ceea ce percepem noi a fi dragoste în afara relaţiilor sexuale. În cartea Luminiţa, mon amour, aşa cum am mai spus, sexul este, în ochii lui Cezar, motorul care dinamizează lumea şi care a făcut şi relaţia lui cu Ana să se concretizeze la începuturile ei. În film, însă, nu există niciun alt element care să facă referire la „sexualitatea lumii”, deci la această idee s-a renunţat complet, iar scena de sex de la început se găseşte singură în faţa tuturor celorlalte aspecte ale vieţii celor doi împreună, deci filmul se raportează la sfera sexuală doar ca la ceva subînţeles. Prin urmare, nu am văzut rostul unei scene atât de şocantă şi detaliată într-o poveste şi o teză a filmului care nu sunt în nicio măsură despre asta.

În ciuda acestor alegeri dubioase pe care filmul le face în detrimentul romanului, produsul final reuşeşte să stea pe propriile picioare şi să reprezinte o piesă dramatică independentă de carte, care comportă şi câteva faze de umor de calitate, şi în care esenţa poveştii cu adevărat originale dintre Luminiţa şi Cezar este transferată cu succes într-un alt mediu şi într-un alt înveliş ideologic. Observaţiile mele au privit mai mult relaţia dintre cele două medii, dar luând executarea filmului separat, pot spune că face dreptate poveştii, păstrându-i coeficientul valoric, şi totuşi, reinventând-o.