Sărci

Soundtrack #5 Cele mai bune intro-uri

15 Octombrie 2015 ⋅

Am ales, cu greu zic, cele mai bune intro-uri ale serialelor, acele intro-uri care te uimesc atât pe plan grafic cât și muzical, acele intro-uri care îți rămân blocate în cap, care îți imprimă imaginile lor în retină, care te fac să ții toate ritmurile din piesa lor, fiecare cu altă parte a corpului.

Intro-uri care, atunci când rulează pe ecran, îți creează momentul tău perfect, uimitor, care te copleșește.

Am ales: 

Penny Dreadful pentru că mi-a rămas în memorie, pentru că îmi face pielea de găină, pentru că, pur și simplu, nu am reușit să mi-l scot din cap. Ceașca aia plină cu un lichid roșu. Momentul când piesa revine în forță.

Defiance pentru că e o piesă plină de forță, și pentru sunetul ală care urcă și coboară. Pentru cristalele alea care scresc în vechiul St. Louis. Pentru copiii ăia care se joacă ceva șotron extraterestru. 

Fringe pentru că muzica începe aproape întotdeauna înaintea imaginilor, încadrându-se în contextul episodului. Pentru mâna aia cu șase degete și logo-ul construit din fragmente.

Stargate Atlantis pentru scara la care se desfășoară acțiunea. Pentru muzica aia „grandioasă” care îți evocă dimensiunea Atlantis-ului. Pentru vocile de pe fundal, întotdeauna mi-au plăcut.

Salem pentru piesa aia cântată de Marilyn Manson. Pentru vrăjitoarea aia scufundată în apă. Pentru imaginile alb-negru. „Better pray for hell, not Hallelujah.”

American Horror Story – Hotel pentru că e pur și simplu uimitor. De la noile sunete adăugate piesei normale, la detaliile alea văzute prin vizorul camerei de hotel. Pentru pauza aia scurtă, ca apoi muzica să explodeze.

Humans pentru sunetele alea mecanice, electronice. Pentru roboțelul care joacă șah. Pentru buletinele de știri din întreaga lume, care dau un aer realist emisiunii.

Orphan Black pentru detaliile grafice uimitoare. Pentru ADN-ul care se rupe în fața ecranului. Pentru vocile și sunetele de fundal.

Da Vinci's Demons pentru invențiile clasice. Pentru schițele și stilul grafic. Pentru statuia aia de la final, și pentru muzica genială.

Stargate SG-1 pentru atât de multe motive încât nu am destul spațiu. E piesa aia care îți dă senzația că ești nimic mai mult decât un fir de nisip într-un univers vast. E melancolia, pentru cei care au crescut cu serialul.

True Detective – Sezonul 1 pentru imaginile alea cu dublă suprapunere. Pentru piesa de fundal care merge uimitor de bine în contextul respectiv. Pentru aceeași melancolie, pe care o primești și dacă vezi pentru prima oară intro-ul. 

Doctor Who – varianta rock (S09E04) pentru că a fost ceva uimitor și neașteptat în același timp.

The Strain – varianta animată (S02E09) pentru că a fost la fel de uimitor și neașteptat. Dar a fost și ceva ce serialul merita de mult timp.

Farscape pentru vocile alea de-a dreptul extraterestre ce se aud pe fundal. Pentru imaginile ce expun într-un timp destul de scurt un număr mare de cadre extraordinare. Pentru altă piesă care îți face pielea de găină.

American Horror Story – Asylum pentru imaginile întunecate, și efectele alea de fundal. Pentru un Horror desăvârșit.

Și, la final, desertul – The Man in The High Castle. Pentru tot. Pentru piesa din „The Sound of Music”. Pentru președinții de pe muntele Rushmore care plâng parașutiști. Pentru racheta nazistă ce străbate America în jumătate de oră. Pentru stema nazistă a vulturului proiectată peste statuia vulturului american. Pentru steagurile nazist și nipon cusute. De abea aștept să apară și restul sezonului.