Sărci

Cronică: The Crown (2016 - )

13 Ianuarie 2017 ⋅
Olaf

 

IMDb: 8.9/10

Episoade: 10 (din păcate...)

 

„And while you mourn your father, you must also mourn someone else.

 Elizabeth Mountbatten.

 For she is now being replaced by another person.

 Elizabeth Regina.

 The two Elizabeths will frequently be in conflict with one another. The fact is, the Crown must win, must always win.”

 

Am terminat serialul aseară, acum destul de multe ore. Și nici acum nu pot să-mi iau gândul de la el. Am intenționat să scriu cronica imediat ce avea să se sfârșească ultimul episod, dar planul meu n-a prea mers. Pur și simplu nu-mi veneau cuvintele, și nici acum nu cred că s-a îmbunătățit situația. Când ceva te atinge așa de profund, încât te influențează radical (mai mult sau mai puțin) de ceva, ți-e foarte greu să vorbești despre acel ceva. Își pierde vraja, nu mai este personal, nu mai este doar al tău. Din acest motiv nu simțeam că sunt în stare să formulez fraze coerente despre The Crown. Mi-e tare dificil să spun ceva despre un serial atât de bine realizat, atât de plin de emoție autentică, atât de aproape de perfecțiune. Acel „aproape” va fi explicat mai târziu, căci sunt câteva lucruri care ar fi făcut serialul, în opinia mea, mult, mult mai bun. 

Am început serialul complet neinformat. Știam doar că are o coroană în titlu, deci trebuie să țină de regalitate, poate câteva drame, poate și niște intrigi și trădări à la Game of Thrones. Mă așteptam și să fie destul de clișeic, fiindcă am văzut că a prins nemaipomenit de bine la public (cu toate că, sincer, „publicul” meu era constituit din câțiva prieteni care au văzut serialul). Era destul de jos pe lista mea de văzut seriale, și după ce am văzut primele câteva minute din primul episod, a ajuns să urce, dar doar puțin. Am fost plictisit, nu ascund asta, dar am văzut ceva, poate în privirea personajelor, poate în vocea lor, poate în recuzită sau poate în lumini. Sau poate doar am văzut că a câștigat 2 Globuri de Aur, în defavoarea serialelor Game of Thrones și Westworld. Acum că o spun, sunt sigur că asta a fost. Voiam cu ardoare să văd cine și cum a putut să depășească serialele mele preferate. Acum sunt fericit că am făcut-o.

The Crown prezintă viața și domnia lui Queen Elizabeth II (Claire Foy), începând de la căsătoria ei cu Prince Philip, Duke of Edinburgh (Matt Smith). Evenimentele importante ce marchează începerea conducerii ei sunt moartea tatălui ei, King George VI (Jared Harris) în 1952, și alegerea lui Winston Churchill (John Lithgow) ca Prim Ministru pentru a doua oară. Mai presus decât atât, serialul surprinde schimbările pe care Coroana le aduce vieții tuturor celor care au legături cu familia regală, unele dintre ele spre bine, iar altele, fără îndoială, groaznice. Schimbări în avere, schimbări în statut, schimbări în relațiile personajelor. Coroana nu lasă nimic așa cum a fost, și de cele mai multe ori, nimic pur.

„You understand the titles, the dukedom, they're not the job. She is the job. She is the essence of your duty. Loving her. Protecting her. Of course, you'll miss your career, but doing this for her, doing this for me, there will be no greater act of patriotism. Or love.”

Probabil ceea ce spun acum vă va dezamăgi, și pe unii dintre voi chiar vă va face să renunțați la a mai vedea serialul, dar e mai bine să știți de acum decât să vă faceți speranțe deșarte. Serialul NU are ca element principal relația, romanța, iubirea, whatever, dintre Elizabeth și Philip, NU o să vedeți 5 scene pe episod în care își mângâie părul reciproc și, ca urmare a acestora, NU vor exista drame prost create, crize de gelozie nejustificate, și toate cele care vin la pachet cu un serial axat pe iubire. Dacă vă așteptați la așa ceva, probabil nu vă va fi pe plac, dar simțeam datoria să vă comunic asta. În prim-plan e Elizabeth, și nimeni altcineva. Așa că voi vorbi despre ea, căci acțiunea în sine este deja acolo, în istorie sau pe paginile de Wikipedia.

Elizabeth a fost pregătită fără cusur pentru domnie. A învățat Constituția din scoarță-n scoarță. A învățat când să zâmbească, când să tacă, când să facă small talk, a învățat că imaginea ei trebuie să fie mereu fără pată și că emoția nu e un termen potrivit în încercarea de a descrie un monarh. În schimb, nu a studiat științe, limba și literatura engleză i-au fost predate insuficient, cultura generală dusă doar până în punctul de a menține conversația în cazul în care o abordează vreun ministru, om de afaceri, ambasador (lucru care se întâmpla probabil foarte rar înainte de încoronare). Practic, educația ei era o formalitate, în special pentru că nimeni nu se aștepta să moștenească Coroana atât de repede, deși era succesoarea la tron. Soarta nu i-a priit, și tatăl ei a murit când ea nu avea decât 25 de ani, prințesa preluând conducerea. Acum povara Coroanei a căzut pe umerii ei, și, cu toate că era pregătită, în fața ei se deschide o lume complet nouă, cu responsabilități care mai de care mai solicitante, aparențe înșelătoare, conflicte și conflicte de interese complicate.

Elizabeth e genială. Și reală, din ambele puncte de vedere. La 25 de ani, este un copil care trebuie să guverneze un regat, să păstreze legăturile cu celelalte state, și, în tot acest timp, să mențină aparențele. Trebuie să reprezinte un model pentru toți cetățenii ei, un model de noblețe, de prosperitate, de maniere. Trebuie să viziteze țări, să se descurce cu orice problemă ar putea apărea în cadrul Imperiului, să participe la dineuri, să țină discursuri, să oficializeze câte și mai câte. Dar, între toate acestea, când are timp să mai fie Elizabeth Windsor, să fie soră, fiică, mamă, soție și prietenă? Nu, nu are. Relația ei cu Margaret (Vanessa Kirby), sora sa, se răcește iremediabil tocmai din acest motiv. Căsnicia ei se află în pragul destrămării chiar din cauza Coroanei. Copiii ei, Charles și Anne, nu o văd cât trebuie, pentru că nu pot participa la întâlnirile ei cu Churchill, nici la jubilee, nici la vizitele în Colonii care au rostul de a păstra imaginea de prosperitate și de fericire, ambele precare. Din păcate, Elizabeth nu poate să nu fie regină, nici măcar cu rudele ei apropiate. Astfel, masca sa de formalitate, de perfecțiune, de regină, nu mai poate fi deosebită de chipul ei. Persoana ei nu mai este a ei. Elizabeth a devenit doar un monarh.

Who wants transparency when you can have magic? Who wants prose when you can have poetry? Pull away the veil and what are you left with? An ordinary young woman of modest ability and little imagination. But wrap her up like this, anoint her with oil, and hey, presto, what do you have? A goddess.”

Aș vorbi și despre celelalte personaje memorabile, conturate la fel de bine, dacă nu chiar și mai bine, decât Elizabeth II. Margaret Windsor, sora cea mică, forțată să rămână mereu în umbra lui Lilibet, deși personalitatea ei este vulcanică, gata mereu să impresioneze, plină de patos întotdeauna. Winston Churchill, jucat excepțional de Lithgow, Prim Ministrul care a condus ireproșabil, iubit de popor, dar ajuns la bătrânețe. Prințul Philip, cel care a pierdut totul pentru a fi împreună cu femeia pe care o iubește, nevoit să-și crească singur copiii, și necunoscător față de obligația de a păstra aparențele într-o familie regală. Toate sunt personaje geniale (folosesc prea des cuvântul ăsta, dar nu i-am găsit încă un înlocuitor fidel), dar atenția, deopotrivă a serialului și a acestei cronici, se concentrează pe Elizabeth, și simt că aș comite o fărădelege dacă nu i-aș acorda lumina pe care o merită.

„I am aware that I am surrounded by people who feel that they could do the job better. Strong people with powerful characters, more natural leaders, perhaps better-suited to leading from the front, making a mark. But, for better or worse, the Crown has landed on my head.”

The Crown este un serial excepțional. Mi-a trebuit ceva timp să mă conving de acest fapt, dar s-a întâmplat. Merită premiile pe care fără îndoiala le va câștiga, și chiar și cele câștigate deja. Același lucru poate fi spus despre Claire Foy. Sper să o văd în multe, multe alte producții și să ia un Oscar. Pot să spun că o admir numai din prisma unui rol de-al ei? Pe ea și pe John Lithgow, și pe Matt Smith, oarecum. Vreau mai mult. Vreau sezonul 2. Acum.