T2 Trainspotting (2017)

Am întâmpinat vestea producerii filmului Trainspotting 2 cu certitudinea că, oricât de mult s-ar strădui, nu au să reușească să-l facă mai bun decât pe primul. Trainspotting a fost unul dintre filmele pe care le-am înrămat în galeria mea cerebrală de opere de artă pe care le voi avea toată viața ca model și reper în funcție de care să mă orientez în urgia ratată care este arta de astăzi. Probabil în prea multe cuvinte, ca de obicei, spun că Trainspotting este o poveste la care țin.

Cu toate acestea, sunt conștient că un context social și artistic precum cel de astăzi cu greu mai poate da un film de acest gen (nu calitativ, ci strict din punct de vedere al tematicii și perspectivei), o dată pentru că sensibilitatea artistică a crescut până a luat-o razna, iar etapa Trainspotting este una pe care consider prea închegată pentru noul tip de percepție, și altă dată pentru că aspectul „Junky” nu mai este de modernitate în rândul consumatorilor de filme și nici în rândul dramelor sociale.

Ne-am scufundat atât de adânc în mocirlă spirituală, că stilul acela de viață pare o tragedie a anticilor și o banalitate contemporană – precum aceea că „Oameni mor în fiecare zi”. Noi avem drame mult mai mari în prezent, coapte pe interior și erupând prin ridurile de la colțurile gurii când ragem de draci. Revolta națiunilor se agită în groapa cetățenilor de rând, pentru care drogurile sunt varianta soft de trăire a vieții.

Acestea fiind spuse, T2 a reușit să se ridice la nivelul primului, dacă nu chiar să-l depășească (trebuie să-l revăd pe primul ca să fiu sigur). Cum T1 a reușit la vremea lui să spargă convențiile clișeice ale cinematografiei anilor 90’, așa renaște cu douăzeci de ani mai târziu pentru a ne readuce cu picioarele pe pământ și mai ales, ceea ce a fost deosebit, pentru a aduce o perspectivă asupra junkyștilor care nu este doar actuală ci și originală ÎN actualitate.

În această recenzie nu vreau să am un paragraf în care să descriu în mare acțiunea pentru că orice ține de aceasta face parte din maniera sublimă în care Danny Boyle renaște povestea și personajele fără a le copia din trecut. În aceste condiții, totul poate fi un spoiler și prefer să nu stric nimănui plăcerea de vedea cum se pune cărămida nouă peste cărămida veche pentru prima dată. Să trecem așadar la ceea ce rezultă din scene.

Cadrele spun o poveste paralelă cu cea pe care o vedem în linia întâi. Când se întoarce în casa părintească, Renton este așezat la masa simbolică din primul film de către tatăl său. Cel de-al treilea loc de la masă este acoperit cu umbra fiului care a rătăcit timp de 20 de ani, perioadă în care a mama lui a decedat. Această compoziție ne amintește că Renton și-a câștigat noua viață cu banii furați de la prietenii lui și ne prezintă pentru prima dată conotația negativă pe care viața lui nouă o primește în acest film – orice au cumpărat banii, valoarea lor a fost completată de viața mamei sale. În continuare, acest punct de vedere este dezvăluit treptat și transformat în arma cu care filmul lovește până și fanii primului film.

„Marea schimbare” a unui junky s-a dovedit a fi o minciună. Pustnicul de pe munte a descoperit că acolo nu îl aștepta nicio iluminare, iar întoarcerea acasă l-a costat un timp prețios, umplut cu ceea ce alcătuia adevăratul său eu. Când vrea să pornească patefonul, pentru a asculta un disc din tinerețe, se oprește de cum aude primul sunet, pentru că nu este încă pregătit să renunțe la „pustnicia” lui în favoarea vremurilor trecute.

EDINBURGH, SCOTLAND – JULY 13: Actors Ewan McGregor and Ewan Bremner run on the set of the Trainspotting film sequel on Princess Street on July 13, 2016 in Edinburgh, Scotland. The long awaited Trainspotting 2 is being filmed in Edinburgh and Glasgow, 20 years after the original was released and it will also see the cast from the first film returning including Ewan McGregor, Jonny Lee Miller and Robert Carlyle. (Photo by Jeff J Mitchell/Getty Images)

Tot în cadrele meșteșugite vedem și esența trecutului, cea care l-a atras pe Renton înapoi acasă și i-a umbrit încercarea de a se salva. Deși există puțin material din primul film, acesta este adesea amplasat simetric în relație cu noile imagini, iar flashback-urile singulare se aliază cu materiale din surse variate înfățișând scene de revoltă, progapagandă sau simple activități cotidiene din anii 90’. Monologul lui Renton de pe fundalul trailerului reprezintă momentul de intersecție ale celor patru linii temporale, trecutul personal, trecutul colectiv, prezentul personal și prezentul colectiv, unindu-le prin concluzia cu care filmul își lasă amprenta în conștiința spectatorilor, aceea că „salvarea” s-ar putea să fie o iluzie, o despărțire de sine mai mult decât o regăsire.

În aceeași notă în care am început și acest text, subliniez atitudinea pe care filmul o ia în fața dependenței, aceea de a o plasa în seria banalităților cotidiene de care vorbeam, aducând în prim plan tema îmbătrânirii și a devenirii. Alături de comparațiile dintre cadrele vechi și cele noi, mai există și câteva poziționări comparative între personaje, reconstituind, de cele mai multe mai multe ori, relațiile vechi, doar pentru a ne demonstra la sfârșitul derulării lor că acestea sunt complet altele.

Originalitatea personajelor rezidă în faptul că ele nu mai sunt centrate în jurul căutării și administrării heroinei, cum erau în trecut. Sigur, drogul încă face parte din viața lor, însă cei douzeci de ani trecuți repezintă sfârșitul procesului lor de simbioză cu obiectul dependenței. Heroina a devenit o parte din acel ceva mai mare care sunt ei. În acest sens, Renton (Rent boy) este fiul risipitor care a cunoscut lumea exterioară și a venit acasă cu toată experiența pentru a-și regăsi fericirea în mizerie – unul dintre motivele principale ale ambelor filme, simbolizat de rânjetul lui în fața celor două mașini care îl lovesc. Cu acest gest, filmul ne spune că, indiferent de nivelul tragediei din lumea lor, tinerii aceștia au o viață mult mai veridică și mai fericită decât cei mai mulți dintre oameni – afirmație reluată în monologul lui Renton din trailer și de la masă.

Cu toate că Renton revine pentru a-și recunoaște eșecul în găsirea iluminării, el este declanștorul transformării reale a celorlalți trei. Chiar dacă inițial plănuiește să-l saboteze la fel cum a fost și el sabotat, Simon (Sick boy) decoperă în relația lui cu Renton singura sa relație reală, de dragoste (nu amoroasă), cu lumea exterioară, după ce, în ultimii douăzeci de ani, a rătăcit prin lume ca un anti-erou însetat de o supraviețuire fără scop. Spud nu renaște, ci se transformă complet, găsindu-și autonomia în fața întâmplărilor al căror subiect este de atâta timp.

În primul rând, le manipulează, transformându-le în materialul său fizic și complet subiectiv (cum face autorul celor două romane, Irvine Welsh), iar în al doilea rând le creează sfârșitul prin curajul de acționa când trebuie să-și salveze prietenii. Begbie se transformă și el drastic, chiar dacă într-o singură scenă, atunci când dragostea pentru fiul său îl face pentru prima dată să-și judece comportamentul și faptele ca pe relicvele unei ere apuse.

Din punct de vedere vizual, T2 este mai bun decât T1, deoarece odată cu tehnologia, și metaforele vizuale ale lui Dannie Boyle au evoluat – scenele din camera lui Spud sunt cele mai ilustrative din acest punct de vedere. Povestea nouă este revigorantă deoarece are alte mize, iar odiseea heroinei din primul film este înlocuită în acesta cu personajele preocupate de a-și dovedi lor înșiși că s-au schimbat, pătrând totuși aceeași culoare specifică Trainspotting, ceea ce ne demonstrează că nici primul film nu a fost predominant despre un gașcă de dependenți de droguri. Filmul este amuzant și dramatic în aceeași măsură ca primul și merită, din toate punctele de vedere, să fie situat printre operele de artă care ne reamintesc ce înseamnă cinematografia și poveștile.