Sărci

Cronică: Jackie (2016)

15 Ianuarie 2017 ⋅

 

 

IMDb: 7.7

Distribuitor român: RO IMAGE 2000

 

Jacqueline Kennedy, cunoscută sub numele de Jackie, a fost văduva celui de-al 35-lea preşedinte al Statelor Unite, John F. Kennedy, asasinat la doi ani după începerea mandatului. Filmul Jackie, regizat de Pablo Larraín, are ca miză analizarea stărilor psihice pe care  soţia preşedintelui le experimentează în perioada imediat după asasinare.

 „Oamenii obişnuiţi nu sunt nevoiţi să ia vreodată astfel de decizii” este una din replicile protagonistei care ilustrează foarte bine unicitatea rolului pe care Prima Doamnă l-a avut de jucat atunci. Dezechilibrată de mai multe surse de presiune - înmormântarea, mesajul pe care fiecare gest îl transmite naţiunii, impactul asupra celor doi copii, părerile insistente ale celorlalţi în legătură cu toate aceste situaţii – văduva Kennedy nu a avut timp să-şi deplângă soţul, întrucât contextul i-a cerut fără rezerve să-şi asume poziţia de dirijor al întregii orchestre funerare care se aşteaptă de la vârful piramidei sociale. În astfel de condiţii, omul nu mai are timp să fie uman. Statutul îl forţează să-şi centreze energia pe construirea unei umanităţi în conformitate cu tipologia ideală rezultată din conştiinţa colectivă a vremii. Chiar dacă autenticitatea emoţiei există, şi cel mai probabil a existat, aceasta rămâne insesizabilă în faţa puterii imaginii care trebuie în mod necesar afişată într-o naţiune în care patriotismul ajunge la ostentaţie.

Ca producţie artistică, filmul impresionează prin unghiul din care este privită tragedia politică de atunci. L-aş putea numi „Din culisele tragediei” pentru că inovează prin faptul că priveşte de partea cealaltă a cazului Kenndy, în familia acestuia. Contrar acestei direcţii, aşteptările publicului la reapariţia în media a numelui Kennedy sunt de tipul elucidării unor noi mistere. Dacă aveaţi asemenea aşteptări, regret să vă anunţ că filmul de faţă nu pătrunde niciun pic pe domeniul teoriilor detectivistice.

Inovaţia în domeniul poveştii este dublată de o alternare interesantă de planuri narative care prezintă pe rând: prezentul, în timpul unui interviu cu un jurnalist; trecutul din momentul asasinării şi imediat de după; trecutul care precede asasinarea. Succedarea pe o linie comună a câte unui episod din fiecare timp al poveştii construişte o multilateralitate a personajului care îi dă o autenticitate puternică în faţa spectatorului.

În partea opusă curajului artistic se află tipul de cadre pe care Pablo Larraín le foloseşte. Nu ştiu dacă este în acord cu eforturile de redare a anilor 60’ sau pur şi simplu o deiczie regizorală, dar cele mai multe cadre sunt simple, cu subiectul aflat mereu la mijloc, şi late pentru peisaje. Luminozitatea mi s-a părut un pic prea scăzută, dar, din nou, aceasta poate face parte din planul regizorului. În concluzie, nimic special în ceea ce priveşte imaginile, doar dacă iei în considerare nivelul ridicat la care au redat anii 60’ (pentru care au fost şi nominalizaţi, nu ştiu dacă au şi câştigat, pentru costume, mai exact).

Personal, nu am găsit nicio plăcere în vizionarea acestui film, întrucât nu mă dau în vânt după filme a căror miză pare a fi doar tristeţea. Nu am avut niciodată interes în a descoperi detaliile cazului Kennedy, dar am o apetenţă pentru vieţile de zi cu zi ale oamenilor pe care nu i-am cunoscut niciodată. Luându-l obiectiv, acum realizez că „Jackie” nu este un film care mizează doar pe tristeţe, ci un tribut artistic adus văduvei Kennedy, iar pentru patrimoniul american, este chiar unul foarte demn de a fi luat în considerare. Dacă sunteţi mai tari de îngeri ca mine, vă recomand acest film cu toată încrederea. Valoarea lui cinematografică este indisputabilă.