Sărci

Cronică: Arrival (2016)

SF-f
08 Noiembrie 2016 ⋅

 

IMDb: 8.5

Distribuitor român: InterComFilm

 

După Sicario şi Prisoners, cu o distribuţie care îi include pe Amy Adams, Jeremy Renner şi Forest Whitaker, am avut aşteptări mari de la noul proiect al lui Denis Villeneuve. Evit să folosesc cuvântul „capodoperă” când vorbesc despre un film, dar, când mă gândesc la Arrival, sunt tentată să îmi încalc propriile reguli.

Ne-am obişnuit cu schema clasică a producţiilor SF în care sunt implicaţi extratereştri: doi protagonişti care se îndrăgostesc şi care nu prea se înţeleg, dar care reuşesc să salveze planeta în câteva zile; armata, condusă de un general limitat şi irascibil, care vrea doar să distrugă şi să anihileze duşmanul; o luptă finală spectaculoasă (de cele mai multe ori), ca să nu simţi că ai irosit banii pe bilet.

Bazat pe povestea Story of Your Life, scrisă de Ted Chiang, Arrival se scutură de toate clişeele cunoscute pentru a ne oferi o experienţă uluitoare, la finalul căreia vei rămâne imobilizat în scaun, ameţit şi secătuit de energie, incapabil să descrii în cuvinte ceea ce ai simţit sau ceea ce ai experimentat. Arrival nu este un film pe care-l vezi. Este un film pe care-l trăieşti.

Enchanted a fost primul film în care „am cunoscut-o” pe Amy Adams. Mi-a plăcut de ea, dar nu pot să spun că a fost un rol care m-a impresionat. Nici nu avea cum. După zece ani, e de nerecunoscut. Cinci nominalizări la Oscar. Şi nu cred că se va opri prea curând. De data aceasta, a fost magnifică. Incredibilă. Renner şi Whitaker reuşesc cu greu să îţi atragă atenţia, cu atât mai mult să ţi-o reţină (în condițiile în care Renner este unul dintre actorii mei preferați).

12 nave spaţiale au aterizat pe Pământ.

Louise Banks (Amy Adams) este cooptată de către colonelul Webber (Forest Whitaker) să descifreze limbajul extratereştrilor, cu precădere motivul pentru care se află aici şi ceea ce doresc de la noi. Pentru un lingvist, „misiunea” este una nobilă, de natură intelectuală, un pas înainte pe scara evoluţiei. Însă teama este putenică. Vie.

Louise este o persoană retrasă şi circumspectă, incapabilă să susţină o conversaţie îndelungată. Parcă se teme de oameni, de posibilitatea de a avea pe cineva în viaţa ei. Trăieşte prin muncă, încercând să uite de pierderea suferită. Ajungem să o cunoaştem prin intermediul flashback-urilor, în clipe suspendate în timp și spațiu, când fiica ei trăia. Scenele sunt emoţionante, unele greu de privit. Legătura mamă-fiică este superb reliefată, o temă care pare să explodeze la finalul filmului, printr-o întorsătură de situaţie neaşteptată, care te va bântui o perioadă. Momentele par desprinse din filele unui jurnal: scene rupte de realitate, atât de simple, de pure şi de inocente, încât uiţi ceea ce se întâmplă în prezent şi alegi să trăieşti şi tu în trecut, măcar pentru câteva minute.

Alături de Ian Donnelly (Jeremy Renner), un fizician teoretician, care asigură o doză necesară de umor, în circumstanţele date, Louise păşeşte în nava spaţială şi întâlneşte doi extratereştri, „botezaţi” de către colegul ei Abbott şi Costello.

CGI-ul are un rol minimal în film. Nu te aştepta la înfruntări, scene de luptă şi urmăriri pe autostradă. Denis Villeneuve îţi oferă ceva mult mai bun şi mai intrigant, o privire în spatele cortinei.

Secvenţele în care Louise şi Ian încearcă să formeze un şablon de comunicare cu extratereştrii sunt de o profunzime rar întâlnită. Pentru ei, limbajul este o enigmă, un cod pe care trebuie să-l dezlege în timp util, înainte de declanşarea unui război. Ea este prima care riscă. Nu vrea să piardă timpul sau să se ascundă în spatele unui costum de protecţie. Louise vrea ca extratereştrii să o vadă cu adevărat, ca ei să înţeleagă faptul că nu are ceva de ascuns, că nu îi este ruşine de cine şi de ceea ce este. Atunci observi schimbarea, felul în care Amy Adams începe să strălucească. Atunci simţi victoriile mici, de suprafaţă, când îşi lasă ochii să zâmbească şi are un motiv în plus ca să trăiască. Ian, ca şi colonelul Webber sau restul echipei lor, este impresionat şi fascinat de ea, de puterea care o călăuzeşte. Fără să ezite, o urmează, o ascultă, o lasă pe ea să preia conducerea, el devenind ancora ei, echilibrul de care are nevoie pentru a descifra limbajul extratereştrilor.

Dinamica dintre Jeremy Renner şi Amy Adams te va face să zâmbeşti. Nu sunt doar colegi, ci şi prieteni. Zi şi noapte, profitând de fiecare clipă de răgaz de care dispun, ei desenează, studiază, scriu, compun, şterg şi fac cercetări, până în clipa în care ajung obsedaţi de misiunea lor. Louise începe să aibă coşmaruri şi nu poate să doarmă. Ian observă schimbările şi încearcă să îi fie alături, să îi distragă uneori atenția, ca ea să nu piardă conexiunea cu realitatea. Faţă de alte filme, mi-a plăcut la nebunie faptul că protagoniştii formează o echipă bună, bine sudată, în care conflictele sunt inexistente. Umorul lui Renner este contagios, iar c(h)arisma lui este de neînlocuit.

Cu fiecare „vizită” în nava spaţială, evoluţia devine palpabilă. Este fascinantă metoda prin care extratereştrii comunică, printr-o reţea de simboluri, asemănătoare, la prima vedere, simboluri care ascund o minte net superioară şi o gândire complexă, greu de elucidat.

Reacţia „cetăţeanului de rând”, la venirea celor 12 nave, care se agaţă de ştiri pentru a se menţine informat, nu te uimeşte: violența preia repede controlul. Nicio reacţie ofensivă din partea extratereştrilor, niciun mesaj de ameninţare, care să ne facă să ne temem pentru vieţile noastre. Asta nu îi împiedică pe oameni să se revolte, să distrugă şi să facă rău, siguri că zilele lor sunt limitate.

Ireproşabil jucat, captivant şi imprevizibil, Arrival este, de departe, cel mai bun film pe care l-am văzut în 2016. Am părăsit sala de cinema cu ochii în lacrimi şi cred că va trece o perioadă lungă de timp până când voi căpăta curajul de a-l revedea.

După cum am spus şi mai sus, nu este un film pe care-l vezi.

Este un film pe care-l trăieşti.