Sărci

Cronică: Fargo (sezonul 1 - 2014)

Dramă-s
25 Februarie 2016 ⋅

 

IMDb: 9.1

Episoade: 10

Ca mai toate domeniile artistice, cinematografia de azi are o capacitate uriaşă de exprimare, privilegiu oferit de nivelul înalt al tehnologiei. Ca mai toate domeniile artistice, numărul şi varietatea producţiilor determină procentul calităţii, iar atunci când vorbim de filme şi seriale, acest procentaj este compus dintr-o singură cifră. Într-o astfel de situaţie, oamenii ca mine tind să se lase purtaţi de val cu admiraţia atunci când găsesc un film (mai des) sau un serial (mai rar) cu adevărat bun. În cazul lui Fargo, rezist cu greu reflexului admirativ, dar, de această dată, mă salvează simpla cunoştinţă că există mulţi alţi oameni care cred la fel, că „Fargo” s-ar putea să fie cel mai bun serial creat vreodată (îndrăznesc să spun chiar mai bun decât True Detective). Numărul de premii care se scrie cu două cifre, nominalizări care trec de două zecimi şi analize care se străduiesc din greu să-i găsească elemente negative, îmi întăresc opinia. De ce? Pentru că are o poveste captivantă de spus (fără adevăruri primordiale şi revelaţii divine), două legende creative care să o spună, fraţii Coen, şi pentru că nu se pierde în trenduri şi tendinţe care au priză la public.

Plotveste: Acţiunea se desfăşoară într-un mic oraş din Minnesota (Fargo), în jurul vieţii decimate de anxietate şi frică a lui Lester Nygaard (Martin Freeman). Empatizarea cu protagonistul se produce încet, dar sigur, prin dezvăluirea treptată a contextului său social, încărcat cu episoade de umilinţă, denigrare şi opresiune. Până la sfârşitul episodului 1, ajungem să-l etichetăm pe Lester ca reprezentantul ideal al tipologiei eşecului social, păstrându-şi totuşi individualitatea şi unicitatea. Agentul declanşator al intrigii este Lorne Malvo (Billy Bob Thornton), un criminal impasibil în faţa vieţii şi a morţii, a cărui aură ajunge să mânjească vieţile tuturor celorlalte personaje şi să le împletească destinele haotic. Motivul diavolului printre oameni pare a fi cea mai potrivită expresie care să definească tonul întregului serial. Crime, investigaţii, întâmplări şi personaje din ce în ce mai ciudate, pe un frig la fel de neutru ca şi timpul care se va aşterne peste ele, reducând orice tragedie la tăcere. Misterele din Fargo reamintesc de păcatul original, ale cărui consecinţe încă dăinuiesc prin natura coruptibilă a omului.

Ca o primă manifestare a straniului, serialul începe prin testarea limitelor pactului ficţional dintre producţie şi spectatori. Fiecare episod începe cu afirmaţia falsă că evenimentele descrise sunt reale şi redate exact aşa cum s-au petrecut. Putem spune, cel mult, că acţiunea şi personajele serialului sunt inspirate dintr-un colaj de fapte reale petrecute în Minnesota, şi că acestea suferă alterări ficţionale majore. Relevant rămâne doar faptul că mecanismul folosit îşi îndeplineşte de minune efectul scontat, contribuind intens la producerea realismului de care povestea are nevoie.

Personajele sunt destul de complexe cât acţiunea să capete uenori nuanţe clişeice şi să nu ne deranjeze. Ele nu sunt independente de tipologii, ba chiar majoritatea se încadrează foarte bine în ele, dar ceea ce le face remarcabile în context este accentul până la exagerare pus pe anumite caracteristici de personalitate. Lorne Malvo este un criminal cu sânge rece, impresie menţinută până la sfârşit datorită faptului că nici în singurătate deplină, şi nici în faţa morţii, nu trădează vreo urmă de umanitate – sângele lui rece este transpus la nivel discursiv, comportamental, vestimentar, facial-expresiv şi relaţional, de unde şi încă neinfirmata bănuială că ar putea chiar să nu fie om.

 Lester Nygaard este caracterul slab, care se lasă repede înduplecat de alţii, şi care ascunde un vulcan de furie şi ură capabile să-i altereze complet comportamentul. Ceea ce-l deosebeşte pe el de tipologia din care provine, şi cu care ne-am obişnuit din alte filme, este inocenţa autentică şi teama faţă de lume care se păstrează în ciuda oricărei cruzimi pe care o comite – este personajul pe care parcă ar trebui să ajungi să-l urăşti, dar care, indiferent de ce fapte ar comite, îţi doreşti să scape, pentru că orice despre el îl declară ca un om bun, alterat de societate.

Molly Solverson (Allison Tolman) este personajul care m-a deranjat cel mai mult de-a lungul sezonului 1, din pricina personalităţii ei comune, de cetăţean drept, moral şi bun, cu potenţial de erou pentru societatea care îi dă un loc între ei. Cu toate acestea, nici măcar ea nu a reuşit să mă plictisească cu o inconsistenţă tipică pentru ficţiunea de proastă calitate, ci m-a surprins cel mai mult prin traiectoria grandioasă de evoluţie, necaracteristică unui cetăţean atât de stabil. Familia pe care Molly o întemeiază se situează ulterior în tabăra diametral opusă de obeliscul de teroare repezentat de Malvo în Minnesota. Simbolismul este aceeaşi luptă eternă dintre bine şi rău, dar calitatea poveştii şi personajele îl fac să fie unul din cazurile în care chiar conştientizăm anvergura acestei lupte şi consecinţele ei.

Pudic şi sângeros, temperat şi extremist, la fel şi diferit, sezonul 1 din Fargo este un fundal cotidian obişnuit peste care se adaugă elemente din ce în ce mai stranii, pictând, până la sfârşit, fundalul unei lumi total diferite, care îşi trage rădăcinile din a noastră. Iscusinţa producătorilor stă în modul original de a lăsa personajele să spună o poveste, din care, în alte mâini, ar fi putut ieşi un film mediocru de cinema.