Sărci

Cronică: Flesh and Bone (2015)

Dramă-s
07 Decembrie 2015 ⋅

 

IMDb: 8.1

Episoade: 8 (miniserie)

You are an obsession

I cannot sleep

I am a possession unopened at your feet

Theres no balance no equality

But still I will not except defeat

Rar găsesc un serial care să mă tulbure şi care să mă facă să îmi întorc cu dezgust privirea, ca în secunda următoare să mă impresioneze printr-un gest mărunt şi sincer, o îmbrăţişare neaşteptată sau o dezvăluire şocantă, înainte ca personajele să îşi potrivească la loc masca pe chip şi să continue să îţi înşele aşteptările, episod după episod. După pilot, m-am gândit la numeroase scenarii. S-au prăbuşit toate, cu o eleganță caracteristică baletului rusesc, până când am renunțat la teorii şi m-am bucurat de fiecare minut din Flesh and Bone, tristă şi îngrijorată, pentru că intuiam un final dramatic şi violent.

Departe de a fi o miniserie de duzină, în care abundă clişeele şi dramele fără sens, noua producţie Starz este îndrăzneaţă şi imprevizibilă, pilotând în jurul unor personaje imperfecte şi uşor macabre, atât de orbite de propriile dorinţe şi de visele care le împiedică să îşi găsească liniştea sufletească, încât nu încearcă să-şi ascundă secretele sau defectele; le vezi răutatea, le simţi teama, păşeşti cu grijă în urma lor, ocolind prăpastia care se deschide înaintea voastră, singurul obstacol pe care îl mai au de trecut pentru a-şi depăşi limitele şi a simţi gustul succesului.

Am văzut intro-ul de cinci ori, până să mă decid să dau play, fascinată de ambianță, de culori şi de muzica seducătoare, de versurile subtile, care capătă sens abia după ce ai terminat miniseria, de mişcările graţioase ale balerinei, care transformă un simplu dans într-o operă de artă, în nuanţe de roşu şi de alb, un omagiu adus personajului principal, printr-o reţea de simboluri delicate şi familiare.

Claire Robbins (Sarah Hay) este o tânără introvertită şi veşnic tristă, care îşi părăseşte familia pentru a fugi la New York. Are un bagaj mic, de care nu se dezlipeşte, tremură, de frig şi de teamă, nu are o locuinţă sau prieteni, dar asta nu o împiedică să ne încânte cu talentul ei şi să fie cooptată la Compania Americană de balet. Claire ajunge să locuiască împreună cu Mia, una dintre colegele ei, să zâmbească mai des şi să meargă mult mai devreme la repetiţii, pentru a se perfecţiona şi a uimi, pentru a demonstra tuturor ce spirit puternic şi greu de învins sălăşluieşte în această făptură firavă şi diafană, care, deşi tresare când cineva îi vorbeşte cu răutate sau îşi fereşte ruşinată privirea când a atras atenţia cuiva, nu dă frâu lacrimilor care îi înceţoşează ochii şi îşi menţine spatele drept, aşteptând un moment de singurătate pentru a se elibera de toată durerea acumulată.

Claire îţi inspiră milă şi simpatie. E fragilă, nesigură pe ea şi instabilă. Simte nevoia să îşi facă rău, de parcă aşa ar putea să scape de toate emoţiile contradictorii care o împiedică să dea tot ce e mai bun din ea. Se taie şi se înţeapă, se răneşte şi se pedepseşte. Şi te sperie. Aş putea să caut o scuză în trecutul ei, un răspuns din trailer, când ochii tăi se opresc involuntar pe lacătul pe care îl are la uşă şi pe loviturile aplicate de fratele său, nervos şi îndurerat în fata dorinţei ei de a ridica un obstacol fizic între ei. Însă, după ce am terminat de văzut ultimul episod, încă nu am putut să îmi dau seama dacă ea este adevărata victimă. Scenariştii au uitat să elucideze acest mister, cheia spre inima şi sufletui „eroinei”.

La Compania Americană de balet, invidia şi răutatea sunt la ordinea zilei. Dacă eşti talentată, reprezinţi o ameninţare: colegii tăi vor încerca să te evite, se vor bucura de fiecare dată când greşeşti sau eşti criticată, iar când picioarele tale vor ceda şi te vei prăbuşi la podea, incapabilă să te mişti, vor păstra un moment îndelungat de linişte, fără să îşi ascundă bucuria din priviri. Tu reprezinţi concurența, nimic mai mult.

Trebuie punctat că prietenia este inexistentă în Companie. Toţi sunt orgolioşi şi răutăcioşi, obsedaţi de sex sau de faimă. Iar asta nu ar trebui să te mire, ţinând cont că directorul artistic este cel mai nenorocit şi crud antrenor pe care ţi l-ai putea dori.

Pe Paul Grayson trebuie să-l urăşti. O să-l iubeşti pe Ben Daniels, care ar merita un Emmy şi un Glob de aur pentru prestaţia sa, dar când vei ajunge să-i cunoşti personajul, să-l priveşti cum îşi bate joc de elevii săi, cum îi jigneşte şi îi brutalizează, nu te vei putea gândi suficient de repede la cea mai dureroasă formă de tortură care ar trebuie să îi fie aplicată. Este mereu nemulţumit şi nesatisfăcut, chiar şi atunci când se tăvăleşte cu iubitul său, mult mai tânăr şi mai prost, sau când îşi atinge necuvincios „protejaţii”, pentru a le arăta la ce se aşteaptă de la ei.

Răbufnirile lui te iau pe nepregătite. Pare atât de calm şi de vesel, cu acel rânjet de drac întipărit pe chip, apoi se ridică de pe scaun, îl aruncă de câteva ori prin sală, scuipă şi înjură, după care concediază un suflet nevinovat sau te striveşte ca pe o insectă, distrugând şi bruma de încredere pe care o mai aveai. Este un sadic, un torţionar şi un terorist. Ura mea pentru el a atins cota cea mai mare când şi-a pus elevii să repete un dans iar şi iar, la nesfârşit, deşi primiseră liber şi era vacanţă. Şi, ceea ce a fost cel mai rău, niciunul dintre dansatori nu a îndrăznit să-l înfrunte. Au repetat până când s-au prăbuşit, până când le-au sângerat picioarele şi au început să plângă, până când li s-a făcut rău de foame, de sete şi de oboseală, în timp ce eu nu puteam să îmi desprind ochii de pe ecran şi aşteptam ca acest coşmar să se termine.

După cum am spus mai sus, nu se formează prietenii între membrii companiei, dar ultimele episoade îţi oferă puţină speranţă, chiar dacă niciodată nu vei afla ce se va întâmpla mai departe. Îl avem pe Ross, cel mai desăvârşit dansator, cel care va zâmbi până când va ajunge cu mâinile între picioarele tale şi te va transforma într-un alt nume pe o listă interminabilă, pe Daphne, tânăra băieţoasă, care noaptea dansează într-un club privat şi are un dressing pentru care ai comite o crimă, şi pe afurisita de Mia, cea care nu este niciodată fericită de cum arată, care nu mănâncă, se hrăneşte doar cu pastile de slăbit, balerina cu un secret dureros, care ar putea să-i distrugă cariera. Legăturile lor cu Claire se dezvoltă treptat; involuntar, ei o ajută pe această răţuşcă speriată să crească şi să se schimbe, să îşi înfrunte adversarii şi să închidă ochii în faţa celor care vor ca ea să eşueze.

Claire Robbins este „noua zeiţă” a baletului, cea care îl şochează şi îl impresionează pe Paul Grayson, care este atât de vrăjit de ea, încât este dispus să rişte noul sezon şi mânia actualei vedete, doar pentru a arăta lumii ce talent a reuşit el să descopere şi să şlefuiască, printr-o operă nouă şi nonconformistă, al cărei rezultat te va bântui până când vei vedea ultimul episod.

Presiunea care apasă umerii lui Claire devine din ce în ce mai mare, ca într-un final să explodeze la apariţia fratelui ei. Bryan (Josh Helman) este, de departe, cel mai antipatic şi anost personaj al miniseriei. Obsesia lui pentru Claire şi manifestările sale sexuale erau un motiv suficient de bun pentru a-l detesta, dar, când spun asta, nu mă refer neapărat la incest. Nu pot să explic sau să descriu relaţia lor. Au nevoie unul de celălalt, dar par scârbiţi de acest lucru. Se urăsc, se iubesc, se rănesc, se ceartă şi iar se împacă. Adevărul e că nu ştiu dacă mi-a fost milă de ei sau am fost doar nervoasă pentru egoismul de care a dat dovadă Bryan, când a distrus puţinul echilibru din viaţa surorii sale.

Între atât de multe personaje cu scopuri ascunse şi gânduri necurate, apare Romeo (Damon Herriman), un vagabond care are drept animal de companie un şoarece cu personalitate. Romeo are diferite „viziuni”, ştie tot ce se întâmplă în cartier, scrie bilete misterioase, pe care le îndeasă apoi în sticlele furate din tomberoanele de gunoi, şi este mereu fericit şi plin de energie, deşi este singur, sărac şi la un prag de nebunie. Un personaj atât de complex şi de simpatic, care te sperie sau îţi face o surpriză atunci când te aştepţi cel mai puţin, acest om al străzii salvează vieţi şi devine apărătorul celor două balerine, Mia şi Claire. Ataşamentul pe care îl are faţă de ele nu este forţat sau indecent, dar evocă un sentiment nou şi imposibil de definit, o veneraţie aproape divină, care îl posedă şi îl îndrumă pe o cale violentă, distrugând astfel şi ultimul „erou” al acestei miniserii.

Linguşelile şi minciunile înfloresc la fiecare repetiţie. Primul spectacol se apropie, prilej cu care toate personajele încep să apeleze la măsuri disperate pentru a da tot ce este mai bun. De la excesul de droguri şi dansul la bară, la înţelegeri cu diavolul şi o privire fugară asupra mafiei ruse şi a traficului de carne, toate piesele de puzzle alunecă la locul lor pentru marea premieră.

Dansul care marchează finalul miniseriei este perfect. Magnific. Sublim. Extraordinar. Emoţionant. Tulburător. Nu există suficiente cuvinte pentru a exprima ceea ce am simţit, frumuseţea şi eleganța la care am fost martoră, povestea spectaculoasă care a luat naştere în faţa mea. Îmi era teamă să clipesc, nu voiam să ratez nici măcar o piruetă, o îmbrăţişare sau un salt, un sărut furat de pe buzele unei îndrăgostite sau plecăciunea timidă a unui iubit. Ross şi Claire şi-au lăsat trecutul în urmă, au uitat de toate neînţelegerile dintre ei, au dansat, au trăit şi au cântat cu patimă şi dorinţă, au devenit un singur trup, o singură fiinţă, pentru ca la final să cucerească sufletele tuturor celor care priveau, pentru că au reuşit imposibilul: au atins perfecţiunea.

Pe scurt? Flesh and Bone este o producție de excepție.

De neratat.