Sărci

Cronică: Preacher (2016 - )

Dramă-s
13 August 2016 ⋅

 

 

IMDb: 8.3

Episoade: 10 (renewed pentru sezonul 2)

Cum am mai spus şi în trecut, îmi ia cel mult un episod întreg să-mi dau seama dacă un serial este sau nu pentru mine, dacă face vreun efort de a-şi depăşi condiţia generală de produs. Ca şi majoritatea oamenilor, majoritatea serialelor nu o fac. Dacă la momentul acesta credeţi că sunt predictibil, şi că eu însumi folosesc o structură clasică hollywoodiană ca să vă spun că „Preacher” e special pentru că nu m-a dezamăgit tot sezonul, atunci vă înşelaţi. Norocul cu această producţie a fost lipsa de orice altceva mai bun cu care să mă relaxez, altfel cu siguranţă nu l-aş fi continuat după episodul 3 (primul şi doi nu au dat de gol nimic). Cu toate acestea, mi s-a demonstrat că nu am răbdat degeaba. Cele câteva clişeuri s-au dizolvat sub greutatea originalităţii poveştii, care, ca pe un teren minat, a reuşit să se menţină în afara predictibilului şi a încheiat cu un episod final perfect dozat (ceea ce nici unele seriale mai bune nu au avut).

Să vedem despre ce e vorba: Jesse Custer e un fost bad guy (hoţ şi killer) care vrea să-şi răscumpere păcatele prin a se întoarce la meseria care îi revenea din neam, de la tată-său, care fusese împuşcat în cap acum mult timp. Are o gagică nebună, Tulip, care se ţine după el să lase prostiile cu Dumnezeu şi să meargă să-l tranşeze pe unu’, Carlos, care i-a fentat în trecut. Bla bla bla până acum. Părţile bune însă există, Jesse e posedat de un spirit care îi face vorbele să se transforme în comenzi absolute în urechile ascultătorilor, ceea ce înseamnă că poate influenţa pe oricine să facă ce vrea el. Doi îngeri vin să caute spiritul şi să-l bage înpoi în cutia de cafea din care a ieşit, cu ajutorul unei cutii muzicale cât un cufăr. Iar, din întâmplare, Jesse şi Tulip ajung să se împrietenească cu un tip super amuzant, Cassidy, interpretat de Joseph Gilgun, care e vampir (da, şi caracterul şi actorul sunt vampiri, chiar dacă nu mă credeţi). Ciorba asta poate suna ridicolă enumerată aici, dar în film, acest amestesc este cel care îl face original şi absolut captivant.

Show-ul nu este creat de un super artist care a băgat legale toată viaţa ca să îl scoată, ci este inspirat de o serie de benzi desenate cu acelaşi nume, create probabil de un tip care a băgat legale toată viaţa ca să scrie aşa ceva. Dialogurile nu sunt cine ştie ce, asta e oricum partea la care cele mai multe filme dau greş, însă relaţiile dintre personaje au haz şi tragedie exact cât le trebuie ca să fie veridice – şi ai nevoie să creezi o lume veridică înainte să arunci îngeri vampiri şi agenţii turistice pentru iad. Metaforizarea raportului actual dintre lume şi Dumnezeu este excutată cu stil, construită sistematic, cu dramele individuale şi foarte intense ale fiecărui personaj din Annville astfel încât să empatizezi 100% cu sentimentul lumii fără Dumnezeu, în care, totuşi, ai dovezile concrete ale societăţii îngerilor şi demonilor. Nu se arată lucruri doar de dragul acestui război dintre cele două neamuri metafizice, ci se focalizează mai mult decât orice pe natura umană în contextul uman, transformând toată materializarea bibliei într-un instrument fictiv pentru a expune o lume cât se poate de reală.

Serialul are umor, fantezie bine organizată şi dozată, probleme clasice puse într-o manieră originală şi cel mai bine cred că l-aş putea descrie prin sintagma – dansează pe muchia penibilului – dar când evită să cadă în el tinzi să-l iei şi mai în serios decât ai fi crezut că poate fi luat. Încă un plus, lui Cassidy îi este atribuit rolul de voce critică în industria filmelor, şi astfel, apar multe momente în care ridiculizează sau oferă omagii unor filme pentru tehnica lor de storytelling, reliefând foarte mişto, prin contrast, tehnicile pe care acest serial le utilizează pentru a spune o povestea pe care au mai încercat să o spună şi alţii.