Sărci

Cronică: The Girl on the Train (2016)

06 Octombrie 2016 ⋅

 

IMDb: 6.8

Distribuitor român: Freeman Entertainment

Recenzia romanului: aici

 

Cu mici excepţii, ecranizările nu se pot „ridica” la nivelul surselor scrise. Este aproape imposibil „să reinterpretezi” sute de pagini în câteva ore, să păstrezi atmosfera din cărţi, naturaleţea tranşantă cu care au fost create personajele, să reproduci decorul până în cele mai mici detalii, pentru ca rezultatul final să fie atât pe placul cititorilor, care vor sesiza până şi cea mai mică diferență, cât şi pe placul spectatorilor care nu vin cu „tema făcută” sau cu aşteptări foarte mari, sperând doar să vadă un film bun şi captivant (sau un serial, unde este cazul).

Am aşteptat cu nerăbdare „Fata din tren”. Mi-a plăcut mult romanul, citit anul trecut, iar materialele promoţionale mi-au menţinut la cote ridicate entuziasmul, chiar dacă trailerul „divulga” exagerat de multe informaţii relevante şi te îndruma pe urmele ucigaşului. Dacă încă nu l-ai văzut, cu atât mai bine, pentru că altfel rişti să primeşti câteva spoilere „foarte” neplăcute, care te vor împiedica să savurezi filmul şi să te bucuri de el.

Din punctul meu de vedere, Emily Blunt este o actriţă deosebită, foarte talentată şi c(h)arismatică, însă, dintr-un motiv pe care încă nu mi-l pot explica, rămâne mereu în umbră. Dispare pentru perioade scurte de timp şi este uitată, în contrast cu alte actriţe, care pălesc în faţa ei, dar primesc roluri pe bandă, deşi au, poate, jumătate din talentul ei. Menţionez că atunci când am aflat că ea o va interpreta pe Rachel, am fost puţin dezamăgită, pentru că mi-a fost greu să mi-o imaginez pe Emily, care este atât de rafinată şi de elegantă, în „hainele” unui personaj atât de dezagreabil şi de respingător, aşa cum reiese Rachel din cuvintele aşternute de autoare pentru noi.

În fiecare zi, Rachel ia trenul spre New York. Mereu, acelaşi tren. Drumul este monoton şi cenuşiu, degetele ei strâng cu putere creionul şi desenează cu furie sau cu melancolie, încleştarea slăbind în intensitate abia când vagonul ei trece pe lângă un şir de case, cu vedere spre calea ferată. Rachel este martorul mut, a cărui existenţă rămâne un mister pentru cuplul fericit, pe care ea îl surprinde zilnic din spatele geamului. S-a obişnuit să inventeze poveşti, să le atribuie roluri celor doi îndrăgostiţi, care par rupţi de realitate, „prizonieri” într-o viaţă perfectă, plăcută şi sigură, o viaţă pe care Rachel şi-o doreşte, o viaţă pe care ea a pierdut-o şi pe care nu o va mai recupera vreodată.

Au fost momente când am fost scârbită de personajul ei, varianta „tipărită”. După un şir aparent nesfârşit de probleme, soluţia găsită de Rachel s-a aflat pe fundul sticlelor, pe care le scurge până la ultima picătură. Nu se poate opri şi nici nu vrea. A devenit o femeie neîngrijită, uşor respingătoare, care se ruşinează în public, sub povara privirilor care îi sunt aruncate, dar care nu încearcă să îşi învingă sau să îşi ţină sub control dependența, alcoolul fiind singurul ei prieten şi aliat.

Filmul nu redă foarte realist drama alcoolicului lipsit de speranţă, abordând în schimb o imagine şlefuită, de hollywood, de parcă ar fi vrut astfel să înfrumuseţeze adevărul şi să îi ofere o şansă în plus personajului. Emily Blunt este aproape de nerecunoscut, însă, în continuare, rămân la părerea că este mult prea frumoasă și delicată pentru a o interpreta pe Rachel. Jucând pe baza scenariului oferit, nu am ce să îi reproşez. E tulburător să îi urmăreşti ticurile nervoase, felul în care îi tremură degetele, bucuria care abia îi atinge ochii când îşi cumpără de băut şi înlocuieşte apa din sticlă cu alcool, ca să nu sară în evidenţă. E greu să o vezi când cade, când se prăbuşeşte, atunci când este lovită sau îşi pierde echilibrul, atrăgând mila sau scârba celor din jurul ei.

În paralel, se desfăşoară vieţile celorlalte două personaje cu adevărat memorabile, atât în ceea ce priveşte cartea, cât şi filmul. Pe de-o parte, o avem pe Anna (Rebecca Ferguson, The White Queen), soţia lui Tom, fostul soţ al lui Rachel, iar la polul opus o regăsim pe Megan (Haley Bennett), cea cu o viaţă aparent perfectă, pe care Rachel o zăreşte în fiecare zi, din tren, dorindu-şi să poată să facă schimb cu ea, atât de orbită de posibilitatea unui cămin şi a unui bărbat care să o iubească, încât ochii ei refuză să observe iluzia care i-a fost oferită.

În urmă cu puţin timp, Anna a fost „cealaltă femeie”. Fructul interzis. Amanta. Acum, după ce Rachel a dispărut din peisaj, ea s-a mutat în fosta ei casă. I-a furat bărbatul, i-a dăruit un copil şi este mulţumită de noul ei statut, de „soţie şi de mamă”, până când Megan îşi dă demisia, lăsând-o fără dădacă şi cu multe gânduri nerostite în minte. Anna este casnică. Îi place să aibă grijă de copil, de casă, să fie voluntară, să se ocupe de cumpărături şi să se asigure că totul este ideal atunci când Tom vine seara de la serviciu. Dar fericirea nu este completă, pentru că Rachel este mereu prezentă, ca o fantomă care refuză să părăsească reşedinţa în care a locuit cât timp a fost în viaţă. Îl sună pe Tom, îi lasă zeci de mesaje, îi persecută şi intră neinvitată în casa lui şi a Annei, de parcă aşa ar putea să ţină trecutul viu, să menţină legătura dintre ea şi Tom.

La două case distanţă, Megan suferă în tăcere. Prinde glas doar la şedinţele cu psihologul ei, pe care încearcă să-l seducă, în timp ce îi mărturiseşte tot ce o doare, de ce nu poate să fie o femeie împlinită. Problema? Nu mai poate să simtă. Nici bucurie, nici tristeţe. Megan trăieşte într-o piesă improvizată de teatru, pe care nu o poate controla şi din care nu poate scăpa. Alături de iubitul ei, Scott (Luke Evans, care apare doar ca să îşi arate pătrăţelele şi să smulgă câteva suspine din sală), care este posesiv şi are uneori reacţii violente, Megan alunecă într-o monotonie sinistră, care o împiedică să fie conştientă de pericolul în care se află. Haley Bennett este magnifică. M-a impresionat, m-a fascinat şi m-a şocat. Este o actriţă de viitor, promiţătoare şi talentată, care merită să fie apreciată şi cunoscută. A eclipsat-o de câteva ori pe Emily Blunt, iar asta spune multe.

Trecând de la o protagonistă la cealaltă, destinele lui Megan, Anna şi Rachel se împletesc din ce în ce mai strâns, până când devin „dependente” una de cealaltă. Nu e o dependență clasică, mai mult o legătură născută forţat, care le va uni şi le va dezbina, jucându-se cu sentimentele lor şi cu secretele pe care vor să le ascundă. Fiecare are propriile sale păcate cu care trebuie să trăiască, însă, la un anumit nivel, toate au fost manipulate sau constrânse să accepte o viaţă greşită, una pe care poate că şi-au dorit-o, la un moment dat, fără să bănuiască unde şi când se va sfârşi visul, lăsând loc coşmarului.

„Fata din tren” este un thriller bun, o adaptare care nu „răneşte” romanul, în ciuda modificărilor suferite, menţinând un pas alert al acţiunii, o atmosferă întunecată, cu o tentă uşor erotică, un cadru ideal pentru ca Emily Blunt, Haley Bennett şi Rebecca Ferguson să fure atenţia spectatorului, fără ca acesta să îşi dea seama ce se întâmplă sau cât de repede a trecut timpul.

P.S.: Vă recomand să citiţi cartea înainte să vedeţi filmul.