Sărci

Cronică: Silence (2017)

Dramă-f
15 Martie 2017 ⋅

IMDb: 7.4

 

Shusaku Endo este un autor japonez care şi-a desfăşurat activitatea literară în şi după jumătatea secolului XX şi a fost considerat primul reprezentant al celui de-al treilea mare val de scriitori japonezi de după Al doilea Război Mondial, în cea mai mare parte datorită perspectivei proaspete cu care acesta abordează problema religioasă în contextul japonez, european şi confruntarea dintre acestea.

Endo este autorul romanului Tăcere, după care a fost făcut filmul cu acelaşi nume, în regia (şi după scenariul) lui Martin Scorsese, şi a fost considerat de critici ca fiind şi capodopera scriitorului. Consider că, pentru a pătrunde mai bine în problemele pe care le pun cele două medii, cartea şi filmul, trebuie menţionat că ceea ce vedem în povestea părintelui Rodriguez, misionar creştin în Japonia, reprezintă traducerea în universul ficţional a unei cugetări de-o viaţă a lui Endo în privinţa confruntării pe plan ideologic a doctrinelor spirituale, catolică şi budistă. După ce a trăit o vreme în China, încă din fragedă copilărie, la vârsta de 11 ani s-a întors în Japonia, alături de mama sa, iar acolo a fost botezat şi introdus în catolicism (în China fusese budist, la fel cum erau şi japonezii). După cel de-Al Doilea Război Mondial, pleacă în Franţa să studieze scriitorii catolici francezi. Romanele sale abordează în principal tema vinei şi a responsabilităţii sociale în cele două structuri sociale în măsura în care sunt influenţate de latura teologică.

Filmul lui Martin Scorsese a făcut mai mult decât să se bazeze pe carte în proiectarea unui scenariu diferit pentru mediul cinematografic. Lucru care nu se mai poate spune despre multe proiecte asemănătoare, Silence este o ecranizare a romanului, în sensul că se abate foarte puţin şi aproape insesizabil de la detaliile scrise, păstrând aproape toate secvenţele narative intacte şi în aceeaşi ordine (de fapt, le păstrează pe toate, doar adaugă câteva la sfârşit). Nu cred că o altfel de abordare ar fi făcut dreptate cărţii întrucât povestea tulburătoare şi problemele ideologice şi spirituale sunt puse de autor în formula cea mai cristalină şi rece care se cuvine unei poveşti măreţe. Ceea ce reuşeşte filmul să facă prin delicateţea cu care tratează materialul original, cu grijă să nu-i deformeze mesajul, este să scoată în faţă şi să accentueze subtilităţile iniţiale. Dacă ar fi fost să numesc o caracteristică centrală sub semnul căreia cartea pune confruntarea celor două religii, aceasta ar fi fost rezistenţa naturii umane la schimbare de dragul unei iluzii, pe când filmul m-a făcut să recunosc în budismul acelor japonezi (din ficţiune) şi în creştinismul acelor catolici, tabăra celor care luptă cu iluziile şi tabăra celor îşi dedică viaţa unei iluzii. Nu spun aici că Dumnezeul creştin nu există, nici romanul, nici filmul nu spun asta. Ambele medii tratează cele două religii cu aceeaşi obiectivitate, însă replica reieşită doar din film, a părintelui Ferreira, că budiştii luptă cu iluziile, limpezeşte un concept sugerat mai subtil în dialogul din carte, şi instaurează foarte clar acest nivel de comparaţie între cele două religii, accentuat de semi-revelaţia părintelui Rodriguez când ajunge să vadă în martiriu un ultim gest egoist în detrimentul iubirii supreme. Aici se întrevede şi utilitatea pe care japonezii o caută în religia poporului lor. Şi budismul este preluat de la chinezi, dar rolul inchizitorului Inoue este acela de a reprezenta argumentul conducerii pentru acceptarea budismului şi distrugerea oricărei urme de creştinism – „reflectarea lor îndelungată” a avut ca rezultat concluzia că budismul promovează              într-ajutorarea şi lupta pentru un sine mai bun care este posibil chiar aici, pe Pământ, pe când creştinismul îndură această realitate în ideea unei finalităţi absolute, care este Paradisul. Pentru carte şi film, nu este relevant dacă acest argument poate fi combătut sau nu, ci relevantă este dedicarea japonezilor în a judeca raţional şi a avea o opinie solidă în ceea ce priveşte soarta spirituală a poporului lor.

Un punct de vedere care mi-a fost sugerat de un prieten şi care mi se pare foarte interesant este întărirea argumentului iconoclast al cărţii prin film. Momentul în care părintele Rodriguez se leapădă de credinţă este suprins printr-un prim-plan în slow-motion pe icoana de fier de sub piciorul său, peste care acesta cade, iar în cădere o sărută. Acest act, punctat de Scrosese, este acompaniat de sugestiile constante ale autorităţilor japoneze pentru creştini să se lepede de credinţă doar de formă, să calce, scuipe, icoanele doar ca pe un act formal, revelând, se pare, mentalitatea lor, că adevărata credinţă se află în sufletul şi minţile lor, iar de acolo nimeni nu le-o poate lua. Prin urmare, sesizăm ceva flagrant în atitudinea acestor „antagonişti” din viaţa părintelui Rodriguez – în opoziţie cu alte mişcări politice şi religioase, precum calvinismul, care recurg la distrugerea totală a obiectelor de cult, japonezii budişti luptă contra acestora în modul în care îi învaţă propria lor religie, recunoaşterea diferenţei dintre mărcile credinţei reale şi mărcile credinţei ca ideologie practicată. Convingerea creştinilor că prin tratarea obiectelor lor de cult ca pe simple obiecte se despart definitiv de Paradisul care îi aşteaptă dincolo de moarte este atitudinea care îi face pe samuraii timpurilor să îi considere pe aceştia mai degrabă fanaticii unei iluzii decât oameni cu o adevărată pace spirituală interioară.

Mediul filmului aduce cu sine o serie de alegeri estetice care par să poarte un sens mai presus de frumuseţea filmului. Un exemplu pentru asta este alegerea actorului care îl interpretează pe Kichijiro, Yôsuke Kubozuka, varianta lui Iuda folosit în Silence pentru a construi o altă dilemă filozofică şi teologică - unde este locul celui slab într-o lume creştină persecutată în care puterea absolută a credinţei o reprezintă martiriul ?! Acest Iuda este portretizat într-un mod mult mai grotesc în roman, dar în film este cel mai frumos dintre japonezi, iar pe lângă asta, este şi evident feminizat. Atitudinea sa, de a se lepăda de fiecare dată de credinţă, din cauza fricii de moarte, îl înfăţişează ca pe un animal mizerabil în comparaţie cu toţi acei oameni, printre care şi familia lui, care sunt pregătiţi să primescă moartea în locul traiului blestemat care le este rezervat pe Pământ. Cu toate acestea, ceea ne este sugerat în carte este clar exprimat în film, Kichijiro este vocea Dumnezeului pe care părintele Rodriguez nu a auzit-o, el a fost întotdeauna. Nu pot să spun exact ce simbolizează încadrarea lui Kichijiro în categoria simbolisticii feminine, care predomină filmul în toate aspectele, dar nu am putut să nu observ asemănarea actorului care îl interpretează cu fizionomia Lui Isus din visele şi halucinaţiile lui Rodriguez. O astfel de paralelă vizuală pare să ne sugereze încă de la începutul filmului că în Iuda se găseşte răspunsul pe care preotul îl cere. În acest fel, filmul recuperează din subtilităţile romanului prin tehnici diferite, specifice propriului mediu.

Ar mai fi câteva subiecte de abordat, însă ce rost mai are vizionarea filmului dacă nu vă las să îl descoperiţi pe cont propriu ? Cu toate că am vorbit despre aspecte care fac filmul Silence să pară un statement pentru filozofi, este o poveste plină de suspans şi emoţii care oscilează între catharsis şi reprimare, un thriller care poate fi urmărit cu plăcere fără a fi necesar niciun efort de analiză şi care îşi transmite limpede mesajul esenţial doar prin simpla avansare a acţiunii. Merită să vedeţi această capodoperă la care Scorsese coace de 30 de ani !