Sărci

Recomandare: 50 de seriale care nu m-au lăsat dorm (I)

Seriale
06 Iulie 2016 ⋅

 

Am început să mă uit la seriale la vârsta de zece ani, într-o perioadă în care eram pasionată de dinozauri şi voiam să vizitez Jurrasic Park, chiar dacă exista şansa ca un Tyrannosaurus Rex să mă mănânce, după o cursă cu obstacole prin junglă. Până aveam să fiu suficient de mare încât să merg singură pe insulă (pentru că eram sigură că exista), m-am mulţumit cu The Lost World (Lumea dispărută), primul serial care mi-a captat atenţia şi pentru care aşteptam cu nerăbdare weekend-ul, ca să văd următorul episod. Au urmat Hercule, Xena, Robin Hood (1984) şi Married with Children. I was hooked. I was doomed.

Voiam de câteva luni să scriu un articol cu recomandări, dar mereu găseam o scuză şi îl amânam, până când eu şi Insomnia am devenit prietene apropiate şi am ajuns să completez lista cu seriale pe la 3-4 dimineaţa, uimită de varianta finală şi de cât de dificilă a fost prima selecţie (va urma şi a II-a, dar nu ştiu când).

Serialele sunt în ordine aleatorie, nu este un clasament (excepţia de la regulă este Prison Break, care este serialul meu de suflet, preferat, numeşte-l cum vrei). Nu spun că sunt cele mai bune, producţiile pe care trebuie neapărat să le bifezi, ca să ai „experienţă” în domeniu.

Serialele din listă sunt cele pentru care am organizat maratoane cu prietenii, în sesiune şi în vacanţe. M-au împiedicat să dorm şi am mers arătând ca un walker la liceu sau facultate, urmând ca în timpul orei să continui de unde am rămas. Am observat că sunt persoane care recomandă doar seriale „grele”, cele cu multe premii şi cele mai mari note pe IMDb, cele aclamate de critici şi pentru care eşti atacat dacă îndrăzneşti să ai o părere negativă, însă mie îmi plac și cele care au note mici și sunt distruse de critici, pentru că nu am întotdeauna dispoziția necesară pentru House of Cards sau True Detective.

Unele seriale sunt amuzante, light şi parcă îmi e puţin ruşine că le urmăresc, dar mă relaxează şi sunt un bun medicament împotriva stresului. Altele sunt extraordinare şi mă ţin cu ochii lipiţi de ecran. Fiecare serial are farmecul său, dacă ai puţină răbdare şi nu te pripeşti să emiţi o părere (cum sunt notele de 1 de pe IMDb, după episodul pilot – cum poţi nota un serial după un singur episod, când nici măcar nu au apărut toate personajele?).

Pe scurt, sunt serialele care m-au împiedicat să dorm şi mi-au oferit multe amintiri deosebite, răsărituri surprinse pe furiş şi cearcăne de toată frumuseţea.

Enjoy!

1. Prison Break (2005 - 2009)

IMDb: 8.5

Episoade: 81 (în prezent, se filmează sezonul 5)

*serial preferat*

L-am văzut de două ori şi plănuiesc să mă închid în casă în cea mai călduroasă săptămână din august ca să-l urmăresc a treia oară. Sunt sigură că ai şi tu un serial preferat şi că îmi poţi înţelege „obsesia”, însă când vine vorba de Prison Break, dependență este un cuvânt mult prea anost şi nesemnificativ, în raport cu golul în stomac pe care îl simt la fiecare episod.

Este captivant, alert şi îţi distruge viaţa socială. Este dramatic şi violent, dar asta nu te va încuraja să pui pauză sau să treci peste anumite scene, pentru că ai trişa.

Michael Scofield este dispus să facă orice ca să îşi scoată fratele din închisoare: o infracţiune îl desparte de gratiile unei celule, de unde ar avea oportunitatea să comunice cu Lincoln şi să pună în aplicare un plan de evadare spectaculos şi ingenios, pentru care vei vedea primul sezon într-o singură zi. În raport cu serialele populare apărute în ultimii ani, în care aproape toţi protagoniştii stau 20/24 de ore la sală şi au momente în care vorbesc cu prune în gură sau şi-au uitat replicile, Prison Break oferă un erou diferit, un geniu charismatic, un suflet nobil (recunosc, am crush pe Wentworth din 2005), care te impresionează până la lacrimi, alături de care suferi, plângi, râzi şi înjuri (îţi e greu să te abţii, mai ales când vine vorba de T-Bag).

Cred că Prison Break este singurul serial în care fraţii nu au divergenţe din pricina unei femei (a existat o perioadă în care triunghiurile amoroase erau un mit). Legătura dintre Michael şi Lincoln este deliciul serialului. E copleşitoare. Sufocantă. Şi sinceră, pentru că actorii joacă ireproşabil, iar prietenia dintre ei se simte şi pe ecran, prietenie care a crescut de-a lungul anilor și dăinuie și în prezent, când filmează al 5-lea sezon, după o pauză de 7 ani (încă nu-mi vine să cred că se continuă), asta când nu se află pe platourile CW, pentru Legends of Tomorrow, unde au schimbat tabăra și au trecut de cealaltă parte a legii.

Şi, dacă tot avem un erou, de ce să nu avem şi un antagonist diabolic, pe care-l urăşti, dar pe care nu vrei ca scenariştii să-l omoare? T-Bag este genial. Robert Knepper reuşeşte să creeze unul dintre cei mai inteligenţi şi parşivi villains din industrie. Erau momente în care voiam să sparg laptopul de nervi sau mă rugam să fie torturat, pentru că avea un talent incredibil de a încurca planurile fraţilor sau de a distruge vieţile personajelor secundare. Am avut şansa de a-l cunoaşte pe actor la Comic Con şi, deşi în mintea mea nu-l comparam cu T-Bag, am fost uimită de cât bun şi liniştit este, cât de des zâmbeşte şi cât de multă bucurie găseşte în lucruri mărunte, o ceaşcă de ceai sau o întrebare bună din partea unui fan.

Despre Prison Break aş putea să scriu o lucrare de licenţă. Două, trei, patru. Tot nu aş putea să mă opresc. Aş analiza fiecare episod, fiecare replică, fiecare idee. Şi nu m-aş plictisi. E printre puținele seriale pe care consider că trebuie neapărăt să le vezi. Nu o să regreți.

2. OZ (1997 - 2003)

IMDb: 8.8

Episoade: 56 (serial finalizat)

Dacă tot suntem la capitolul închisoare, să continuăm cu OZ, serialul care depăşeşte Prison Break la capitolul violență şi ne demonstrează că închisoarea nu îi împiedică pe deţinuţi să ucidă sau să îşi menţină reputaţia de criminali, violatori, traficanţi sau mercenari. Cu o clasificare foarte strictă pe grupuri, în funcţie de naţie sau de culoarea pielii, OZ nu este serialul despre deţinuţi nevinovaţi sau drumul spre „recuperare”, la finalul căruia cei care supraviețuiesc primesc dimploma de „cetăţean onorabil”, ca apoi să se implice în acţiuni caritabile.

Ryan O'Reily este un maestru al manipulării, acel personaj pe care îl admiri și îl venerezi (puțin) pentru usurința înșelătoare cu care supraviețuiește în OZ, colaborând cu cei mai periculoși deținuți, sigur pe el și pe avantajele pe care le deține asupra lor. Mereu îngrijorat pentru fratele său Cyril, care este instabil și are câteva probleme delicate de sănătate (nu-mi place termenul folosit de obicei în astfel de situații: handicapat), Ryan este dispus să aplice chiar și cele mai barbare metode pentru a-l proteja și a-și menține renumele în închisoare. Este comparat cu Iago (Othello - Shakespeare). Așa că să nu te aștepți de la prea multe lucruri bune din partea sa. Nu este un antagonist, dar nu l-aș încadra nici în categoria de anti-erou. Este un personaju mult prea complex și imprevizibil, pentru a putea să fie clasificat sau caracterizat corespunzător. O să te surprindă de foarte multe ori.

Tobias Beecher şi-a încheiat studiile la Harvard, are o familie frumoasă şi este un avocat de succes. Din păcate, are o mică problemă cu alcoolul: nu ştie când să se oprească şi să pună dopul la sticlă. După un accident de maşină şi uciderea unei copile de nouă ani, Beecher ajunge în OZ, unde o să fie torturat şi distrus, manipulat şi minţit, până când va căpăta puterea necesară de a-i înfrunta pe ceilalţi deţinuţi şi de a învăţa „legile” din închisoare.

Nu te sfătuiesc să te ataşezi prea mult de personaje sau să ai încredere în ele. Nu este un serial vesel, cu o poveste drăguţă de dragoste, despre prietenie veşnică şi onoare printre deţinuţi. În OZ eşti martor la crime, torturi, violuri, trădări şi bătăi. Este un serial foarte bun, însă trebuie să ai o anumită dispoziţie ca să te poţi „bucura” de el.

 

3. The Strain (2014 - )

IMDb: 7.5

Episoade: 26 (sezonul 3 începe pe 28 august)

Cronică: aici

Când vezi numele lui Guillermo del Toro ai speranţe mari. Te gândeşti că o să urmăreşti ceva înfricoşător şi engimatic, filmat în semiobscuritate, o producţie în care cei tineri nu sunt în siguranţă şi reprezintă cheia pentru descifrarea unei enigme pierdute sau o serie în care nu ai încredere în niciun personaj, dar eşti prea ocupat să admiri efectele speciale şi să te laşi atras de întuneric, ştiind că vor exista scene care te vor face să te simţi stânjenit sau fascinat de ceva unic şi tulburător.  Lista de complimente poate să continue, însă se va încheia cu un titlu: The Strain.

Echipa doctorului epidemiolog Ephraim Goodweather este chemată să investigheze un caz misterios la aeroportul internaţional John F. Kennedy din New York: un avion a aterizat cu luminile stinse. Uşile au rămas închise şi nu se poate lua legătura cu personalul aflat la bord. Ephraim, împreună cu colegii săi, Nora Martinez şi Jim Kent, descoperă 206 cadavre şi patru supravieţuitori, care nu îşi amintesc ce s-a întâmplat şi îşi doresc să plece cât mai repede acasă, în ciuda cererilor insistente de a rămâne izolaţi, pentru a li se face analize ca să vadă de ce sunt speciali şi imuni.

Cum Ephraim nu are autoritatea de a-i reţine, în afara pilotului, care decide să-i ajute şi vrea să descopere de ce a fost cruţat, ceilalţi trei supravieţuitori părăsesc aeroportul şi atunci... începe coşmarul.

Serialul este bine realizat şi intrigant, are şi momente amuzante, în ciuda subiectului abordat şi a creaturilor care par răguşite atunci când încearcă să vorbească înainte să atace şi să ucidă (probabil că limba prea lungă e de vină), scenele de luptă nu te vor dezamăgi, urmăririle sunt spectaculoase, iar personajele secundare nu sunt de umplutură, doar pentru a adăuga puţin mai multă dramă şi un strop de romantism; sunt ciudate, apar în cele mai nepotrivite momente, mint şi trădează cu uşurinţă, astfel încât mereu te vei gândi cum de nu observă Ephraim şi restul „eroilor” că duşmanul este atât de aproape de ei?

Bonus: Cunoscut pentru rolul lui Filch din franciza de succes Harry Potter, actorul David Bradley îl interpretează pe misteriosul Abraham Setrakian, un bătrân proprietar de amanet şi un supravieţuitor al Holocaustului, care ştie cine este responsabil pentru „molimă” şi cum poate să fie ucis. Printre legende şi poveşti, Abraham oferă din când în când o bucată lipsă din puzzle-ul pe care echipa lui Ephraim încearcă să-l completeze, însă trecutul lui este dureros şi amintirile triste, iar neputinţa din priviri îi convinge pe noii săi aliaţi că duşmanul pe care trebuie să-l înfrunte este puternic şi cu resurse nelimitate, dacă Abraham l-a întâlnit când este tânăr şi îl vânează de zeci de ani.

P.S.: Nu recomand cărțile.

 

4.  The Tudors (2007 - 2010)

IMDb: 8.1

Episoade: 38 (serial finalizat) 

Jonathan Rhys Meyers, Henry Cavill, James Frain şi Natalie Dormer. Sunt patru nume care ar trebuie să te convingă să urmăreşti serialul, fără să ceri detalii adiţionale. Printre puţinele producţii istorice care nu au rescris (în totalitate) trecutul, The Tudors se axează pe viaţa lui Henric al VIII-lea al Angliei, de la uşurinţa şi superficialitatea cu care se îndrăgostea (e cunoscut pentru cele 6 soţii şi pentru blândeţea cu care le-a tratat), până la războiul pe care îl poartă împotriva Bisericii, pentru a obţine ceea ce îşi doreşte, indiferent cât rău provoacă.

Jonathan, deşi la nivelul fizic nu prezintă nicio asemănare cu regele (în afara faptului că sunt amândoi bărbaţi), pare că şi-a vândut sufletul Diavolului pentru a te impresiona şi a te ţine cu ochii lipiţi de ecran. El are obsesii, nu iubeşte. El te seduce, te vrăjeşte, îţi face promisiuni, apoi uită de tine şi îşi continuă drumul: doar este regele şi face ceea ce îi poftește inima. Îşi găseşte egalul în misterioasa Anne Boleyn, care ştie cum să-l manipuleze şi să-l tortureze, însă cărţile de istorie nu sunt de partea lor, aşa că e bine să nu ai speranţe prea mari sau un optimism ridicat.

În plan secund, când Henric nu aleargă după fuste, respectiv logodnicele sau soţiile aliaţilor săi, ne este prezentată prietenia dintre el şi Charles Brandon, care este personajul meu preferat, în ciuda alegerilor sale neinspirate şi a instabilităţii emoţionale dovedite. Cavill e la început de drum, abia se face remarcat, dar pentru mine rămâne rolul vieţii sale. L-am urmărit în alte filme, dar ceva lipseşte. Poate că şi lui îi este dor de Henric.

P.S.: Intro-ul este magnific. Obsedant.

5. Da Vinci's Demons (2013 - 2015)

IMDb: 8.1

Episoade: 28 (serial finalizat)

*underrated* *serial preferat*

Încă nu-mi vine să cred că a rezistat doar trei sezoane. De ce? Era superb. Perfect. Aventurile lui Da Vinci nu s-au finalizat după ce s-a terminat ultimul episod. Abia începuseră. Însă, dintr-un motiv pe care nu pot să mi-l explic, publicul nu a fost atras de Tom Riley, care se prăbuşeşte în nebunia specifică geniului neînţeles, care vede, simte şi creează în viteză, ca un zeu rătăcit printre muritori.

Ce ar putea să îţi placă la un serial history fiction despre trădări, conspiraţii, religie şi un cult misterios, în care cunoaştem o asasină periculoasă, care îţi fură inima din primul moment în care camera se opreşte asupra ei, un villain pe care urăşti că-l iubeşti în postura lui Riario, despre care nu pot emite o părere concretă nici măcar după atâtea luni de la finalizarea serialului? De ce m-ar interesa familia Medici, atmosfera din jocurile Assassin's Creed, elementele de suprantural care oferă o aură mistică producţiei, crimele, dispariţiile sau ideile geniale ale scenariştilor, care au creat unul dintre cele mai bune seriale din ultimii ani?

Nu-mi dau seama ce i-a lipsit, de ce nu „a prins”. Am văzut sezonul 3 într-o singură noapte, după o pauză îndelungată, când mă temeam că nici nu o să mai apară, şi ar trebui să înşir aici toate adjectivele „de laudă” pe care le cunosc pentru a descrie cât de mult mi-a plăcut.

Să îţi mai recomand şi coloana sonoră, pe care încă o ascult?

6. Bates Motel (2013 - )

IMDb: 8.1

Episoade: 40 (sezonul 5 o să fie ultimul)

Cronică: aici

*underrated*

Înainte să vezi serialul, uită-te la film. Şi nu mă refer la copia ieftină din 1998, ci la capodopera lui Alfred Hitchcock din 1960, care m-a şocat şi înspăimântat la 13 ani, când am avut inspiraţia şi curajul de a-l vedea. Dacă îţi place să citeşti, romanul lui Robert Bloch o să îţi ofere răspunsurile de care ai nevoie pentru ca imaginea lui Norman Bates să fie completă în mintea ta.

Nu am să mint. Mi-a plăcut. Mult. Este dubios şi imprevizibil, toate personajele au secrete şi par desprinse dintr-un catalog din anii ’50 sau din filmele clasice de groază, când toţi vorbesc ciudat, dar arată impecabil chiar şi când fug de criminal prin mlaştini, păduri sau canale, cu pantalonii albi imaculati şi machiajul proaspăt, de parcă abia acum s-au aranjat.

Serialul este intrigant. Şi nu pentru că au murit 10 personaje în primele 20 de episoade. Are suspans, mister, nu simţi nevoia de o pauză, nu ţi se face foame şi nu simţi nevoia să stai pe telefon, să vezi ce s-a mai postat pe facebook sau câte like-uri ai primit la noua poză de profil. Este dinamic, ai parte de suficiente surprize cât să ridici de câteva ori din sprâncene, iar Vera Farmiga şi Freddie Highmore joacă ireproşabil, pentru că deşi fiecare scenă dintre ei o percepi ca pe ceva greşit şi nenatural, eşti fascinat fără să vrei de drama celor doi şi de afecţiunea sinceră care îi uneşte împotriva tuturor, când se protejează unul pe celălalt sau se gândesc unde să îngroape următorul cadavru când curtea din spatele motelului este plină. 


7. The Walking Dead (2010 - )

IMDb: 8.6

Episoade: 98 (sezonul 6 începe pe 9 octombrie)

Dacă vrei să te uiţi la The Walking Dead pentru acţiune şi bătăi cu walkers, o să simţi nevoia să sari peste multe episoade. Unii îl consideră plictisitor, alţii fără rost şi lipsit de logică, însă eu mereu am fost fascinată de caracterul psihologic al serialului, precum şi de relaţiile care se dezvoltă între personaje. Povestea suferă, în anumite momente, motiv pentru care uitam de serial, apoi vedeam zece episoade într-un weekend, încercând să îmi amintesc de ce am renunţat la el.

Abia am reuşit să trec de primul sezon. Nu-mi plăceau personajele şi mă plictiseam foarte repede, însă i-am mai dat o şansă, pentru că voiam să înţeleg de ce toţi prietenii mei aşteptau nerăbdători următorul episod şi eu nu puteam să le împărtăşesc entuziasmul. La sezonul 2 s-a produs un click, apoi... am fost pierdută.

Nu mă deranjează monologurile, dialogurile profunde dintre protagonişti, scenele în care ei nu vorbesc, dar împărtăşesc un sentiment, o amintire, fără să fie nevoiţi să se folosească de cuvinte pentru a exprima ce simt. În TWD am parte de personaje complexe şi cutremurătoare, de eroi şi villains, de dramă, suferinţă şi mulţi preferaţi ucişi, de o luptă aproape inumană pentru supravieţuire, care îi obligă pe toţi să se schimbe, să devină mai reci, mai duri şi mai distanți, pentru că după ce ucizi, atât oameni, cât şi walkers, aproape în fiecare zi, păşeşti pe un drum întunecat, de unde nu există cale de întoarcere.

P.S.: Sunt multe scene emoționante. 

8. Marco Polo (2014 - )

IMDb: 8.1

Episoade: 20 (nu a fost încă renewed pentru sezonul 3)

Cronică: aici

*underrated*

Abandonat de către tatăl său la curtea Împăratului Kublai Khan, conducătorul Imperiului Mongol şi întemeietorul dinastiei Yuan (1271-1368), Marco Polo ajunge dintr-un simplu prizonier în unul dintre preferaţii Khanului. Implicat în reţeaua de intrigi şi secrete de la curtea Împăratului, care devine din ce în ce mai periculoasă cu fiecare încercare a Khanului de a cuceri Oraşul Fortificat, Marco devine ochii şi urechile acestuia, un spion şi un observator, care se strecoară cu uşurinţă printre supuşi şi strânge informaţiile care îi vor asigura stăpânului său victoria.

Imprevizibil şi fascinant, deşi a primit recenzii negative de la critici şi acţiunea (poate) se desfăşoară puţin cam lent, Marco Polo este unul dintre serialele în care soarta unui război nu se decide întodeauna prin oţel şi sânge, ci prin cuvinte şi alianţe. O călătorie impresionantă printre tradiţii şi obiceiuri atât mongole, cât şi chineze, unde istoria este puţin schimbată (dar fără a distruge sau a altera ceea ce ştim deja), pentru a adăuga mai multă savoare şi mai mult suspans poveştii, Marco Polo te va fermeca atât prin duelurile aeriene pe care va trebui să le urmăreşti în slow motion pentru a vedea cine este adevăratul învingător când picioarele vor atinge din nou podeaua, cât și prin ușurința cu care te vei lăsa manipulat de personaje, până vei afla cine sunt trădătorii și adevărații dușmani ai Împăratului.

P.S.: Am așteptat 19 luni sezonul 2. 19 LUNI!

 

9. Reign (2013 - )

IMDb: 7.6

Episoade: 62 (sezonul 4 va începe la vară, în 2017) 

M-am apucat de Reign din trei motive superficiale: rochiile, care sunt superbe şi îţi vine să plângi când le vezi, coloana sonoră, care îmi bântuie telefonul, şi Torrance Coombs, care nu are nevoie de o explicaţie, pentru că e Torrance Coombs. Nu am avut aşteptări foarte mari, fiindcă ştiu că serialele CW încep ca orice soap opera respectabilă (dramă, dramă şi iar dramă; cine de cine e îndrăgostit) şi pentru că scenariştii au declarat de la început că nu vor respecta istoria, orice era posibil (în sezonul 1).

Reign e guilty pleasure. Am încercat de câteva ori să renunţ la el, dar nu am putut. Dacă ai răbdare să treci de primul sezon (1A, mai exact), când triunghiul amoros dispare şi serialul (mai) renunţă la iubirile adolescentine, imposibile şi greu de înţeles de personajele mai „mature”, care au şi alte lucruri pe cap, în afară de cine o să îmi încălzească aşternutul la noapte, o să descoperi un serial diferit, care se axează pe politică, istorie (puţin alterată, dar nu cât să suferi sau să ţi se facă rău), alianţe şi nelipsitele trădări şi conspiraţii de la curtea regală. Serialul e neaşteptat de amuzant, mai ales atunci când personajele sunt nevoite să scape de cadavre (au o imaginaţie foarte bogată). Ai şi o doză de supranatural, în centrul căreia se află Torrance Coombs, care are un fir narativ aflat la mile distanţă de celelalte personaje, de parcă urmăreşti două seriale în acelaşi timp.

Partea rea? Din distribuţia iniţială au mai rămas doi actori. Unii au părăsit serialul, „câteva” personaje au fost ucise (*cough* fără rost *cough*), iar altele au dispărut, fără prea multe explicaţii. Aşa că nu te ataşa de cineva, pentru că nu are rost. Doar e CW.

P.S.: Team Mash Forever.

Și Catherine este genială.

 

10. The Originals (2013 - )

IMDb: 8.4

Episoade: 67 (sezonul 4 începe în midseason)

*serial preferat*

După ce am fost dezamăgită de The Vampire Diaries şi de True Blood (un început promiţător, apoi haos şi distrugere şi hai să schimbăm cuplurile pentru a 7-a oară, pentru că nu avem alte idei pentru scenariu), am renunţat la serialele cu vampiri. De cărţi, nici nu mai zic. Începusem să mă uit la TVD pentru Ian Somerhalder şi nu, nu pentru că era fratele rău şi arogant, ci pentru că mi-a plăcut foarte mult în LOST şi voiam să îl văd într-un rol diferit. Din păcate, din punctul meu de vedere, şi-a ratat cariera. O să fie mereu asociat cu un rol care nu îi pune în evidenţă talentul. Dar, pe parcurs, nu m-a mai interesat Damon şi triunghiul amoros, pentru că au apărut Originalii.

Am fost extaziată când a fost anunţat spin off-ul şi mă rugam la toate zeităţile pe care le ştiam să nu se transforme în TVD 2.0. După trei sezoane, ultimul fiind de departe cel mai bun, pot să respir uşurată. Da, a fost o perioadă când am simţit că serialul şi-a pierdut farmecul, însă nu am murit câteva episoade, pentru că The Originals este intens, captivant şi nemilos când vine vorba de personajele sale.

Sunt mai multe trădări, conspiraţii şi alianţe ca în Game of Thrones. Şi nu poţi să nu te ataşezi de familia Mikaelson, de această familie disfuncţională, cu 1. 001 probleme, în care fraţii se înşală sau se ucid unul pe celălalt, ca apoi să lupte împreună împotriva unui duşman mai periculos, care ar vrea să le distrugă familia. Legătura dintre fraţi nu este ceea ce aş numi „sănătoasă” sau „normală”. Toxică, da. Se urăsc şi se iubesc, se mint şi se despart, dar mereu se regăsesc şi se iartă, se sprijină şi se susţin, fără să uite ceea ce au făcut.

Joseph Morgan, mai exact Klaus Mikaelson, este erou, villain şi anti-erou. Trei în unul. Aş urmări serialul doar pentru el, chiar dacă l-ar filma camerele când doarme sau când pictează. Poate să fie nemilos şi crud, îl urmăreşti cum ucide şi torturează, fără să clipească, apoi devine tată şi frate, e blând şi vorbeşte cu căldură şi afecţiune, de parcă ar exista două persoane într-un singur trup, trăind în armonie, oscilând între cine ar trebui și cine ar vrea să fie.

Dintre serialele CW, The Originals este preferatul meu. Dă-i o şansă. Nu este un alt serial cu vampiri, pentru că vârcolacii, vrăjitoarele şi oamenii sunt la fel de importanţi. Este un serial complex, imprevizibil şi foarte alert, iar ultimul episod a fost perfect, chiar dacă dureros de privit.

Să nu te ataşezi de personaje şi să asculţi coloana sonoră. În special Don't Fear the Reaper - Denmark and Winter şi Silent Running – Hidden Citizens.

11. Legends of Tomorrow (2016 - )

IMDb: 7.2

Episoade: 16 (sezonul 2 începe pe 13 octombrie)

*serial preferat*

Un serial despre călătorii în timp, în care Wentworth Miller şi Dominic Purcell joacă din nou împreună şi sunt villains, Caity Lotz redevine Sara Lance (unul dintre personajele mele preferate din Arrow), iar Victor Garber este un om capricios de ştiinţă, un serial cu replici seci, de benzi desenate şi multe situaţii penibile, și o echipă care distruge, în loc să salveze timpul? Și omenirea? Da. Da. Da.

Ai urmărit vreodată un serial doar pentru câţiva actori? Eşti conştient că plot-ul are mai multe fisuri ca o strecurătoare, jumătate din distribuţie ar trebuie să fie schimbată şi antagonistul este penibil şi te ustură ochii de cât de patetic şi de neconvingător este, dar suporţi totul pentru câteva personaje, care încearcă să salveze serialul?

Eh, cam aşa aş rezuma Legends of Tomorrow. A avut mult potenţial, dar scenariştii l-au absorbit după primele episoade. 1A este... greu de descris. Episoadele nu au legătură, echipa nu funcţionează şi Rip Hunter, marele conducător, este o glumă lipsită de haz. Nu cred că am mai întâlnit vreodată un lider atât de prost şi de inutil. Însă, când ai câţiva actori favoriţi şi ai experienţă cu serialele CW, care foarte rar au parte de un început bun, o să rămâi plăcut surprins de 1B. Practic, două seriale diferite.

Cum am început articolul vorbind despre obsesia mea pentru PB, nu era o surpriză că aveam să urmăresc şi Legends of Tomorrow. Deci... Leonard Snart. Dacă nu vă uitaţi la The Flash, do it. M-am apucat de el, doar ca să îl văd pe Snart, care este fabulos. Sarcasmul lui nu are limite, are cele mai bune replici din serial, este un geniu, chiar dacă nu a terminat liceul, un hoţ care ar putea lejer să rivalizeze cu Neal (The White Collar) şi aş putea să continui la nesfârşit, doar e Wentworth Miller.

Serialul este salvat de Rogue Canary, de acest trio exploziv format din Captain Cold, Heat Wave şi The White Canary. Vor provoca bătăi în baruri prin anii 70 sau în cârciuma preferată a lui Jonah Hex, vor strica planurile lui Rip Hunter de fiecare dată, doar ca să-l enerveze, îi vor nesocoti ordinele, dar, la finalul fiecărei misiuni, îşi vor salva colegii, care au un har deosebit în a provoca mici alterații în linia temporală.

 

 

În plus, sunt atât de multe hint-uri la Prison Break, încât nu ai cum să nu zâmbeşti la următoarea replică.

Legends of Tomorrow este o parodie reuşită. Te amuză şi te relaxează, iar finalul primului sezon este promiţător.

P.S.: Simt nevoia să specific că urăsc şi că iubesc episodul 15. Am impresia că producătorii şi scenariştii şi-au bătut joc de noi.

 

12. Orphan Black (2013 - )

IMDb: 8.4

Episoade: 40 (sezonul 5 o să fie ultimul)

Cronică: aici

*underrated* *serial preferat*

Clone. În momentul în care pomenesc cuvântul, observ cum tot interesul dispare de pe faţa unei persoane, de parcă i-aş propune să urmărească un serial de duzină, plin de clişee şi povești siropoase de dragoste, unde îţi este greu să-ţi dezlipeşti ochii de pe ecranul telefonului pentru a mai arunca, din când în când, o privire plictisită ecranului, cu speranţa că se va întâmpla ceva interesant.

Uită de cuvântul clone, dacă el reprezintă singura problemă pentru care nu te-ai apucat încă de Orphan Black.

E greu să găseşti cuvintele potrivite pentru a descrie un serial atât de complex şi imprevizibil, cu personaje originale, inedite şi imperfecte: aici nu vei întâlni eroina care are toate răspunsurile şi ştie să se descurce în orice situaţie, cavalerul în armură albă care o iubeşte şi va face orice să o protejeze sau familia tipică, unde toate greşelile sunt iertate şi toţi aleg să treacă de partea binelui, după ce uită de trădări şi invidii, iar la final îşi dau seama că pot învinge doar împreună, dacă sunt sinceri şi deschişi unii cu ceilalţi.

Tatiana Maslany merită toate premiile din lume, chiar şi Oscarul pentru cel mai bun film. Este o actriţă extraordinară, talentată şi fermecătoare, capabilă să îşi schimbe de atâtea ori înfăţişarea, accentul şi comportamentul pentru a crea mereu noi clone, încât îţi vine greu să crezi că o singură persoană poate să interpreteze un număr atât impresionant de personaje fără să îţi ofere măcar pentru un moment senzaţia că joacă fals sau clonele au trăsături similare. Eu tot aştept momentul în care va primi Globul de Aur (sper să apuc ziua, atâta tot).

Pe urmele geneticii şi ale ştiinţei, printre familii şi alianţe distruse, crime şi trădări, Orphan Black este serialul care reuşeşte să îmbine trecutul, prezentul şi viitorul şi să creeze o singură axă temporală, unde speranţele şi miracolele iau forma unor experimente, a unor dorinţe întunecate făurite de oameni conduşi de lăcomie şi aspiraţia către puterea absolută, iar încrederea este testată în fiecare episod, pentru că în ciuda idealului comun şi a prieteniei care se dezvoltă pe parcurs, dorinţele clonelor sunt diferite şi dacă una trădează sau ia o decizie greşită... toate sunt în pericol.

13. New Girl (2011 - )

IMDb: 7.8

Episoade: 116 (sezonul 6 începe pe 20 septembrie)

Friends 2.0. Chiar dacă nu este la fel de amuzant sau de savuros, umbrit uneori de glume forţate sau de momente penibile, în care nici actorii nu ştiu ce să spună sau ce să facă, New Girl are farmecul său, dacă treci de primele episoade şi te acomodezi cu personajele.

După ce s-a despărţit de prietenul ei, Jess Day decide să se mute într-un apartament alături de trei bărbaţi, fascinați de comportamentul ei bizar şi de naivitatea cu care reuşeşte să îşi trăiască viaţa. Jess este mereu energică şi încearcă să privească partea bună a lucrurilor. Se îmbrăcă foarte colorat, e scundă şi nesigură pe ea, iar ochelarii completează imaginea de copil pierdut şi bun, care îşi doreşte pacea în lume şi nu înţelege răutatea celor din jur.

La început, Nick, Schmidt şi Bishop nu ştiu cum să reacţioneze în preajma ei. Dacă să o aducă înapoi cu picioarele pe pământ sau să o încurajeze să fie diferită şi specială. E drăguţ să vezi cum Jess se strecoară în inima celor trei bărbaţi şi cum îi ajută să se schimbe, să fie mai buni, mai ordonaţi sau mai atenţi cu fetele cu care se întâlnesc. Ea este sora cea mică, doar că Nick nu o vede întotdeauna aşa.

Schmidt este obsedat de ordine şi de curăţenie, e singurul care pare să ştie ce îşi doreşte în viaţă şi care este capabil să aibă o slujbă stabilă şi sigură. Încă este complexat pentru că a fost supraponderal în copilărie, perioadă în care tatăl său l-a dezamăgit de nenumărate ori, fix când avea nevoie de sprijinul său. Nick îi este cel mai bun prieten, frate, aliat şi umărul pe care poate să plângă. Îmi amintesc de Howard şi de Raj din The Big Bang Theory: uneori uiţi că nu formează un cuplu.

La polul opus, Nick este haos, dezordine şi simbolul universal pentru lene. E cel mai sincer dintre toţi. Se strâmbă foarte des, suferă la capitolul igienă, recunoaşte când este depăşit de situaţie, dar el spune totul direct, fără artificii şi minciuni, pentru că este conştient de defectele sale şi le pune în evidenţă, fără să-i pese de reacţiile celorlalţi. Doar ştie că prietenii îl iubesc aşa cum e.

Iar Bishop... of, Bishop. Vrea să fie amuzant, dar nu ştiu dacă îi înţeleg un sfert din glume. E prietenul ăla caraghios, pe care ai vrea să-l ascunzi când ai musafiri, pentru că sigur o să plănuiască o farsă, va arde mâncarea sau siguranţele, încercând să te ajute.

Am renunţat la New Girl când începuse sezonul 4, dar când eşti în sesiune şi ai proiecte, nu trebuie să lipsească serialul de comedie. Au dispărut personajele care mă enervau şi acum abia aştept sezonul 6 (în care sper că nu o să apară prea des Megan Fox).

14. 2 Broke Girls (2011 - )

IMDb: 6.8

Episoade: 120 (sezonul 6 începe pe 10 octombrie)

Cronică: aici

Am fost surprinsă de cât de mult mi-a plăcut. E vulgar, fiecare replică este însoţită de o aluzie sexuală, subiectul este unul banal, însă actorii şi-au intrat atât de bine în roluri, încât nu te vei opri decât după 10 episoade, când stomacul nu mai poate de durere, iar gâtul îţi este atât de uscat, încât ai ucide pentru un pahar de apă.

70% din acţiunea serialului se petrece într-un restaurant, al cărui nume nu mi-l amintesc, şi, ca să fiu sinceră, nu cred că a fost vreodată pomenit, unde facem cunoştinţă cu un grup neobişnuit de angajaţi, sarcastici şi cu multe ore lipsă la cursurile de bune maniere, legaţi de o prietenie ciudată, în care respectul îşi face simţită prezenţa în situaţii tragice, iar glumele dintre ei se nasc mai repede şi sunt mai intense ca un schimb de mingi intre Djokovic şi Nadal, la o finală de Grand Slam.

Max Black este formidabilă. Poveştile şi întâmplările ei din copilărie sunt atât de şocante şi originale, încât nu ştii dacă ea face mişto de tine, spune adevărul sau doar îl manipulează cum vrea ea, oferindu-ţi câteva detalii personale, fără ca tu să te prinzi de acest lucru. Mândră că are cupa D, un bonus de la natură care îi oferă multe avantaje, ironică şi duşmanul sentimentelor tandre, Max este o fire rebelă, o tânără care nu a avut parte de noroc în viaţă şi şi-a acceptat condiţia de chelneriţă săracă şi dependentă de droguri. Dar are un har magic: face cele mai bune brioşe pe care le-ai mâncat vreodată, cu cele mai ciudate arome şi... mesaje.         

 

Caroline Channing este păpuşa Barbie fără forme, care îi minte pe toţi când le spune că are cupa A. Din fata bogată şi răsfăţată, Caroline este nevoită să se angajeze la restaurant pentru a supravieţui, după ce o schemă Ponzi nereuşită, întemeiată de tatăl ei, l-a trimis pe stimabilul domn în puşcărie şi ea a rămas pe străzi, cu un singur costum de firmă şi perlele pe care le poartă în orice moment din zi sau noapte, indiferent dacă face sex sau spală veceul. Intuind talentul lui Max şi repetând în fiecare episod ce bună este ea la afaceri pentru că a terminat prima la X universitate, Caroline îi propune să pună bazele unei cofetării, doar că le lipsesc cei 250. 000 de dolari necesari. Speranţa moarte ultima, nu?

Cred că replicile picante şi vulgare i-au adus doar 6.8 pe imdb, însă serialul este bun, distractiv şi o pastilă de fericire după o zi obositoare. Chiar dacă mă enervează Caroline (ăsta e rolul ei în serial), îi iubesc prea mult pe ceilalţi ca să o mai bag şi pe ea în seamă când ridică vocea aia ascuţită ca să se plângă că nu mai are 5 dulapuri cu haine şi a ajuns o biată chelneriţă, care doarme în sufrageria/bucătăria lui Max.

15. M*A*S*H* (1972 - 1983)

IMDb: 8.4

Episoade: 251 (serial finalizat)

*serial preferat*

De fiecare dată când cineva este în căutarea unui nou serial de comedie, recomand M*A*S*H*.

De ce? Pentru că este cel mai bun serial de comedie pe care l-am văzut (și lista mea nu este chiar atât de scurtă pe cât te-ai aștepta, ca una de cumpărături pentru magazinul din colț), pentru că mă binedispune și mă face să râd cu lacrimi (e singurul serial care a reușit să mă facă să râd și să plâng în același timp). Ultimul episod al serialului are două ore. În ultimele 60 de minute am consumat un pachet de șervețele.

MASH este deosebit. Glumele sunt originale! Recunoaște, a trecut ceva timp de când ai auzit o glumă nouă sau una care nu a fost repetată în cel puțin 5 filme.

Actorii joacă ireproșabil, reușesc să transmită emoții prin fiecare gest, prin fiecare cuvânt și ai impresia că se distrează atât de bine personajele, încât uiți că se află în Coreea, în mijlocul unui război. Singurul defect al serialul este faptul că personajele se schimbă de-a lungul celor 11 sezoane și le duci dorul. Răăăăău.

De menționat:

Căpitanul Benjamin Franklin Pierce aka Hawkeye (Alan Alda)

Hawkeye este șeful chirurgilor, regele sarcasmului și Don Juan-ul unității, un fustangiu simpatic, care se ține mereu de glume și încearcă să îi facă pe toți să zâmbească, deși de cele mai multe ori reușește să-i enerveze. Urăște armele și are momente de furie și de melancolie, când războiul îi răpește chiar și lui zâmbetul și își dă seama că oricâte vieți ar salva, indirect, el trimite toți răniții înapoi pe front și se simte responsabil pentru moartea lor.

Caporalul Maxwell Klinger (Jamie Farr)

Personajul meu preferat după Hawkeye, Klinger este pur și simplu genial. Și nu folosesc cuvântul foarte des când mă refer la un personaj. Klinger vrea să scape din armată și în orice moment din noapte sau din zi, încearcă să pară nebun. Cum? Se îmbracă și se comportă ca o femeie. Poartă bijuterii, își comandă materiale ca să își facă haine, are mereu o poșetă după el și în zilele în care exagerează (mai mult ca de obicei) devine Cleopatra, Scufița Rosie, Scarlett O’Hara sau Albă-ca-Zăpada.

Caporalul Walter O’Reilly (Gary Burghoff) aka Radar

Scund și introvertit, Radar este secretarul bun la toate, un tânăr cu suflet mare, atașat de ursulețul lui de pluș, împrăștiat și speriat de fete (dacă îi zâmbește o asistentă fuge din cameră), care vede în Hawk un frate mai mare, mereu pregătit să-l ajute. Sau să-l ia peste picior. 

P.S.: L-am văzut de 8, 9, 10 sau de 11 ori? Am pierdut șirul. Va rămâne întotdeauna serialul meu preferat de comedie.

 

16. Are You Being Served? (1972 -1985)

IMDb: 8.1

Episoade: 69 (serial finalizat)

*underrated* *serial preferat*

Umor britanic, de cea mai bună calitate. Personaje desprinse din cele mai savuroase parodii. Replici picante, sarcasm şi ironii ca la carte, cu o doză potrivită de aluzii sexuale şi de mărturisiri preverse, care nu au nevoie de perdea. Da, britanici care nu sunt pudici şi nu ocolesc adevărul. Din păcate, este un serial care se apropie de statutul de legendă, pentru că nimeni nu a auzit de el, nimeni nu pare să ştie de existenţa sa.

Toată acţiunea se desfăşoară într-un magazin, în cadrul deprtamentului de îmbrăcăminte, unde este o veşnică dispută între femei şi bărbaţi, pentru că se pare că sutienele dispuse pe raionul central distrag atenţia de la cravatele şi chiloţii bărbăteşti, care nu beneficiază de o prezentare corespunzătoare.

Nu o să întâlneşti în alt serial personaje atât de... adsjaasljaflsdkjfslsf. Da, nu există un cuvânt pentru a o descrie pe Mrs. Slocombe, care toată ziua se plânge de cât de singură este „pussy” a ei (e pisica, da), care îşi schimbă zilnic perucile, cutreieră barurile noaptea, bea peste măsură, chiar şi la serviciu, având sticlele ascunse sub pălăriile dispuse în vitrină, şi se ceartă mereu cu Mr. Lucas, care o atacă verbal, cu fiecare ocazie care îi este oferită.

Apoi, este Mr. Wilberforce Clayborne Humphries, vedeta serialului, artistul, care încă locuieşte împreună cu mama sa (interpretată tot de John Inman), care dansează, cântă, regizează şi are un CV impresionant, pentru că el „cunoaşte oameni din toate domeniile”. Mr. Humphries este magnific. De la felul în care merge, la gesturile sale bruşte, la vocea sa baritonală (folosită doar când vorbeşte la telefon), la cea subţire şi blândă, atunci când convinge un client să cumpere ceva de care nu are nevoie sau nu i se potriveşte. Că e bisexual sau homosexual, cine ştie şi cui îi pasă? E o vedetă şi asta e tot ce contează.

Căpitanul Peacock este supraveghetorul etajului, are „grijă de podea”, cum îşi bat ceilalţi joc de el. E înfumurat, arogant şi are o situaţie financiară superioară colegilor săi, care îi accentuează într-un mod unic gradul, fără să îţi dai seama dacă vor să îl insulte sau să-l complimenteze. Sau amândouă, în acelaşi timp. Şi-a câştigat din primul episod statutul de afemeiat, pentru că îi fug ochii după cliente, vânzătoare, colaboratori, secretare... practic, dacă porţi tocuri şi ai o fustă, o să îi atragi atenţia, iar mustaţa lui va încerca să îţi zâmbească.

Mr. Lucas este tânărul simpatic şi descurcăreţ, care minte de îngheaţă apele, flirtează cu neruşinare (când nu face mişto de Mrs. Slocombe) şi se plânge de salariu, de vreme, de situaţia financiară, de situaţia economică, dezbătând toate problemele cu o indiferenţă înşelătoare, în timp ce se gândeşte la „the next bird with big knockers”.

Aaaaa... ce să îţi mai spun? Deţinătorul lanţului de magazine are cam 90 de ani, secretare de 18, cu care pleacă în vacanţe, atunci când nu merge la clubul de striptease. Şeful departamentului de îmbrăcăminte are urechile lui Dumbo, e aiurit, un profitor şi un individ lipsit de imaginaţie.

P.S.: Costumele sunt un element de bază al serialului, dar nu am să îţi spun de ce. Sunt sigură că actorii râdeau foarte mult atunci când filmau.

17. Chicago P.D. (2014 - )

IMDb: 8.1

Episoade: 63 (sezonul 4 începe pe 21 septembrie)

*underrated* *serial preferat*

Al doilea serial din Universul Chicago, preferatul meu din cele trei (urmează Chicago: Justice la toamnă, vai de mine şi de somnul meu), Chicago P.D. urmăreşte vieţile poliţiştilor din secţia 21, sub conducerea lui Hank Voight, antagonistul din primul sezon din Chicago Fire. Probabil că ai urmărit câteva seriale poliţiste şi eziţi să te apuci de altul, dar, faţă de cele bifate de tine până acum, P.D.-ul nu o să se axeze atât de mult pe dramele personale ale personajelor, pentru că ele nu au timp să plângă sau să sufere, nu când au de prins mercenari, traficanţi de droguri, criminali în serie sau de oprit un război între bande.

În Chicago P.D., poliţiştii nu poartă mănuşi. Şi îmi place asta. Nu se sfiesc să îi ameninţe pe acuzaţi, atunci când nu au dovezi ca să îi condamne. Să îi tortureze, puţin, în cuşca aflată în subsolul secţiei, unde nu sunt camere de filmat şi au timp suficient să capete informaţiile de care au nevoie pentru procurori. Nu încerc să le iau apărarea, fiindcă ştiu că acţiunile lor sunt ilegale. Dar m-am săturat de seriale în care toţi poliţiştii se încadrează în două categorii: sunt pâinea lui Dumnezeu sau sunt corupţi. Atât, nu există cale de mijloc.

Când un violator de copii îţi zâmbeşte cu aroganţă de cealaltă parte a mesei, conştient de lipsa dovezilor şi că va scăpa nepedepsit, urmând să îşi caute o nouă victimă în următoarele ore, te enervezi. Şi suferi, pentru că legislaţia nu este de partea ta, iar un psiholog ar putea să-l scape pe inculpat de închisoare, dacă reuşeşti să-l arunci în spatele gratiilor.

P.D.-ul nu înfrumuseţează adevărul, nici pe departe. În multe cazuri, sunt implicaţi copii. Bătuţi, ucişi, răpiţi sau violaţi. Urmăreşti reacţiile personajelor şi ţi se face pielea de găină, când realizezi că adevăraţii monştri nu au coarne, colţi sau puteri supranaturale, ci au chip de om şi un suflet întunecat, pe care nu îl poţi schimba.

Pe scurt, această echipă, sudată, puternică şi de neînvins, nu va claca. Se vor proteja unii pe ceilalţi, vor minţi şi vor ascunde dovezi, pentru că dacă justiţia nu este de partea lor, vor găsi o cale să câştige şi să îi pedepsească pe cei care au ucis şi au distrus, din simplă plăcere sau pentru a căpăta o sumă de bani.

Aşa cum spune şi Voight, Chicago este oraşul lui. Iar echipa sa îl susţine, chiar şi atunci când încalcă limita şi ucide.

18. Friends (1994 - 2004)

IMDb: 9.0

Episoade: 236 (serial finalizat)

Şase prieteni. O cafenea. Un apartament în care îşi petrec timpul liber, pentru că sunt nedespărţiţi şi nu simt nevoia să adauge pe altcineva în grup, mai puţin în situaţiile în care se îndrăgostesc şi atunci începe distracţia, pentru că mereu va exista o persoană care nu este de acord sau o dramă din trecut, pe care noi abia acum o descoperim.

Îmi place Friends, dar nu se încadrează în serialele mele preferate de comedie, pentru că pe Ross şi Rachel i-am suportat cu greu, iar pe Phoebe şi pe Monica le-am acceptat, deşi sunt sufocante şi au momente în care vrei să le dai palme, la cât de enervante devin.

Dar asta nu contează, pentru că JOEY şi CHANDLER.

Îi iubesc. Aş vrea să stau toată ziua cu ei, să îi gătesc lui Joey, să îl aud cum spune „How you doing?”, în timp ce fuge de la o audiţie la alta, cu capul în nori şi cu o listă kilometrică de cuceriri în spate, la polul opus faţă de Chandler, care este timid şi nesigur pe el, face zeci de glume când e nervos sau speriat, pe care îţi vine să-l îmbrăţişezi şi să-l iei peste picior, de cât de naiv şi de adorabil poate să fie.

Au una dintre cele mai frumoase prietenii din televiziune, iar eu mereu am pregătit un „aaaaawwwwww” pentru fiecare îmbrăţişare sau moment emoţionant. Şi stai liniştit, sunt suficiente.

19. Vikings (2013 - )

IMDb: 8.6

Episoade: 41 (renewed pentru sezonul 5)

Cronică: aici

*serial preferat*

Sânge și Răzbunare. Alianțe și Trădari. Ambiție și Onoare.

Vikings urmărește ascensiunea la putere a lui Ragnar Lothbrok, un fost fermier, ajuns un mare războinic, respectat și temut de oamenii săi, căsătorit cu Lagertha, a shieldmaiden (sună prea bine în engleză ca să traduc), mereu alături de soțul ei, ale cărui ambiții îl transformă într-un pericol în ochii Contelui Haraldson (magnificul Gabriel Byrne).

Conștient de faptul că zeii sunt de partea lui (sau cel puțin asta vrea să creadă și îi spune Clarvăzătorul), Ragnar își strânge un grup de luptători și se hotărăște să plece pe timpul verii în raiduri în Vest, să descopere lumi noi și să obțină bogății la care nici măcar regii nu pot să viseze, doar că nu îl înștiințează pe Conte, iar oamenii pe care îi lasă în urmă, inclusiv propria familie, vor avea de suferit în urma alegerii sale.

Printre cei care decid să-l urmeze pe Ragnar se numără Rollo și Floki, două personaje complexe, puternice, cu multe secrete, care te vor face să-i urăști, să-i respecți și chiar să ți se facă milă de ei, în ciuda deciziilor pe care le iau de-a lungul sezoanelor.

Ragnar îl salvează de la moarte pe Athelstan, un călugăr firav, care l-a impresionat și i-a câștigat simpatia când a văzut că dintre toate bogățiile din abație, el a ales să protejeze o Biblie. În ciuda sfatului lui Rollo, de a-i curma viața, Ragnar decide să-l ia cu ei și îl face sclavul său, neinteresat de reacțiile celorlalți războinici.

După Lagertha, Athelstan este personajul meu preferat. Transformarea lui este spectaculoasă: dintr-un călugăr fricos, care își petrecea fiecare secundă din viață printre rugăciuni și papirusuri, Athelstan devine un luptător iscusit, se atașează de familia lui Ragnar, câștigă încrederea celor doi copii, învață despre zeii lor și formează o prietenie puternică și sinceră cu Ragnar. Cei doi bărbați, deși nu sunt uniți prin credință sau sânge, sunt legați prin respect și onoare, însă încrederea dintre ei o să fie testată și trecutul lor le pune în primejdie viitorul.

Am vrut să renunț după primele două episoade: nu îmi place de Ragnar. Îmi amintește de un băiat de cartier, care este mereu neserios și adoră provocările. De orice fel. Ragnar este inteligent, are un simț de observație ieșit din comun, însă îmi dă impresia că nu ia nimic în serios, își pune prietenii și familia în pericol, nu ține cont de consecințe, nu îi apreciază întodeauna pe cei care îi sunt alături și are mereu un rânjet întipărit pe față, de parcă nimeni nu poate să înțeleagă ce își dorește el cu adevărat.

Printre puținele seriale în care sezonul 2 îl depășește lejer pe primul (The Following e un alt exemplu), Vikings are toate șansele să devină viitorul Game of Thrones. Nu știi de la ce să te aștepți de la personaje (legendele nu sunt cea mai bună sursă de informație), acțiunea este imprevizibilă, alianțele se schimbă în permanență, iar trădările și crimele își fac simțite prezența în fiecare episod (dacă serialul va respecta legendele, nunta roșie din Game of Thrones o să pară ceva banal).

20. Penny Dreadful (2014 - 2016)

IMDb: 8.3

Episoade: 27 (serial finalizat)

Cronică: aici

*underrated* *serial preferat*

1891. Anglia. Epoca victoriană.

Serialul începe brusc, fără să îți lase timp să te faci mai comod în pat sau să îți pregătești o gustare. Telefonul îți alunecă din mână când întâlnești privirea unei copile speriate, care își caută mama prin holurile întunecate și pustii ale unui apartament. Dar nu este singură.

A doua zi, prima pagină a ziarelor relatează o crimă dublă, în care victimele au fost o mamă și fiica ei. Corpurile au fost mutilate și dezmembrate.

Eva Green o interpretează pe domnișoara Vanessa Ives, o tânără cu un trecut tulbure, care este protejata lui Sir Malcolm Murray. Îmbrăcată în negru (cu mici excepții!), Vanessa pare un personaj desprins din filmele clasice, cu tenul foarte alb, părul cu o nuanță mai întunecată ca miezul nopții de iarnă și privirea ușor arogantă, care îți descoperă cu ușurință slăbiciunile și îți păstrează tainele de parcă ați împărți un secret doar de voi știut.

Pașii ei se intersectează cu cei ai lui Ethan Chandler, un pistolar care participă la târguri și spectacole pentru amuzament și bani, al cărui zâmbet le face pe doamne să leșine și pe bărbați să-i mărească prețul la băutură.

Trimisă de Sir Malcolm, după ce îl citește pe Ethan mai repede ca Sherlock Holmes, Vanessa îi propune (cu un zâmbet abia schițat) să participe într-o misiune nocturnă, din care va avea doar de câștigat. Intrigat de prezența ei, deși are unele ezitări, Ethan merge la adresa lăsată de ea și poți zări o urmă de teamă în privirea lui când descoperă talentul și îndemânarea Vanessei cu cărțile de tarot.

Penny Dreadful nu este un serial horror sau un alt American Horror Story.

Este o operă de artă, pe care o admiri și o privești minute în șir (27 de ore în cazul de față), care te provoacă să-i descoperi secrtele și te ademenește într-o lume înfricoșătoare, în care adevăratele personaje negative sunt chiar cei pe care ajungi să-i simpatizezi. Temerile lor, lupta pe care o duc cu propriii demoni sau cu propriile dorințe neîmpărțite, secretele pe care le-au închis în trecut și care acum i-au regăsit în prezent, reușesc să fie exploatate și trăite la maxim de către un grup de actori foarte talentați, care merită să fie recompensați pentru munca depusă, în special Eva Green, care este pur și simplu incredibilă ca Vanessa Ives!

 

21. Arrow (2012 - )

IMDb: 8.0

Episoade: 116 (sezonul 5 începe pe 5 octombrie)

Sunt o fată Marvel, dar sunt dependentă de serialele DC. Nu mă judeca. Am pus şi scos Arrow pe listă de câteva ori, dar, după ce am renunţat de două ori la el, am ajuns luna trecută la zi, un binge de două sezoane, fiindcă proiectele din sesiune mă plictiseau şi nu aveam răbdare să scriu un paragraf fără să fac o pauză de câteva ore.

Îmi e greu să urmăresc un serial în care nu-mi place personajul principal. În cazul nostru, Oliver Queen, fost playboy, băiatul de bani gata, care îşi iroseşte viaţa, tinereţea şi sănătatea, până când este implicat într-un accident şi devine... altcineva. Altceva. Nu am probleme cu Oliver, ci cu actorul, cu Stephen Amell, care este o persoană minunată şi plină de viaţă în realitate, dar când vine vorba de talent şi de expresivitate, este o combinaţie „nereuşită” între Bella Swan din Twilight şi Plank din Ed, Edd şi Eddy. Fie că face sex, ia bătaie, bea, plânge sau râde... are chipul dăltuit în piatră (şi trupul, dacă tot suntem la acest capitol). Pare constipat, indiferent sau plictisit. Am tot sperat la o îmbunătăţire, dar au trecut patru ani şi nicio schimbare.

Cu toate acestea, nu am să mint: serialul e bun, are multă acţiune şi excelează la capitolul cascadorii şi lupte (dacă sunt termeni mai profesionişti pentru a descrie aceste aspecte, îmi cer scuze, am şi eu limitele mele), paralela dintre trecut şi prezent, pe baza căreia se desfăşoară fiecare sezon, asigură doza potrivită de suspans şi mister, iar personajele secundare salvează atmosfera, prin umor şi propriile drame, până în punctul în care nu poţi să nu te întrebi cum de nu au luat-o pe arătură, după toate evenimentele prin care au trecut.

Ca orice serial CW care se respectă, personajele tale preferate vor muri. Unele vor renaşte, pentru că trăiască benzile desenate, magia şi fandom-ul nervos, însă unele vor rămâne doar ţărână şi vei suferi în tăcere, după ce actorii au semnat pentru alte producţii, iar ideea de a se reîntoarce ca guest stars nu li s-a părut suficient de tentantă încât să îşi salveze personajele.

Sezonul 4 a fost... nu ştiu exact ce a fost. Nu mi s-a părut chiar atât de rău, dar a fost cel mai slab al serialului. Măcar l-am revăzut pe Constantine (haaaaaai, CW, haaaaai, dacă tot ai luat Supergirl, îl vrem şi pe Constantine), iar personajul meu (feminin) preferat s-a întors. A fost Felicity, până la mijlocul sezonului 3, apoi scenariştii şi-au bătut joc de ea şi Arrow a devenit o telenovelă.

Sper că sezonul 5 va spăla toate păcatele. Sper.

22. The Flash (2014 - )

IMDb: 8.2

Episoade: 46 (sezonul 3 începe pe 4 octombrie)

Am spus mai devreme că m-am apucat de The Flash pentru Leonard Snart. Nu am minţit. În 2014, când am văzut primul episod, mi-am pierdut repede răbdarea. Mi s-a părut pueril şi nu aveam o părere favorabilă despre Barry Allen, după debutul său în Arrow. Însă, cum Legends of Tomorrow urma să înceapă, iar crossover-urile aveau să îmi provoace migrene, m-am sacrificat şi am urmat trenul spre Central City, unde acceleratorul de particule le-a oferit oamenilor puteri nebănuite, iar Barry Allen a devenit cel mai rapid om din univers.

Faţă de Arrow, care a devenit întunecat şi violent, când te uiţi la The Flash, îţi aminteşti să zâmbeşti sau să râzi, cel puţin în primul sezon, când Barry abia învaţă să îşi controleze puterile, iar tu încă trăieşti cu impresia că nu se va întâmpla ceva foarte rău.

Ca orice serial DC care se respectă, ai tocilarii simpatici, care trăiesc mai mult în laborator, antagonistul diabolic şi isteţ, care devine personajul tău preferat şi pe care vrei ca scenariştii să-l salveze, indiferent ce a făcut, figura paternă, înţelegătoare, despre care bănuieşti că va avea un sfârşit tragic, şi tânăra după care suspină eroul. Pe care, în cazul de faţă, o suport cu greu (dar recunosc că Iris West s-a schimbat mult într-un sezon).

De ce ar trebui să urmăreşti The Flash? Cele două genii, Cisco şi Caitlin, pe care vrei să le protejezi cu orice preţ. Harrison Wells, pentru care închid ochii la prostiile pe care le face Barry Allen. Şi Leonard Snart. Întotdeauna, Leonard Snart.

 

Ah, să nu uit: momente mindfuck (dacă eşti ca mine şi nu ai citit benzile desenate).

P.S.: Aș vrea ca Barry și Oliver să nu mai aibă constume atât de mulate. 

23. Lucifer (2015 - )

IMDb: 8.4

Episoade: 13 (sezonul 2 începe pe 19 septembrie)

Povestea principală este superficială, previzibilă şi plictisitoare, personajele secundare rămân în umbră sau sunt uitate de către scenarişti (la tine mă uit, Mazikeen, my queen), dar Lucifer salvează serialul, aşa cum a făcut şi Patrick Jane cu The Mentalist. Tom Ellis este perfect în rolul îngerului căzut. Este foarte expresiv şi profită din plin de rânjetul său de drac, de ochii negri şi de trupul lui Adonis, ca să menţină fanele satisfăcute şi mulţumite, fără să le ofere, practic, ceva în schimb. Doar este Diavolul, el e singurul care are de câştigat.

Lucifer se află în vacanţă. Cântă la pian, mai salvează din când în când un suflet rătăcit, te îndeamnă la păcat şi deţine un bar impresionant, în care s-a filmat o scenă dulce-amară din Legends of Tomorrow (1x16). Deşi fratele său îl sfătuieşte să se întoarcă „la subsol” şi să conducă Iadul, Lucifer are alte planuri în minte. Îi place să ajute, să fie „bunul samaritean”, mai ales dacă are şansa de a lucra alături de Chloe Decker, singura femeie imună la farmecele sale sau la replicile lui aluzive, deloc subtile. Din păcate pentru el, Chloe este specială şi are un mic avantaj asupra lui. În locul său, nu aş încerca să o enervez. Prea des.

Lucifer este enjoyable, însă suferă la multe aspecte. Aştept cu nerăbdare al doilea sezon, mai ales că acum s-a mărit distribuţia şi vor urma noi conflicte.

24. Boardwalk Empire (2010 - 2014)

IMDb: 8.6

Episoade: 57 (serial finalizat) 

*underrated*

Prohibiţie. Gangsteri. Al Capone. Şi Steve Buscemi, care şi-a câştigat pe merit Globul de Aur, deşi merita cel puţin două, pentru transformările spectaculoase prin care trece personajul său, Enoch Nucky Thompson. Escroc, politician şi criminal, pe Nucky nu poţi să-l placi, nu poţi să îi iei apărerea, după toate fărădelegile pe care le comite în cele patru sezoane.

Buscemi este magic. Reuşeşte să îi ofere lui Nucky o parte sensibilă, de care abuzează „prietenii” săi, pentru a oglindi personalităţile opuse ale aceluiaşi personaj. Nu este villain. Nu este nici erou. Nici măcar anti-erou. Într-un sezon e orbit de dorinţa de răzbunare şi pare lipsit de umanitate. Pe urmă îşi aminteşte că are o inimă, că poate să fie milos şi că pacea nu este un mit, dar ceva palpabil. Este trădat, umilit şi jefuit, iubit şi detestat, un personaj pe care nu îl vei putea uita, pentru că este unic, daibolic şi are mereu un as în mânecă.

Din păcate, aşa cum se întâmplă cu foarte multe seriale extraordinare, Boardwalk Empire nu are un fandom impresionant şi o să fie uitat în următorii ani.

25. The Blacklist (2013 - )

IMDb: 8.2

Episoade: 68 (sezonul 4 începe pe 22 septembrie)

Cronică: aici 

*underrated* *serial preferat*

The Blacklist este un serial complex, inteligent şi captivant, care se îndepărtează cu eleganță de clişeele clasice cu care ne-am obişnuit, pentru a ne introduce în lumea obscură a unui criminal misterios, talentat, parşiv şi carismatic, care manipulează cu o neobişnuită uşurinţă o echipă secretă a FBI-ului, printr-un truc folosit de Neal în White Collar: cooperez cu forţele de ordine, vă ajut, dar... mie ce-mi iese?

Raymond Reddington, cunoscut de prieteni şi duşmani drept Red, este un geniu. Dacă l-aş vedea şi auzi în fiecare episod doar pe James Spader, nu m-aş plânge foarte mult, pentru că el salvează serialul şi îl ţine pe linia de plutire, mai ales în primele episoade, când eşti înconjurat de agenţi indiferenţi şi ostili, de care reuşeşti cu greu să te ataşezi pe la sfârşitului primului sezon, după ce au fost răpiţi, torturaţi şi împuşcaţi, ocazii în care ai primit dovada așteptată: nu sunt roboţi şi au sentimente.

Îmbrăcat mereu la costum, cu nelipsita pălărie şi cu o pereche de ochelari care nu reuşeşte să îi ascundă viclenia din privire, Red decide să se îndepărteze de aliaţii lui şi de relaţiile pe care le-a construit în ultimele decenii pentru a încheia o înţelegere prin care este dispus să denunţe traficanţi, mercenari, contrabandişti, terorişti şi politicieni, cu condiţia să nu fie arestat şi să se poată bucura în continuare de libertate şi de micile plăceri ale vieţii. Aproape în fiecare episod, când este nevoit să îşi înfrunte un duşman, să discute cu un prieten sau să le ofere o lecţie importantă agenţilor care îl însoțesc, Red spune o poveste. Este un narator cu experienţă, care îşi vrăjeşte audienţa, în timp ce îşi aminteşte despre ţările exotice pe care le-a vizitat, de călătoriile de afaceri palpitante, în care a întâlnit doar personalităţi importante şi celebrităţi care se ascund de presă, dar care vor să-l cunoască pe el, enigmaticul Red, iar la final îţi descrie cu atâta plăcere o delicatesă pe care a mâncat-o în nu ştiu ce restaurant de pe malul mării, încât o să pui în secunda următoare pauză şi vei merge până în bucătărie sperând să găseşti ceva asemănător, care nu se află într-o conservă sau are nevoie de 3 ore ca să fie gata. Dar nu vei găsi, aşa că te vei mulţumi cu o gustare rece şi te vei reîntoarce la serial, supărat pe Red. Care acum o să îţi povestească despre un vin vechi de două secole sau de cea mai fină şampanie din Franţa. Da... unde e sticla mea de apă Evian?

Un personaj cu mare potenţial în serial este Elizabeth Keen, dar Megan Boone nu a fost o alegere inspirată a producătorilor. Este o actriţă care nu îmi transmite nicio emoţie, un talent rar, pe care îl are şi Stephen Amell din Arrow (da, fanii îşi dau ochii peste cap acum), indiferent de situaţie. Cred că uită mereu să se spele pe cap, iar aici nu mă refer la momentele în care se află în misiune şi trebuie să alerge după suspecţi. Nu este un agent strălucit, este un profiler la început de drum, dar Red vrea să colaboreze cu ea. Fiindcă el o cunoaşte. Fiindcă el ştie ce s-a întâmplat cu familia ei. Fiindcă trecutul e pe cale să devină o parte din viitor.

Nu recomand pauze îndelungate între episoade. Firul narativ principal este legat de fiecare caz în parte, câţiva infractori evadează sau dispar, doar pentru a-şi face o apariţie neprevăzută mai târziu, moment în care te vei uita cu nedumerire la ei, încercând să îţi aminteşti cine sunt şi de ce par Donald şi Lizzie atât de îngrijoraţi când le rostesc numele. Cazurile abordează o gamă largă de teme: criminali în serie, mercenari, hoţi de artă, terorişti, dispute poltice, teritoriale sau religioase, epidemii, trafic uman şi lista continuă. Faţă de alte seriale, la The Blacklist cazurile nu sunt previzibile, nu îţi amintesc de subiectul unui roman pe care l-ai citit săptămâna trecută sau de o întâmplare din CSI. Sunt originale, palpitante, violente, crude, în funcţie de dispoziţia scenariştilor, dar nu te vor dezamăgi şi îţi vor menţine interesul ridicat.

 

26. Criminal Minds (2005 - )

IMDb: 8.2

Episoade: 255 (sezonul 12 începe pe 28 septembrie)

Îmi dau seama că te sperie gândul de a te apuca de un serial de 11 sezoane, cu al 12-lea pe drum, însă după câteva episoade o să te ataşezi de echipă şi vei reveni la Criminal Minds cu nerăbdare, dacă nu pentru cazuri, care nu sunt întotdeauna strălucite sau interesante, cât pentru dinamica dintre personaje, citatele de la începutul şi sfârşitul fiecărui episod şi, în mod special, pentru Spencer Reid, acest geniu introvertit, care îl reciteşte pe Tolstoi, în rusă, într-o călătorie scurtă cu avionul, în timp ce vorbeşte cu tine şi ar accepta să joace şi o partidă de şah, la pauza dintre capitole, deşi ştie că o să pierzi după câteva mutări.

În general, aştept să se strângă 10-15 episoade. Nu există întotdeauna un caz principal pe sezon, iar unii criminali în serie nu reuşesc să îţi menţină interesul ridicat, dar farmecul serialului este oferit de către personaje şi de metodele pe care le folosesc pentru a identifica vinovaţii.

Garcia ar putea să fie sora lui Felicity din Arrow; este energică, glumeşte des, regina IT-ului, a hainelor colorate şi a machiajului (uneori) în exces. Nu pierde ocazia de a vorbi aluziv cu Derek Morgan, „muşchii” echipei, agentul care iubeşte viaţa de pe teren, cu un trecut dramatic. JJ zâmbeşte rar şi este uneori prea serioasă, Rossi e italianul elegant, manierat, pe care l-ai asculta zi şi noapte, doar ca să îi auzi glasul, iar Hotchner este şeful rece, dar care ţine mult la echipa sa, care nu ştie să se bucure, veşnic încruntat şi neliniştit când acceptă următorul caz. După ce a trecut prin atâtea, nu-l pot învinovăţi.

Echipa se schimbă pe parcursul celor 11 sezoane. Unii actori au părăsit serialul, aşa că nu te ataşa foarte mult de personaje. O să îți fie mai ușor pe urmă.

27. Bones (2005 - )

IMDb: 7.9

Episoade: 245 (renewed pentru sezonul 12)

Cronică: aici

Într-un moment pe care nu aş putea să-l descriu prin cuvinte, care a ilustrat de cât de multă inteligență este capabilă o persoană care nu ştie cum să îşi complice viaţa sau să îşi încarce programul, m-am decis să încep un serial nou, dar nu unul de câteva sezoane sau care abia a început. M-am oprit la cel care îmi făcea cu ochiul de câţiva ani, cu zece sezoane şi peste 200 de episoade, pentru că oare cine nu iubeşte provocările şi nopţile nedormite, cafeaua proastă de dimineaţă şi somnul de la cursuri?

Mi-a fost uşor să găsesc o altă victimă, care să-mi împărtăşească entuziasmul şi să vadă cu mine 8-10 episoade, aşa că după ce am pregătit un bufet demn de un maraton şi am închis toate mijloacele de comunicare, am dat play şi am devenit o fană Bones, dar nu una care să îşi sacrifice fiecare fereastră de libertate pentru a încărca un episod, ci una care îl recomandă în stânga şi în dreapta, foloseşte replicile din serial când i se iveşte ocazia şi mingea îi este ridicată la fileu, de parcă astfel ar putea să îşi ceară scuze pentru ritmul lent în care urmăreşte serialul, deşi s-ar închide în casa două săptămâni ca să-l termine şi să râdă din belşug alături de personaje.

Cu mici excepţii, chiar dacă nu este un serial în care simţi acea nevoie disperată de a vedea cât mai curând ce urmează să se întâmple, iar cazurile sunt rezolvate într-un episod, cu şanse foarte mici ca ele să fie reamintite în viitor sau să aibă un rol special, apar suficienţi criminali în serie care să te manipuleze şi să te facă să uiţi de viaţa ta socială, pentru că te grăbeşti să vezi cât mai multe episoade pentru a descoperi un indiciu nou, aşteptând momentul în care numele ucigaşului urmează să fie pomenit, după ce prezenţa sa a dispărut o perioadă din mintea protagoniştilor, iar echipa doctorului Temperance Bones Brennan primeşte o altă şansă de a-l prinde şi de a-l pedepsi pentru ororile comise.

Temperance este un personaj feminin care te va face să îţi dai ochii peste cap, să zâmbeşti strâmb, atunci când îţi dai seama că nu este perfectă, doar o persoană cu un CV şi un trecut impresionant, care poate să realizeze aproape orice îşi propune, dar care pare să trăiască într-un univers paralel, în care doar munca ei contează, iar lumea din jur îşi pierde din importanţă. Nu se pricepe la muzică sau la filme, se uită în gol, atunci când cineva vorbeşte despre o persoană faimoasă, o realizare neobişnuită sau un artist revoluţionar, are o cultură bogată când vine vorba de clasici, dar e greu să îţi dai seama dacă asta se datorează faptului că e singura pasionată de trecut şi nu are posibilitatea de a dezvolta acele subiecte cu colegii sau prietenii ei sau dacă preferă să îşi dedice fiecare moment din viaţă slujbei, unde este o perfecţionistă şi fiecare greşeală este criticată la sânge.

Orice vei spune poate să fie folosit împotriva ta. Orice remarcă, orice gest, orice reacţie, care aparent este normală, va avea o semnificaţie diferită pentru ea. Se foloseşte de studii, statistici şi analize, de numere şi grafice, pentru a găsi o explicaţie logică pentru tot ce ar trebui să fie uman şi natural, iar în anumite momente ai impresia că este un robot trimis din viitor, care a venit să supravegheze omenirea şi nu pare prea încântat de ce a găsit.

Cu timpul, observi că se schimbă. Este rece şi dură, de parcă îi e frică să se ataşeze de cei care o iubesc şi ţin la ea, are probleme mari când trebuie să comunice cu un străin, sfârşind prin a-l jigni sau creând o atmosferă apăsătoare şi uşor... penibilă, dar acel zid de gheaţă începe să se topească, o vezi zâmbind mai des, acceptă să rişte pentru a căpăta ceea ce are nevoie pentru a prinde un criminal şi devine o parte importantă dintr-un grup neobişnuit de prieteni, care par mereu să ezite când e vorba să spună ceea ce simt şi gândesc, dar care se dau de gol, faţă de tine, ca spectator, prin vorbe şoptite când se află singuri sau priviri aruncate pe furiş, la care doar tu ai acces.

28. Fringe (2008 - 2013)

IMDb: 8.5

Episoade: 100 (serial finalizat) 

*serial preferat*

Trei ani au trecut de la ultimul episod, însă Fringe a rămas serialul meu SF preferat. De ce? Pentru că orice este posibil. Imaginează-ţi cel mai neobişnuit scenariu, că ai puterea de a distruge sau de a manipula legile fizicii, creează o breşă între două lumi (dar nu ca în The Flash), adaugă personaje cu puteri, instituţii secrete, agenţi sub acoperire, epidemii, crime ritualice şi pierderi de memorie... şi vei sintetiza, poate, zece episoade din Fringe. Pentru că orice este posibil.

Fringe este o divizie FBI care se ocupă cu studierea şi elucidarea incidentelor supranaturale. În mijlocul haosului se află Olivia Dunham, care nu ştie să zâmbească, se teme de singurătate şi are probleme de încredere, mai ales dacă principalul ei aliat este Walter Bishop (l-am cunoscut pe John Noble la un Comic Con şi voiam să-l răpesc, pentru că este un om minunat şi bunicul ăla pe care vrei să-l îmbrăţişezi în fiecare zi), un geniu cu pofte şi preferinţe culinare deosebite şi foarte stranii, excentric şi cu nerăbdarea unui copil de trei ani, care ar vrea să îşi deschidă cadourile de Crăciun în august. Echipa este completată de asistenta de laborator a lui Walter (mereu îi uită numele) şi de Peter Bishop, fiul rătăcit, care nu are o legătură apropiată cu tatăl său şi are propriile secrete de păzit.

Nu recomand pauze dese, cu atât mai puţin lungi, între episoade, respectiv sezoane, pentru că nu este un serial pe care să-l urmăreşti înainte de culcare sau când ai o oră liberă. E un serial inteligent, de calitate, complex şi şocant, care are nevoie de toată atenţia ta.

29. LOST (2004 - 2010)

IMDb: 8.4

Episoade: 117 (serial finalizat)

LOST a fost drogul din şcoala generală. Aveam sezoanele pe DVD-uri, revedeam anumite episoade la câteva zile distanţă, mă pierdeam în teorii şi supoziţii, plângeam ca o fraieră când murea un personaj preferat, îl detestam pe personajul principal, pe liderul naufragiaţilor, Jack-Care-Le-Știa-Pe-Toate, suspinam după băiatul cel rău, Sawyer, cel care avea mereu sarcasmul la îndemână şi le dădea tuturor porecle (cam cum face Cisco în The Flash). Ah, şi mă temeam de Fumul Negru (aveam teorii dubioase în ceea ce priveşte acest element supranatural al serialului).

După trei sezoane intense, cu multe momente mindfuck şi întorsături spectaculoase de situaţie, ceva s-a rupt. Îmi pierdusem interesul. Aveam impresia că scenariştii improvizează pe parcurs, că în loc să ne răspundă la întrebări, adăugau personaje noi şi situaţii abstracte, doar ca să uităm tot ce s-a întâmplat în sezoanele anterioare. Nu-mi amintesc nimic din ultimul sezon, în afară de scena finală, care a fost epic fail, cel puţin pentru mine. Am investit atât de mult în serial, în personaje, pentru ceva atât de... banal şi de neconvingător? Fie, opiniile sunt împărţite, ca şi la How I Met Your Mother (care nu apare pe listă pentru acel deznodământ stupid şi lipsit de logică).

LOST este un serial foarte bun şi cam toate episoadele se termină cu un cliffhanger. L-am iubit, l-am detestat, m-a dezamăgit, m-a surprins şi aş vrea să îl revăd, cu alţi ochi şi cu o minte mai limpede, dar nu mă grăbesc. Îmi amintesc prea multe lucruri. Poate când ies la pensie.

30. Mad Men (2007 - 2015)

IMDb: 8.6

Episoade: 92 (serial finalizat)

Cronică: aici

Desfășurat într-o lume a bărbaților, care beau în jur de doi litri de alcool pe zi și fumează trei pachete de țigări până la prânz, unde femeile (la prima vedere) sunt bune doar ca secretare, casnice, mame și să țină așternutul fierbinte, Mad Men poate să fie catalogat cu ușurință drept unul dintre cele mai bune seriale dramă care au fost realizate în ultimul deceniu, cu un număr impresionat de nominalizări (207) și premii câștigate (74, dintre care 4 Globuri de Aur și 7 premii Emmy).

Însă atmosfera anilor ’60, lipsa crimelor, a violenței, a supranaturalului și a unui ritm alert al acțiunii, aroganța personajelor și neimportanța pe care o au prietenia, încrederea și dragostea (aproape inexistentă, a nu se confunda cu sexul, obsesia sau aventurile de birou, din care avem din plin), nu au reușit să atragă un număr impresionant de fani, însă asta nu i-a împiedicat (ce bine!) pe producători să continue filmările și să creeze un serial inteligent, complex, unde cuvintele sunt o armă letală și cel mai important simbol al puterii.

Don Draper este director de creație și partener junior la Agenția de Advertising Sterling Cooper, personajul care influențează sau declanșează toate evenimentele din Mad Men, un bărbat care are un sertar plin de secrete (și la propriu și la figurat), cu un trecut care ridică multe semne de întrebare în primul sezon, dar este un tată care afirmă că își iubește copiii (deși nu are niciodată timp sau chef de ei) și un soț care vrea să dețină recordul la capitolul infidelitate și își înșală soția, pe Betty Francis, de fiecare dată când are o oră liberă la serviciu (însă nu uită să facă sex și cu ea și să îi spună că o iubește).

Când ușile de la Sterling Cooper se deschid, lumea exterioară încetează să mai existe (în afara momentelor când Nixon pierde alegerile, Neil Armstrong pășește pe Lună sau JFK este asasinat, momente în care vei simți fiori pe șira spinării), iar alianțele, trădările, flirtul și secretele creează un mediu creativ, provocator și periculos, pentru cei cu inima ușoară, unde ajutorul este considerat o slăbiciune și tinerele frumoase se transformă în pradă sigură pentru cei care se află la conducere și vor să uite de neveste și logodnice.

Peggy Olson și Joan Harris sunt un simbol al femeilor puternice și inteligente, care reușesc să se descurce și să se situeze cel puțin la un nivel de egalitate cu bărbații, însă pe cât sunt de asemănătoare în ceea ce privește hotărârea și ambiția de care dau dovadă pentru a-și atinge idealurile, pe atât sunt de diferite ca înfățișare și comportament, iar asta le împiedică să devină prietene sau să aibă încredere una în cealaltă. Dacă Peggy este scundă și un dușman al truselor de machiaj, rățușca urâtă, pe care toți o vânează doar pentru amuzament, speriată de bombe și nesigură pe ea, cu un stil vestimentar potrivit pentru o măicuță (transformarea ei este spectaculoasă de-a lungul celor 7 sezoane), Joan este șefa secretarelor și managerul biroului, o roșcată înaltă, frumoasă, cu forme voluptoase și rochii care i se mulează pe șolduri, încrezătoare și fermecătoare, care știe să își folosească avantajele pentru a manipula și a seduce.

Mad Men pune în evidență și dezvoltă strategiile de comunicare, de copywriting și de advertising utilizate în anii ’60, creează o punte de legătură între cele două vieți, total opuse, trăite de fiecare personaj în parte (după cum am spus mai sus, când pășești în agenție, lumea exterioară nu mai există), dar în ciuda personalităților complexe și neobișnuite, a talentului și a ușurinței cu care actorii își intră în roluri, își gestionează și își aduc personajele la limita dintre bine și rău, nu am reușit să găsesc un personaj care să îmi placă sau de care să mă atașez (în ciuda numeroaselor personaje secundare care apar pe parcurs), fiindcă, la final, toți își văd doar de propriile interese, înșală, manipulează, trădează și calcă pe oricine în picioare pentru a obține ceea ce își doresc.

31. Downton Abbey (2010 - 2015)

IMDb: 8.7

Episoade: 52 (serial finalizat) 

*serial preferat*

Cronică: aici

Cu puțin timp înainte de izbucnirea primului război mondial, drama, suspansul, suferința și intriga fac o alianță periculoasă împotriva unei familii de aristocrați englezi și a servitorilor care locuiesc în acest conac superb de țară, din Yorkshire, unde legăturile de sânge sunt mai puternice și mai valoroase ca orice sumă de bani, iar societatea poate distruge reputația unei tinere printr-un simplu zvon, fără să îi ofere posibilitatea de a-și apăra onoarea sau înlătura rușinea pe care a adus-o familiei.

Downton Abbey urmărește viața membrilor familiei Crawley, în mod special aventurile, poveștile de dragoste și deciziile pe care le iau cele trei fiice ale lordului și contesei de Grantham, fără să ignore sau să pună în umbră dramele servitorilor, care își slujesc cu încredere stăpânii, dar au propriile secrete de ascuns, neînțelegeri de rezolvat și invidii de controlat.

Mary este sora cea mare, rece și distantă cu toate persoanele pe care le întâlnește (nici cu familia ei nu are relații mai călduroase), matură și cu o răspundere mare pe umeri, de o politețe exagerată și cu un set de maniere care te fac să te simți ca un țăran care nu știe să deosebească furculița de lingură, însă zâmbetul îi devine prieten și confident când la conac apar Kemal Pamuk (Theo James - Four, care a vrăjit aproape toate fetele care au văzut Divergent) și fermecătorul avocat Matthew Crawley , care este moștenitorul de drept de la Downton Abbey (sau nu?). Apariția lui creează probleme, rivalități și în ciuda încercărilor lui Mary de a rămâne indiferentă (sunt veri de gradul III, dar cine ține socoteala?), sentimentele care se nasc între ea și Matthew devin din ce în ce mai puternice și sunt doar prima umbră care se așterne peste conac.   

Edith nu este frumoasă și curtată de toți tinerii de viță nobilă ca Mary. Ea este fiica inteligentă, care petrece foarte mult timp printre cărți, vrea să învețe să conducă, să se îndrăgostească și să aibă o familie a ei. Poate cel mai chinuit personaj (e greu de ales, cu atâta dramă și durere într-un singur serial), Edith este o tânără ale cărei vise sunt spulberate sezon de sezon și a cărei suferință te impresionează până la lacrimi, în ciuda necazurilor pe care i le provoacă surorii ei mai mari și a relației de dragoste-ură dintre cele două.

Este imposibil să nu te atașezi de sora cea mică, de Sybil, rebela familiei, fata cea energică, imprevizbilă și sufletistă, care își surprinde familia prin stilul vestimentar, hotărârea de a deveni asistentă medicală pe timpul războiului sau prin iubirea interzisă și pasională care se înfiripă între ea și Tom Branson.   

Distribuția este completată de Maggie Smith, bunica încăpățânată, cu o replică mereu pregătită, care își protejează, înțelege și ajută nepoatele și este mai dispusă la schimbare, față de părinții fetelor, care deși le iubesc cu toată puterea lor, încearcă să le controleze viețile.

Downton Abbey este serialul care m-a distrus emoțional (să NU te atașezi de personaje, dacă ai văzut Game of Thrones sau The Walking Dead știi la ce mă refer), care m-a făcut să plâng și două ore fără oprire, însă, deși au existat momente când am spus AJUNGE!, curiozitatea, legătura puternică și sinceră dintre membrii familiei Crawley și servitori, dragostea, speranța și încrederea că va exista și un moment în care fericirea va învinge drama și suferința, m-au îndemnat să urmăresc în continuare, cu teamă și plăcere, pentru că Downton Abbey este o capodoperă.

32. Rome (2005 - 2007)

IMDb: 8.9 

Episoade: 22 (serial anulat)

*serial preferat*

După Game of Thrones, este cel mai bun serial produs de HBO. Dar, cum serialele mele preferate sunt anulate, Rome a rezistat doar două sezoane magnifice, după ce primul mi-a oferit câteva coşmaruri, timp în care personajele se întreceau în fapte abjecte şi degradante, pentru a marca o perioadă decadentă şi păcătoasă, în care dominau orgiile, răzbunarea, trădările şi războiul.

Nu am avut personaje preferate, pentru că nu puteam să le iert. Sunt egoiste, orgolioase, violente şi crude. Rome îţi lasă un gust amar, o amintire neplăcută, de care nu poţi scăpa. Este un serial de calitate, care reuşeşte să te şocheze fără prea mare dificultate, însă nu simţi nevoia de a-l revedea, de teamă să nu îţi schimbi părerea iniţială.

Am tot sperat că o să fie reluat, dar speranţa a murit prima, de data aceasta.

33. Suits (2011 - )

IMDb: 8.7

Episoade: 77 (sezonul 6 începe pe 13 iulie)

Îmi amintesc cât de entuziasmată am fost după primele episoade din Suits. Aveam un coleg în facultate care vorbea toată ziua de Mike şi de Harvey, de cât „de mişto e Donna”, dar promovarea asta uşor agresivă m-a făcut să îl ignor, până ce am rămas fără idei şi i-am dat o şansă.

Cred că sunt singura persoană din Univers care nu-l place pe Harvey Specter. Să mă corectez. Care nu-l mai place. În primele sezoane eram intrigată de el, de încrederea pe care o are în abilităţile sale, de farmecul cu care îşi câştiga clienţii, doar că aceste calităţi au pălit în timp. Foloseşte aceeaşi tehnică: face pe inabordabilul, îşi închide nasturii cu importanţă, după ce se ridică de pe scaun, ca să îşi potrivească mai bine costumul, apoi îi spune clientului, pe un ton dramatic şi cu multă importanţă, că astea sunt condiţiile sale şi că dacă nu îi convin, să îşi caute alt avocat. În 5 sezoane, nu îmi amintesc de prea multe idei memorabile venite din partea lui Harvey. Asta pentru că toată munca este făcută de Donna, Mike, Rachel, chiar şi de Louis, când nu sunt duşmani. Harvey e la cine şi vorbeşte mult, promite şi trage de timp. Şi cam atât (mărturisesc că nu am văzut 5B, dacă s-a schimbat ceva, îmi cer scuze).

Sezonul 3 a fost greu de urmărit. Cum nu cunosc legislaţia lor, iar scenariştii uită să ne ofere explicaţii, am devenit curca aia aiurită care se uită la lemne şi nu ştie cum să reacţioneze. În The Good Wife primeam explicaţii, până şi codul legii. În Suits, se vede că accentul se pune doar pe personaje, mai puţin pe cazuri, care sunt un haos pentru ei, dar pentru mine.

Am vrut să renunţ după primele episoade din al 4-lea sezon, dar Donna şi Louis, DONNA şi Louis. Cum să trăiesc fără ei? Fără Donna Cea-Care-Știe-Tot şi îţi trânteşte replica amabilă, cu un zâmbet îngheţat pe buze, sau fără Louis Cel-Nesuferit-Și-Mare-Iubitor-De-Pisici, căruia îi iert toate greşelile pentru că... eh, pentru că e Louis. Și face băi în nămol.


Aproape toate serialele pe care le-am urmărit au avut perioade în care simţi că lipseşte ceva, doar că la Suits a fost vorba de un sezon întreg. 4B şi 5A mi-au amintit de ce eram depedentă de serial şi acum aştept să se apropie 13 iulie, ca să văd 5B şi în ce probleme mai sunt implicaţi Mike şi Harvey.

 Pentru că Patrick J. Adams, actorul care îl interpretează pe Mike, a apărut în Legends of Tomorrow, cred că ar putea apela la un anumit personaj pentru ajutor. Zic şi eu. 

P.S.: Personajele fură replici din alte seriale și filme.

34. White Collar (2009 - 2014)

IMDb: 8.3

Episoade: 81 (serial finalizat) 

*serial preferat*

Un escroc talentat, care iubeşte arta şi practică hoţia în timpul liber, Neal Caffrey este principalul motiv pentru care White Collar a devenit atât de popular, doar vorbim de Matt Bomer, de zâmbetul ăla înşelător, de copil naiv, pe lângă nelipsita pălărie şi costumele care l-ar face până şi pe Harvey Specter să fie gelos, pentru că lui nu îi vin atât de bine.

White Collar se axează pe alianţa dintre Neal Caffrey, acum în spatele gratiilor, şi o echipă FBI condusă de Peter Burke, care îl eliberează din închisoare şi îi acceptă ajutorul, doar dacă poartă o brăţară de localizare şi îşi uită vechea viaţă. Uşor de spus, greu de făcut.

Neal e un trădător. Ca şi colaborator, el ajută echipa lui Peter să prindă alţi escroci, asemenea lui, iar dacă mai rezolvă şi o omucidere sau un caz de dispariţie în timpul liber, îşi consolidează imaginea de aliat, încercând să îi facă pe ceilalţi să uite că au fost de părţi opuse ale legii.

Trecutul lui Neal este învăluit în mister. O dragoste pierdută, un mentor, o comoară şi un jaf care ar putea să îl facă un om foarte bogat. Devotamentul şi prietenia care se leagă între el şi Peter îl împiedică să acţioneze, dar dacă FBI-ul nu îl va elibera şi o să rămână un prizonier toată viața, forţat să poarte zi şi noapte brăţara?

White Collar e relaxant şi dinamic; o să îţi placă jafurile şi trucurile lui Neal, o să îi adori pe Mozzie şi pe Elizabeth, prietenul lui Neal, respectiv soţia lui Peter, o să simţi o schimbare pe la sfârşitul sezonului 3, când totul nu mai este atât de vesel şi de incitant, apoi o să te laşi copleşit de melancolie, pentru că ultimul episod îţi promite o continuare, un sequel... care nu mai apare.

35. The Good Wife (2009 - 2016)

IMDb: 8.3

Episoade: 156 (serial finalizat) 

*serial preferat*

Alicia Florrick este o femeie inteligentă și fermecătoare, o mamă model și o soție devotată, care este nevoită să înfrunte singură un scandal sexual care îl are drept personaj principal pe procurorul-șef al districtului, nimeni altul decât soțul ei, Peter: un bărbat lipsit de charismă, care nu este nici pe departe un tată model, cu probleme mari la capitolul fidelitate.

După 13 ani, Alicia renunță la statutul de „casnică”, se mută cu cei doi copii, Zack și Grace într-un apartament relativ mic (în raport cu casa pe care a trebuit să o vândă) și este angajată la firma de avocați Stern & Lockhart & Gardner.

Will Gardner este unul dintre parteneri, un avocat descurcăreț și isteț, căruia îi fug ochii cu ușurință de la o fustă la alta, însă privirile cele mai intense le are rezervate Aliciei (*cough*), fosta lui colegă de la Colegiul din Georgetown (aham, au un trecut împreună, urmează și prezentul?).

Diana Lockhart este partenera rece și circumspectă, care o privește cu neîncredere pe Alicia, până când ajunge să o cunoască mai bine și să o aprecieze drept o avocată talentată și importantă pentru firmă. Însă simpatia ei este îndreptată către Cary Agos, care se află într-o competiție strânsă cu Alicia, pentru un loc în firmă. Doar unul va rămâne, la sfârșitul primului sezon.

Apoi, mai este Kalinda Sharma. Cum am putut să uit de ea? Kalinda este personajul de la care nu știi la ce să te aștepți. Investigatoare la Stern & Lockhart & Gardner, ea minte, fură, urmărește suspecți, sparge (din când în când) o fereastră sau un geam de la mașină, pentu a obține informațiile de care Will, Diane, Alicia și Cary au nevoie pentru a-și ajuta clienții să câștige.

The Good Wife are toate ingredientele necesare pentru a crea dependenţă. Problema constă în menţinerea ei. Prin sezonul 5, oboseşti. Te saturi de schimbările din cadrul firmei, de competiţia absurdă dintre personaje, care fac patru-cinci alianţe pe sezon, mai înfiinţează o firmă, mai revin la cea veche, apoi îşi caută alţi parteneri. Instabilitatea te enervează. O dată, de două ori, dar cum se face că mai au clienţi, după toate scenele la care au fost martori?

Deşi ultimele două sezoane au fost dezamăgitoare, iar simpla apariţie a lui Peter avea darul de a mă face să închid laptopul şi să uit de serial (cum se întâmpla şi când mă uitam la Sex and the City), The Good Wife rămâne la categoria preferate, pentru primele 4 sezoane, cărora nu am ce să le reproşez.

36. Devious Maids (2013 - )

IMDb: 7.9

Episoade: 49 (sezonul 4 în desfășurare)

Cronică: aici

*underrated*

Cuvântul „telenovelă” este primul care îţi vine în minte după ce ai aruncat o privire pe furiş posterului sau după ce ai decis să te uiţi la trailer, doar ca să vezi cât de frumoase şi aranjate sunt menajerele din Beverly Hills, care pot cerui podeaua chiar dacă au tocuri de 15 cm, care ştiu să gătească (sau cel puţin încearcă), fără să aprindă focul sau să taie mâncarea, pe lângă talentul de a avea un machiaj impecabil şi părul perfect coafat, deşi au muncit (sau se presupune că au muncit) toată ziua, în căldură, fără o clipă de odihnă.

Devious Maids nu este o capodoperă. Nu e nici măcar aproape. Dar dacă vrei să urmăreşti un serial amuzant, iar cele de comedie nu reuşesc să te facă să zâmbeşti, de ce să nu mergi până în Beverly Hills, unde cei bogaţi sunt jefuiţi, menajerele sunt ucise, adulterul este un „trend”, iar secretele se înmulţesc în fiecare zi?

Petreceri la piscină, rochii elegante, bijuterii care înlătură un 0 din suma pe care o ai la banca din Elveţia, de care ştie doar amanta, menajere care ar putea să apară pe coperta oricărei reviste de modă şi care se îmbracă mai bine ca „şefa aia afurisită, care îşi numără ridurile în fiecare dimineaţă”, ipocrizie în cantităţi industriale, poveşti de dragoste care te lasă rece şi bărbaţi sexy, care merg de patru ori pe zi la sală (de şase ori, dacă este weekend).

Nu este un serial complex sau o provocare pentru minte. Dar Devious Maids este amuzant, imprevizibil şi intrigant, iar unele scene sunt deosebite, pentru că simţi nevoia de a le revedea iar şi iar, iar de fiecare dată vei râde, pentru că... nu ai de ales. Doar e o parodie, nu?

37. Agents of Shield (2013 - )

IMDb: 7.5

Episoade: 67 (sezonul 4 începe pe 20 septembrie)

*serial preferat* *underrated*

L-am recomandat unor prieteni: toţi au renunţat la el. „Cum de îţi place?”. „De ce te uiţi?”. Înainte să arunci cu roşii, ouă sau ce alte alimente mai ai prin frigider, ai puţină încredere în Marvel şi în producători. AOS nu începe strălucit, nici pe departe. E ca un serial CW: scenariştii nu sunt siguri de direcţia pe care trebuie să o urmeze, actorii îşi intră greu în rol sau joacă superficial, acţiunea este peste tot şi nu ai idee care este scopul serialului, atât timp cât personajele nu apar în filmele Marvel, iar Răzbunătorii nu plănuiesc să facă o vizită, prea curând.

Apoi vine episodul care îţi schimbă perspectiva. Episodul care strică armonia şi caracterul amuzant şi distractiv al serialului, care ridică ștacheta şi te deprimă, pentru că refuzi să crezi ce s-a întâmplat şi speri că este o diversiune, o capcană sau un plan ascuns; practic, eşti dispus să asculţi orice idee, oricât de neverosimilă este, în loc să accepţi adevărul. Din păcate, până la episodul cu pricina, mulţi renunţă. Înţeleg asta. De ce să investeşti într-un serial care devine bun după X episoade? (aici e momentul în care mă uit urât la prietenii care îmi recomandă Breaking Bad, pentru că devine interesant „după ce trec de primele trei sezoane”).

Sezonul 2 din AOS a fost incredibil. Mă uitam la promo-uri, căutam poze promoţionale, citeam declaraţiile actorilor, teoriile de pe tumblr, voiam să ştiu tot şi să fiu pregătită pentru altă surpriză de proporţii (ugh, acel season finale). Sezonul 3 a început diferit faţă de ce mă aşteptam. Scăzuse puţin interesul, dar 3B-ul mi-a depăşit aşteptările, cu toate că refuz să accept că ultimul episod a avut loc. Pentru mine, nu există.

Dacă ai renunţat la AOS, mai dă-i o şansă. Nu îţi forma opinia finală după 1A.

P.S.: Fitz și Simmons sunt Caitlin și Cisco din The Flash.

38. Game of Thrones (2010 - )

IMDb: 9.5

Episoade: 60 (renewed pentru sezoanele 7 şi 8)

Cronică: aici

*serial preferat*

Game of Thrones nu este un serial de umplutură, la care te uiţi când eşti plictisit, cu ochii în telefon pentru a vedea ce filmuleţe cu pisici au mai fost uploadate pe youtube sau câte selfi-uri s-au postat pe Facebook în ultimele zece minute. Din momentul în care ai dat play şi intro-ul se face auzit, iar melodia ţi se strecoară sub piele, nu îţi mai pasă de nimeni şi de nimic. Te separi de realitate şi te transformi într-o fantomă, un simplu spectator care nu are nicio influenţă şi nu poate să participe la acţiune, dar care simte şi trăieşte cu intensitate fiecare cuvânt, fiecare replică şi fiecare scenă, mult prea captivat pentru a conştientiza adevărul pe care îl respinge cu îndârjire când trebuie să-l înfrunte: nu mai există cale de scăpare.

Povestea... nu poate să fie descrisă. Este mult prea complexă, există prea multe planuri narative pentru a face o descriere sumară fiecărui tărâm sau personaj care are un rol în acţiune. Indiferent de chip şi de scopul care îi face să acţioneze, toţi sunt importanţi, de la soldatul care se sacrifică pe câmpul de luptă şi poartă cu mândrie steagul cu simbolul regelui său, de la servitorul care aduce mâncarea şi zâmbeşte cu supunere, aşteptând un moment prielnic pentru a trăda, până la curvele care se trezesc singure în pat, femei, bărbaţi şi copii care sunt priviţi cu dispreţ sau dorinţă, care sunt văzuţi drept obiecte care oferă plăcere, nu fiinţe care aud, văd şi ştiu toate secretele şi planurile care încep să fie conturate în preajma lor.

39. Grey's Anatomy (2005 - )

IMDb: 7.7

Episoade: 272 (sezonul 13 începe pe 22 septembrie)

Cronică: aici

*serial preferat*

Mă uitam la Grey’s Anatomy la televizor, prin şcoala generală. Da, au existat momente, înainte de epoca glaciară, când urmăream seriale la televizor, nu aveam laptop şi foloseam internetul doar pentru a schimba câteva cuvinte cu vecinul drăguţ de la colţul străzii. La început, am fost sceptică. Nu înţelegeam glumele, termenii medicali mă făceau să râd, personajele erau obsedate de sex, nu conta unde şi cu cine, dar când intrau în sala de operaţie eram vrăjită de profesionalismul de care dădeau dovadă. Priveam un dans al preciziei şi al pasiunii, unde fiecare gest putea să facă diferenţa dintre viaţă şi moarte, iar medicii încă aveau puterea să facă glume deocheate sau să vorbească despre ce piept mişto are noua stagiară, care scapă tava cu ustensile când cineva ridică tonul la ea. Ah, uite, are şi fund mişto!

Nu este o telenovelă fără sfârşit. Nu este o poveste doar despre medici, stagiari şi asistente. Grey’s Anatomy este o lecţie despre viaţă, dragoste, prietenie şi încredere, despre minciuni, infidelitate şi traume, un serial care reuşeşte să te facă să râzi în primele minute, când personajele tale preferate îşi beau cafeaua de dimineaţă şi se bat pe cazurile mai ciudate, sperând să înveţe mai mult şi să obţină „puncte” în fața şefilor, ca în scena următoare să ai ochii cârpiţi de lacrimi, prilej cu care vei inventa câteva înjurături noi pentru producătoare, care are un simţ macabru al umorului, după ce a participat la cursul gratuit al autorului George R.R.Martin: „Cum să îi faci pe fani să te urască”.

La început, au fost cinci. Cinci stagiari tineri şi ambiţioşi, care voiau să ajungă celebri şi respectaţi, care visau la ziua în care nu vor mai tremura în faţa superiorilor şi care abia aşteptau să audă titlulatura de „doctor” atunci când pacienţii îi întâmpinau înainte de operaţie. Nu sunt prieteni, sunt colegi şi rivali. Nu îşi împărtăşesc secretele, nu îşi povestesc trecutul la un shot de tequila la barul din colţ, un monument istoric pentru serial, pentru că este singurul loc pe care personajele îl frecventează. Doar e aproape de spital. Dar nicio fiinţă umană nu poate să trăiască în singurătate, la nesfârşit. Prieteniile se leagă, chiar dacă mai greu la început, poveştile de dragoste înfloresc în fiecare primăvară, dar la toamnă se ofilesc, încrederea este călcată în picioare, dar din motive nebănuite, iar ura nu îşi face prea des apariţia, pentru că mereu trebuie să înveţi, să te speli, să alergi după doctori şi să tai.

Alex Karev este personajul meu preferat din serial, cu toate că în primul sezon nu puteam să-l suport. Era băiatul rău de cartier, arogant şi nerecunoscător, care credea că le convinge pe colegele lui să-l ajute sau să-l sprijine dacă le zâmbeşte de câteva ori şi le spune ce încântător arată, după ce au fost în tura de noapte şi nu au dormit timp de două zile. Voia să se culce cu Izzie Stevens, stagiara înaltă, blondă şi frumoasă. Voia să doarmă 10 ore pe noapte şi să fie primit cu covorul roşu la intrare. În ochii mei, era un prost şi un incompetent, care a copiat la examenele din colegiu şi a ajuns cu noroc într-un spital de renume, sub îndrumarea celor mai buni specialişti. În timp, mi-am schimbat părerea. În timp, Alex s-a schimbat. Să nu credeţi că a ajuns un cavaler, care nu înjură şi se abţine de la comentarii sarcastice, care nu bea decât cu ocazia sărbătorilor şi ține mereu uşa deschisă pentru doamne. Dar are o evoluţie impresionantă, iar acest aspect este conturat prin prisma relaţiilor pe care le formează cu colegii săi. Acum, este o persoană de nerecunoscut. Este fratele pe care Meredith niciodată nu l-a avut: care îşi face griji pentru ea, care îi oferă umărul atunci când simte nevoie să plângă, care o îmbrăţişează şi în sala de operaţie, dacă asta o face să se simtă mai bine, dar care nu ezită să o înfrunte când greşeşte sau când e pe cale să ia o decizie proastă (bine, bine, I SHIP THEM HARD). E doctorul care se luptă cu îndârjire pentru fiecare caz care pare fără scăpare, care se transformă într-un tată pentru fiecare puşti pe care îl tratează şi pe care trebuie să-l opereze, e bărbatul care ar face orice pentru femeia pe care o iubeşte, care e dispus la orice sacrificiu, ca ea să fie în siguranţă şi fericită.

Au existat câteva momente în care nu am vrut să mai urmăresc Grey’s Anatomy. Înţelegeam de ce era comparat cu o telenovelă, eram nemulţumită de evoluţia unor personaje, simţeam că toată acţiunea stă pe loc şi aşteptam să apară ştirea care anunţa că a fost anulat sau că sezonul viitor o să fie ultimul. Asta nu s-a întâmplat. Mă bucur că nu am renunţat la el şi că am trecut peste acele perioade statice.

40. How To Get Away With Murder (2014 - )

IMDb: 8.3

Episoade: 30 (sezonul 3 începe pe 22 septembrie)

Cronică: aici

How To Get Away With Murder este un serial cu mult potențial, unde stăm confortabili și neștiutori în trecut, doar pentru a face o călătorie rapidă în prezent, prin intermediul unor flashback-uri care îți vor deranja puțin ochii, dar care ne vor ajuta să descoperim de ce patru studenți isteți și ambițioși cară după ei un cadavru, într-o noapte friguroasă, în loc să fie alături de colegii lor la focul de tabără, să bea și să danseze.

Annalise Keating este profesoara de fizică sau de chimie din liceu: autoritară, rece, pretențioasă, cu discursul pregătit de când pășește în sală și îi observă din prima clipă pe cei slabi de înger. Cursul de drept penal este o pedeapsă pentru student, dacă ne luăm după modul în care își face intrarea:„I don't know what terrible things you've done in your life up to this point, but clearly your karma's out of balance to get assigned to my class.”

Doamna Keating este un avocat strălucit, nu știe semnificația verbului „a pierde”, manipulează cu ușurință martori și clienți, așa că nu pot să nu mă întreb de ce vrea să fie și profesoară, când are bani și o situație materială bună și studenți de la orice facultate ar bate zi și noapte la ușa ei, doar pentru a primi o șansă ca să arate ceea ce pot.

După o mică provocare, în care zeci de studenți sunt nevoiți să găsească o teorie sau un motiv de crimă pentru cazul la care lucrează în prezent Annalise (atenție: ideea nu trebuie să se repete, așa că dacă ești ultimul, ai cam încurcat-o), aflăm care sunt cei 5 norocoși (deși trailer-ul pentru serial îți oferise deja răspunsul).

Încrezători, ambițioși, obsedați de ideea de a demonstra că sunt cei mai buni și pot să obțină orice informație de care are nevoie Annalise, studenții nu vor încerca să formeze alianțe (în niciun caz prietenii), dar vor căuta orice modalitate de a-și pune într-o lumină proastă competiția, să îi îndrume pe ceilalți în direcția greșită, să fure sau să mintă, ca ei să capete o bilă albă la Keating și să se apropie la un singur pas de câștigarea trofeului, pentru a arăta că munca lor a fost decisivă în rezolvarea cazului în curs.

În fiecare episod, cazul dezbătut lasă în umbră povestea principală și vedem cum se formează legăturile și relațiile dintre studenți și „îndrumătorii” lor, unde sunt cele mai puternice antipatii și ce secrete au toți de păzit și de ascuns. Ai ocazia să descoperi indicii și să îți formezi propriile teorii în legătură cu crima pe care a comis-o clubul celor patru (deși poate sunt toți nevinovați, cine știe?), să-i urmărești cum încearcă să își acopere urmele. Atunci când sunt lăsați singuri, ceva din comportamentul lor le dă de gol adevăratele intenții sau planul pe care îl au în minte și refuză să-l împărtășească. Mint, trișează, încearcă să fugă, iau decizii neașteptate, însă cum majoritatea acțiunii se petrece în trecut, trebuie să ai răbdare și să aștepți pentru a primi răspunsuri și o nouă piesă din puzzle.

Rămâne de văzut dacă au fost atenți și reușesc să păcălească legea.

41. Modern Family (2009 - )

IMDb: 8.6

Episoade: 169 (sezonul 8 începe pe 21 septembrie) 

Trei familii, cu bune şi cu rele, din interacţiunile cărora nu lipsesc certurile, momentele lacrimogene, replicile acide ale mamelor, prieteniile şi toate situaţiile penibile sau (oarecum) neaşteptate, la care am avut sau mai avem şi noi acces, când ne întoarcem acasă sau participăm la reuniuni de familie.

Mi-ar lua prea mult să vorbesc despre fiecare în parte, aşa că am să mă opresc la familia mea favorită, la Jay, Gloria şi Manny.

Ed O'Neill încă păstrează ceva din personalitatea lui Ted Bundy din Married with Children. Având întotdeauna ceva de comentat, Jay este o persoană comodă, care îşi găseşte fericirea acasă, cu o bere, în faţa televizorului, care nu simte nevoia să socializeze şi să îşi facă prieteni, pentru că are tot ce are nevoie: copiii s-au căsătorit şi au propriile familii, îi vede des, aproape zilnic, are o soţie superbă, care nu s-a căsătorit cu contul lui din bancă, mult prea vrăjită de caracterul lui încântător, iar fiul său vitreg este... diferit.

Gloria este o explozie de culori, columbianca pasională, care ridică tonul din orice motiv, care ştie să se descurce în orice situaţie şi să iasă în avantaj, care ar putea să te tortureze sau îţi facă viaţa imposibilă dacă te iei de familia ei. Este o mamă puţin posesivă, însă e fermecătoare şi îţi e greu să stai supărat pe ea. Și are un accent delicios.

Ziceam că Manny e diferit. Păăăăăăi... el nu e băiatul şmecher, căpitanul echipei de fotbal sau elevul misterios, după care suspină toate fetele. El iubeşte cărţile şi arta, are pasiuni neobişnuite, după părerea părinţilor săi, care încearcă să nu-i rănească sentimentele şi să-l încurajeze. Lui Manny nu îi este ruşine de hobby-urile sale, dar e conştient de felul în care este privit. E politicos, atent şi simpatic, însă nu prea are noroc la capitolul iubire.

42. Hannibal (2013 - 2015)

IMDb: 8.6

Episoade: 39 (serial anulat)

*serial preferat*

Încă sufăr că a fost anulat.

După ce am văzut filmele (Hannibal Rising, Red Dragon, Silence of the Lambs și Hannibal) și am citit cărțile scrise de Thomas Harris, am tot ezitat să mă uit la serial. Îmi era foarte greu să accept că altcineva avea să îl joace pe Dr. Lecter, după ce Anthony Hopkins m-a speriat, m-a înfricoșat și spre marea mea surprindere, m-a fascinat, deși eram conștientă că este un geniu criminal, cu preferințe „speciale” la mâncare.

Mads Mikkelsen este Dr. Hannibal Lecter, un psihiatru care folosește metode neobișnuite și mai puțin ortodoxe pe pacienții săi. Elegant, îmbrăcat mereu impecabil (chiar și atunci când gătește), este un bucătar talentat (ai impresia că te uiți la Master Chef, dar probabil că ar găti până și jurații) și... un criminal în serie.

Pe Hugh Dancy l-am văzut în King Arthur și Confessions of a Shopaholic. Mi s-a părut o alegere ciudată pentru Will Graham, însă cum producătorii au schimbat personajul și au adăugat puțin supranatural, după primul episod mi s-a părut că este cel mai potrivit pentru a-l interpreta pe acest specialist în efectuarea profilurilor criminale, cu o personalitate mult mai complexă decât lasă să se vadă la prima vedere. Will are „harul” de a intra în mintea criminalilor. El devine ucigașul, încearcă să înțeleagă motivele și dorințele care îl îndeamnă să comită crime și reușește să descopere indiciile pe care echipa condusă de agentul Jack Crawford, șeful departamentului de Științe Comportamentale de la FBI, nu reușește să le observe.

Jos pălăria pentru acest duo dubios, pentru care fiecare scenă este ca o piesă de teatru, exersată până a atins un nivel apropiat de perfecțiune, de un umor macabru, care sfidează legile bunelor maniere, cu un dialog alert și plin de înțelesuri, de parcă Will și Hannibal sunt doi samurai din cărțile lui James Clavell, unde în spatele fiecărui gest se ascunde un mesaj și fiecare cuvânt poate face diferența dintre viață și moarte.

Hannibal este o piesă de artă, reușește să îți transmită atât de multe emoții contradictorii, să te fascineze, să te șocheze și să îți forțeze mintea să lucreze, să gândească și să accepte chiar și cele mai periculoase teorii sau temeri, ascunse în subconștientul tău, încât chiar dacă ai un stomac sensibil, ochii tăi vor reuși să rămână deschiși pe durata scenelor de crimă, care par o serie de tablouri de groază, imagini izvorâte din cele mai cumplite coșmaruri. Simpla constatare că le-ai privit, l-a făcut pe artist să fie mulțumit de munca sa. Și din păcate, nu se va opri. Prea curând.

43. Continuum (2012 - 2015)

IMDb: 7.7

Episoade: 42 (serial finalizat)

Kiera Cameron este un Protector, care în 2077 participă la un proces în care 8 teroriști (Liber8) sunt condamnați la moarte, în urma unor atentate în care au murit mii de oameni. În momentul execuției, liderul lor utilizează o armă secretă, iar Kiera și Liber8 sunt trimiși în trecut, în anul 2012. Teroriștii, conduși de Edouard Kagame, vor să distrugă corporațiile care conduc societatea în 2077. Deși la început par un grup de mercenari care își doresc doar ca balanța puterii să încline în favoarea lor, cu fiecare episod trecut, deși nu vei fi de acord cu deciziile pe care le iau, începi să înțelegi motivul pentru care corporațiile trebuie să fie înlăturate de la conducere.

Kiera vrea să se întoarcă în timpul ei, să-și revadă familia. Este singură și speriată, dar găsește un sprijin în Alec Sadler, un geniu de 16 ani, care reușește să comunice cu ea la doar câteva minute după ce a ajuns în 2012, prin intermediul unei tehnologii care nu a fost încă inventată. Ajutată de Alec, Kiera învață să se descurce într-o lume străină și ostilă și devine partenera lui Carlos Fonnegra, un detectiv care face parte din Unitatea Specială de Investigații din Vancouver. Deși la început o privește cu suspiciune și își dă seama că ea îi cunoaște foarte bine pe cei din Liber8, Carlos ajunge să o respecte și să aibă încredere în instinctele ei.

Kiera Cameron este acel personaj care lipsește în foarte multe seriale. Este o femeie inteligentă, carismatică, care nu are nevoie de ajutor pentru a obține ceea ce își dorește și este dispusă să facă orice sacrificiu pentru a-și revedea familia.

Cu fiecare episod trecut, mai facem o călătorie în 2077 și aflăm cum membrii Liber8 au fost prinși de Kiera, care este legătura dintre ea și Alec, de ce este el atât de special și cum deciziile și descoperirile lui influențează viitorul. Viitorul ei. Nu știu dacă explic (bine) cât de MULT îmi place serialul. Legăturile dintre trecut și viitor, simpatia pe care o am pentru Alec, care devine „cheia” salvării sau distrugerii viitorului, secretele personajelor (neașteptate, în unele cazuri) și acest Julian Randol (Murphy din The 100), fratele nesuferit al lui Alec, care se regăsește în Liber8...

Deși o admir și îmi place de Kiera, personajul meu preferat este Kellog. Ați citit bine, nu este o greșeală. Personajul meu preferat este un terorist, însă Kellog este diferit. El nu este de partea Kierei sau de partea „colegilor” lui din Liber8. Este de partea lui și face orice (în limite legale de cele mai multe ori) ca să îi fie lui bine. Însă simpatia lui pentru Kiera este reală, la fel și scânteia care apare pe ecran când ea încearcă să-l prindă, să-l interogheze sau să afle informații de la el.

44. Black Sails (2014 - )

IMDb: 8.2

Episoade: 38 (renewed pentru sezonul 4)

Cronică: aici

*underrated* *serial preferat*

Bahamas. Insula Noua Providență. Şi Nassau... portul piraţilor. După ce admiri limpezimea apei, nisipul şi plaja pe care te-ai muta în următoarea săptămână, o dată ce păşeşti pe străzile din Nassau şi întâlneşti privirile piraţilor, bucuria ta dispare treptat, neliniştea creşte, dar înainte ca tu să îţi duci mâna la şold şi să îţi foloseşti pistolul pentru a te apăra, sângele tău deja pătează nisipul, iar criminalul ţi-a furat cizmele şi se îndreaptă cu paşi siguri spre bordel, unde va cheltui puţinii bani pe care îi aveai la tine. Bine ai venit în Nassau!

Dacă te aşteptai ca la conducere să fie cel mai vestit sau crud pirat din Bahamas, vei avea o mare surpriză când o vei întâlni pe Eleanor Guthrie (Hannah New, care ar putea să fie sora mai mare a Keirei Knightley), proprietara cârciumii şi cea care îi ajută pe piraţi să se îmbogăţească, după ce aceştia îi predau bunurile furate şi ea le face să dispară peste mări şi oceane. Nu face vrăji, însă este o tânără inteligentă şi curajoasă, care nu se sfieşte să se bată, să ucidă, să trădeze şi să mintă pentru a obţine ceea ce îşi doreşte, care conduce cu o mână de fier „mica” ei afacere cu contrabandă, fără să fie intimidată de bărbaţii care vin la ea în birou şi o ameninţă cu cele mai originale înjurături pentru a obţine o informaţie sau un avantaj la următoarea tranzacţie. Eleanor este rezistentă şi luptă cu îndârjire pentru a-şi păstra autoritatea, dar are 2 slăbiciuni: pe Max şi pe căpitanul Flint (Toby Stephens).

Căpitanul Flint este mereu în pericol, pentru că în fiecare episod cineva încearcă să-l omoare, să îi fure echipajul şi nava, să-l înşele sau să-i însceneze o infracţiune. Când se întâlnesc mai multe personaje la căderea nopţii, chiar înainte ca ei să vorbească, ştii că se gândesc la un plan prin care Flint va avea de suferit. Căpitanul îmi aminteşte de Ragnar (Vikings) şi de Michael Fassbender, asemănare pe care am tot repetat-o de-a lungul sezoanelor, de parcă încercam cu încăpăţânare să îi conving pe toţi de „descoperirea” mea. Flint este încăpăţânat, viteaz şi carismatic, îşi manipulează cu tact şi diplomaţie echipajul, prin discursuri scurte sau acţiuni neaşteptate, care iau locul cuvintelor, însă când secretele din trecutul lui încep să iasă la iveală, el este nevoit să dubleze numărul de minciuni pe care le rosteşte pentru a rămâne în continuare căpitan şi... în viaţă.

Printre negustori, contabili, contrabandişti, curve, peşti şi beţivi, se află tânărul John Silver (Luke Arnold), şarpele grupului. Îmi e greu să recunosc asta, dar este un geniu al manipulării. Silver este capabil să scape întreg, cu hainele curate şi toate membrele intacte, din orice situaţie, cu zâmbetul pe buze şi cu buzunarele pline, chiar dacă este un luptător de duzină, se rătăceşte pe o navă sau face alianţe cu cele mai nepotrivite personaje. Este un PR extraordinar, a cărui viaţă este în pericol după ce fură o pagină importantă dintr-un jurnal de bord, o pagină care îl poate ajuta pe Flint să găsească... o comoară. Doar este un serial cu şi despre piraţi, nu? Trebuia să apară şi o comoară, pe care toţi şi-o doresc şi pentru care toţi sunt în stare să ucidă.

Black Sails este alegerea ideală pentru fanii Game of Thrones şi Vikings, pentru cei care au jucat Assassin’s Creed: Black Flag (o să recunoşti o parte din personaje), dar şi pentru cei care vor să urmărească un serial intrigant, capitvant şi de calitate, cu personaje complexe, care te vor uimi şi şoca episod de episod, o producţie Starz care te va transforma într-un fan încă de când vei vedea intro-ul, pe care îl vei intona de fiecare dată când încarci un alt episod. Pânzele sus!

45. Cybill (1995 - 1998)

IMDb: 6.8

Episoade: 87

*underrated* serial preferat*

Înainte să joace în The Good Wife, Christine Baranski, aceasta actriţă minunată şi talentată, care ar merita cel puţin zece premii Emmy, s-a făcut remarcată în Cybill, portretizând o femeie răzbunătoare şi acidă, care cheltuie cu plăcere banii pe care i-a obţinut după ce a divorţat de doctorul Dick (ah, cum îi pronunţă numele). Nu va purta aceleaşi haine de două ori. Nu se va opri din băut. Nu îşi va păstra opiniile pentru ea, pentru că este fabuloasă şi fură serialul.

În antiteză, prietena ei cea mai bună, Cybill, munceşte din greu pentru fiecare dolar. O actriţă care a trecut de vârsta „ideală”, o feministă convinsă şi o mamă care îşi creşte fetele după metode „clasice”, atunci când este ascultată şi nu vorbeşte singură prin casă, Cybill este imaginea femeii care trebuie să răzbată într-o lume dominată de bărbaţi şi de criterii fixe de frumuseţe, pe care nu le poate modela, doar respecta.

Cu personaje secundare memorabile şi glume originale, care te vor face să râzi cu lacrimi, Cybill este un serial de comedie perfect pentru serile de vară, când vrei să te destinzi şi să uiţi de probleme.

P.S.: După Cybill, nu ai să mai privești vreodată o inimă la fel.

46. Chicago Fire (2012 - )

IMDb: 7.9

Episoade: 93 (sezonul 5 începe pe 11 octombrie)

*underrated*

Urmăreşti seriale cu avocaţi, poliţişti şi medici, dar de ce uiţi întotdeauna de pompieri? Ei nu merită să fie apreciaţi?

Am evitat serialul pentru că Jesse Spencer a fost cel care m-a împiedicat să urmăresc Dr. House (bine, alături de Jennifer Morrison) şi nu voiam să îl văd în fiecare săptămână în statutul de erou şi lider. Însă, cum pe grupul de seriale era mereu adus în discuţie, am riscat şi aproape am renunţat după primele trei episoade, fiindcă mi s-a părut groaznic, de la interpretare şi replici, până la dinamica echipei şi cinematografie. Am crezut că am greşit serialul sau că sunt victima unei farse. „Mai ai puţintică răbdare.” Am avut şi acum urmăresc toate serialele Chicago. Vai. De. Mine.

Trecând peste problemele întâmpinate la început, Chicago Fire este uimitor, până prin sezonul 4, când 60% din acţiune se concentrează pe Matthew Cassey (da, acel Jesse Spencer de care mă plângeam mai devreme), iar personajele secundare abia dacă apar câteva minute, iar atunci sunt în echipament şi în mijlocul unui incendiu.

Pompierii şi paramedicii din Fire, alături de poliţiştii din Chicago P.D. şi de medicii din Chicago Med, încearcă să salveze un oraş corupt, în care până şi băieţii buni sunt nevoiţi să facă alianţe necorespunzătoare, dacă vor să îşi protejeze familiile sau să aibă un avantaj în faţa celor care scapă de gratii (cel puţin pentru moment).

În Fire ai să întâlneşti una dintre cele mai unite echipe din televiziune.

Pe afemeiatul Severide (da, e iubitul lui Lady Gaga), care are o relaţie deosebită, de frate-soră, cu colega sa, Shay (Chloe din Lucifer), care îl susţine chiar şi atunci când greşeşte sau minte, ca să îşi ascundă problemele de sănătate.

Mills e ultimul sosit în echipă şi ţinta tuturor glumelor. Noroc că ştie să gătească şi îi hrăneşte pe „nesuferiţi”, altfel ar fi avut o viaţă grea.

 

Cruz este genial şi îmi aminteşte de unchiul Fester: vrei să-l îmbrăţişezi şi să porneşti într-o aventură cu el.

Dawson e fata baieţoasă şi o luptătoare, care ar putea să te doboare prin câteva cuvinte bine plasate, în timp ce Otis se foloseşte de ironii pentru a-și face prietenii să zâmbească.

Mouch nu ar vrea să se mai ridice de pe canapea, Herrmann se crede mare om de afaceri, dar are un har deosebit când vine vorba de pierdea banilor, iar Boden, şeful secţiei, este un urs mare şi fioros, care îşi riscă viaţa şi cariera pentru a-şi proteja echipa, care a devenit o a doua familie pentru el.

Să îţi mai spun că trei dintre ei deschid şi un bar, pe care îl conduc împreună, în zilele libere? Şi toate personajele, din toate serialele, se adună acolo? Hai şi tu la Molly!

47. Person of Interest (2011 - 2016)

IMDb: 8.5

Episoade: 103 (serial finalizat)

*underrated* *serial preferat*

Penny Dreadful, apoi Person of Interest. Nu este un an bun pentru serialele mele preferate, care se termină după câteva sezoane, iar altele (*cough* TVD *cough*), continuă în neştire, chiar dacă s-a schimbat sau a plecat o bună parte din distribuţia inițială, iar povestea… lasă de dorit.

Person of Interest este un serial inteligent, cum rar întâlneşti. Nu se axează pe drame inutile, pe triunghiuri amoroase şi trădări în familie, pe actori care apar dezbrăcaţi la câteva episoade, pentru a menţine interesul ridicat. În schimb, îl ai pe James Caviezel John Reese, omul bun la toate, care bate în stil clasic, cu pumnii şi cu picioarele, atunci când goleşte magazia şi nu are de ales, dacă vrea să îşi îndeplinească misiunea şi să nu aibă o persoană nevinovată pe conştiinţă. Angajat de misteriosul Harold Finch (fanii LOST îl vor recunoaşte în câteva secunde pe Ben Linus), un bărbat scund, care merge cu dificultate, cu resurse nelimitate la dispoziţia sa, John primeşte de la Maşină, o IA, numerele de identificare ale civililor care urmează să fie implicaţi în infracţiuni. Problema este că el şi Finch nu ştiu dacă persoana respectivă, numărul, aşa cum îl numesc, este victimă sau inculpat.

Poreclit de către poliţie Bărbatul în Costum, John reuşeşte să îşi ascundă identitatea şi să nu fie arestat, însă Joss Carter (Taraji P. Henson, înainte de Empire) nu are de gând să renunţe până nu află cine este şi cine îi oferă informaţii. Carter pare atât de nepotrivită în serial. Detectivul bun, care respectă la dungă fiecare lege, care face totul ca la carte şi mai are timp să fie şi o mamă bună şi înţelegătoare. Voiam şi nu voiam să afle de John şi Finch. Acţiunile lor nu sunt ilegale (doar o parte), însă dacă guvernul ar afla de existenţa Maşinii, mă îndoiesc că abilităţile ei ar fi folosite doar pentru a împiedica săvârşirea infracţiunilor. Maşina este peste tot. În telefonul tău, în camera de filmat care te-a înregistrat pe autostradă sau în GPS-ul de la maşină. Îţi cunoaşte trecutul, secretele şi le poate folosi împotriva ta. Sincer, ai oferi o asemenea putere Guvernului? Să fim serioşi.


Dacă Joss Carter este poliţista model, Fusco este corupt, leneş şi mai are mult de învăţat la capitolul maniere. Oricât de incredibil va suna, este un tată bun, în ciuda numeroaselor defecte prin care i-am făcut portretul. Dacă îmi spuneai în primul sezon că aveam să îl îndrăgesc atât de mult, aș fi râs cât pentru un sezon din M*A*S*H*. Dar uite că acest bărbat scund şi supraponderal, care este şantajat de Reese şi obligat să-i ajute pe el şi pe Finch, devine o parte importantă a „echipei”. Când spun echipă, să nu te gândeşti la un grup de oameni care se îmbrăţişează, îşi petrec timpul împreună şi sunt sinceri unii cu ceilalţi. Asta m-a durut, mai ales în sezonul 5. Sunt toţi atât de reci, aproape inumani. Au pierdut aproape tot ce aveau. Au fost trădaţi, înşelaţi şi s-au aflat mereu în bătaia focului. Le pot înţelege purtarea, dar câteodată am impresia că au devenit maşini şi au uitat să aibă sentimente.

În scenă îşi fac apariţia încă două personaje, despre care nu prea pot să vorbesc, fără să dau spoilere: Root şi Shaw. Trebuie să stai departe de ele şi să nu le enervezi, pentru că Root poate să fie nebună, atunci când crede prea mult în ceva, iar Shaw e imprevizibilă: ar putea să te omoare sau să te lase în pace, în funcţie de dispoziţie şi de vreme.

P.S.: Acelaşi avertisment ca la Game of Thrones, Grey’s Anatomy, The Walking Dead sau Arrow. Nu te ataşa de personaje. Nu are rost.

48. Sex and the City (1998 - 2004)

IMDb: 7.0

Episoade: 94 (serial finalizat)

Prin şcoala generală, când o „prindeam” pe mama că se uita la serial, o priveam dezaprobator, cum doar o persoană de 12 ani poate să o facă, şi părăseam repede camera, pentru că nu voiam să fiu în apropiere de cele „patru uşuratice superficiale”, care pierdeau timpul în pauza de prânz, plângându-se de bărbaţii care le dezamăgeau. Anii au trecut, gândirea mea nu a mai fost atât de limitată, iar prin liceu râdeam cu mama după ore, având-o drept favorită pe Samantha, care se gândeşte la un moment dat să se mute din NY, pentru că deja a fost cu toţi cei care o interesau sau puteau să o satisfacă.

E serial de fete. Nu spun că băieţii nu ar trebui să-l urmărească sau că nu s-ar amuza, dar mă îndoiesc că vor prinde drag de personaje (nici eu nu am făcut-o, cu o singură excepţie) sau vor gusta glumele protagonistelor. În plus, există Anturaj.

Sex and the City e guilty pleasure. Poate să pară superficial sau vulgar, dar Carrie, Samantha, Miranda şi Charlotte sunt sincere, atât cu ele, cât şi cu partenerii lor, sinceritate care dă naştere unor situaţii penibile, pe care le priveşti cu scepticism, pentru că aşa ceva nu ţi se poate întâmpla ţie. Nu-i aşa? Nu-i aşa?

49. The Following (2013 - 2015)

IMDb: 7.5

Episoade: 45 (serial anulat)

*underrated*

După ce a abandonat roba lui Mark Anthony în Rome şi a dispărut câţiva ani buni din atenţia publicului (în afară de câteva filme low budget şi de câteva episoade în Episodes şi Camelot) James Purefoy s-a gândit să devină un criminal în serie, dându-i naştere lui Joe Caroll, un psihopat inteligent, imposibil de capturat, care conduce un cult în timpul liber şi ucide fără milă, doar pentru că... poate?

Purefoy posedă un magnetism greu de ignorat. Când Joe Caroll le vorbeşte adoratorilor săi, îţi vine să le dai palme, pentru că nu vrei să accepţi că există persoane atât de limitate şi de absurde, încât să răpească oameni nevinovaţi şi să-i tortureze, violeze sau să-i ucidă, doar pentru a impresiona un bărbat care vrea să îşi bată joc de FBI şi să împrăştie haos şi teamă în jurul său, îmbătat de putere şi de control.

Serialul pune accent pe jocul de-a şoarecele şi pisica dintre Caroll şi agentul Ryan Hardy, asemănător cu legătura care se dezvoltă între Hannibal şi Will. Ryan a avut probleme cu băutura, pare mereu obosit şi deprimat, nu poate să doarmă şi e bântuit de coşmaruri. Din păcate pentru el, are multe în comun cu Caroll, câteva secrete care îl împiedică să fie sincer cu restul agenţilor responsabili de caz, amintiri pe care ar vrea să le uite, cu ochii fixaţi pe fundul unui pahar, după ce a golit a doua sticlă de vodkă.

E greşit să spun că mi-a plăcut The Following: serialul e tulburător şi grotesc. Însă mă oftic că a fost anulat şi că s-a terminat brusc, în contextul în care nu sunt sigură dacă anumite personaje au supravieţuit. Dar e FOX, oare la ce mă aşteptam?

50. Gotham (2015 - )

IMDb: 8.0

Episoade: 67 (sezonul 3 începe pe 19 septembrie) 

*underrated* *serial preferat*

L-am păstrat pentru final, pentru că a devenit unul dintre serialele mele favorite. Nu-mi pasă că nu respectă benzile desenate sau că scenariştii au schimbat firul narativ, pentru a introduce personaje noi sau pentru a altera legăturile dintre ele. Asta nu contează. După un început greu şi dureros de privit, în care acţiunea era statică, iar actorii erau filmaţi episod de episod în aceeaşi cameră (nu exagerez), producătorii au învăţat din greşeli şi ne-au oferit un sezon 2 excepţional, în care Gotham-ul se află la mila celor cu care nu ai vrea să îţi intersectezi paşii când te îndrepţi spre casă.

Villains. Oh, the villains. Selina Kyle. Oswald Cobblepot, interpretat magnific de Robin Lord Taylor, care merită un Emmy pentru prestaţia sa. Poison Ivy. Edward Nygma. Harvey Dent. Nu te uiţi la Gotham pentru tânărul Bruce, care vrea să afle cine i-a ucis părinţii şi începe lungul drum al maturizării, până când va deveni suficient de mare încât să încapă în costumul lui Batman. Nu te uiţi pentru Jim Gordon (O.C. feelings), care vrea să schimbe oraşul, să cureţe străzile de infractori şi respectă cu sfințenie legile. Te uiţi pentru villains, pentru Mr. Freeze, care apare mult prea puţin (doar eu visam la o întâlnire între el, Leonard Snart şi Killer Frost?), pentru viitoarea Catwoman, parşivă şi vicleană de mică, având o influenţă alarmant de mare asupra lui Bruce, care pare vrăjit de ea, deşi Alfred îl avertizează cu fiecare ocazie să nu aibă încredere într-o hoaţă şi o infractoare.

În Gotham este mereu înnorat şi întuneric. Este oraşul în care răul şi-a găsit sălaş, de unde nu poate să fie izgonit sau învins. Observi evoluţia antagoniştilor, descoperi felul în care au renunţat la fostele lor vieţi şi şi-au luat identităţi noi, asişti la crime şi la un număr impresionant de minciuni şi de alianţe, ţi se face milă de Gordon şi de Bullock, care sunt şantajaţi sau răpiţi, bătuţi şi vânaţi, până când schimbă perspectiva şi trăiesc doar după codul celor pe care vor să-i prindă, în ciuda jurământului rostit când şi-au primit insignele.

Indiferent de intenţiile tale, de visele care te-au adus în Gotham, după câteva luni, ai să uiţi de ele. Oraşul te corupe.

Mulțumesc pentru răbdare!

Până vin cu partea a II-a, îți mai recomand și Sopranos, Seinfeld, The 100, Dexter și Six Feet Under. Mi-am amintit târziu de ele.

 

s