Înainte de a deveni Wonder Woman, Diana era o prințesă din Amazon, crescută într-un paradis izolat și antrenată pentru a deveni invincibilă în luptă. Dar când un pilot american se prăbușește pe țărmul insulei și le povestește amazoanelor despre conflictul cumplit care zdruncină lumea întreagă, Diana decide să plece de pe insulă, convinsă că poate anihila această amenințare. Luptând alături de omenire într-un război menit să pună capăt oricăror alte războaie, Diana își va descoperi marile puteri... și adevăratul destin.
Diana Prince: I used to want to save the world, this beautiful place. But the closer you get, the more you see the great darkness within. I learnt this the hard way, a long, long time ago.
Criticii „de specialitate” au fost întotdeauna nemiloși cu producțiile DC, fie că vorbim despre filme sau despre seriale. De la scenariu până la distribuție, cu fiecare review negativ citit, nu am putut să nu observ cum se agață chiar și de cele mai nesemnificative detalii, de parcă producțiile Marvel sunt flawless. Din păcate, după ce Batman v Superman: Dawn of Justice și Suicide Squad au fost „dezmembrate” de critici,DC-ul nu a putut să își salveze imaginea cu ajutorul serialelor, ultimele sezoane din Arrow, DC’s Legends of Tomorrow și The Flash fiind un haos greu de descris, fiecare culminând cu unseason finale… decent, să zicem.
Presiunea s-a mutat pe Gotham, care rămâne unul dintre serialele mele preferate, cu un sezon trei la fel de întunecat și de twisted cum am fost obișnuiți până acum, și pe Wonder Woman, ce a reușit să scape de „blesteme” și de „ghinioane” și ne-a oferit primul film DC memorabil după celebra trilogie a lui Nolan, depășindu-mi cu mult așteptările.
Când Gal Gadot a fost aleasă în rolul Dianei Prince, au existat foarte multe discuții și reacții exagerate din partea fanilor, argumentele lor fiind neconvingătoare și ușor misogine, până în punctul care eu am renunțat să mai caut informații despre film, dezamăgită de această ură nejustificată, greu de înțeles, cu atât mai mult de acceptat. Cum eu și criticii foarte rar ne înțelegem, nu-mi pasă ce au de spus și de comentat, motiv pentru care am văzut Wonder Woman fără să fiu influențată de părerile „specialiștilor”. Și bine am făcut.
Gal Gadot este perfectă în rolul Dianei Prince. Nu este o frumusețe clasică și poate că nu are cea mai potrivită statură pentru o amazoană, dar este Wonder Woman – neînfricată, impunătoare, nobilă și curajoasă, o eroină fantastică și o femeie ce (încă) nu este pe deplin conștientă de abilitățile și de darurile ei, un „defect” ce nu ia naștere din pricina sexului, ci din personalitatea ei, ea afișând uneori o naivitate specifică unui copil, nu unei luptătoare.
De mică, Diana a vrut să învețe să lupte. Să alerge. Să se apere. Să folosească scutul, sabia și arcul. Să își depășească limitele și să fie antrenată de către cele mai bune amazoane, muncind cu îndârjire pentru a ajunge cea mai puternică dintre ele, o amenințare pentru oricine ar îndrăzni să atace Themyscirian, insula ce i-a fost casă întreaga viață, protejând-o de războaiele oamenilor și de ororile ce se întâmplă dincolo de mare. Aș fi vrut să petrecem mai mult timp alături de amazoane, pentru că mi-a plăcut foarte mult aceststory arc și am părăsit mult prea repede Themyscirian, înainte să am posibilitatea să le cunosc pe aceste luptătoare extraordinare, ce au crescut-o pe Diana și au ajutat-o să devină ceea ce este acum: a hero and a savior.
Pe insulă este în siguranță, dar când avionul pilotat de Steve Trevor (Chris Pine) se prăbușește în fața ei, Diana nu ezită să se arunce în apele învolburate pentru a-l salva, un gest ce va marca drumul ei spre cunoaștere, adevăr, deziluzii și fiorii primei iubiri.
Chimia dintre Pine și Gadot este aproape palpabilă, un aspect ce lipsește din majoritatea filmelor cu supereroi, povestea de dragoste fiind de cele mai multe ori forțată și obositoare, distrăgând atenția de la evenimentele cu adevărat importante. Chris Pine e fermecător și charismatic în rolul lui Steve Trevor, ancora Dianei în lumea oamenilor. Se simte armonia și înțelegerea dintre cei doi actori, naturalețea scenelor, regăsită chiar și în cele mai mici gesturi, o privire îngrijorată aruncată pe furiș sau o strângere ușoară de mână, gesturi ce dezvoltă o legătură neașteptat de emoționantă între un spion britanic și o amazoană ce vrea să salveze lumea.
Este impresionantă dorința Dianei de a-i ajuta pe toți, indiferent de circumstanțe sau de păcatele lor. Ea nu poate să înțeleagă de ce există atât de multă suferință și moarte jurul ei, de ce oamenii întorc armele unii împotriva celorlalți, de ce sunt ucise milioane de suflete, femei și bărbați, copii și bătrâni, pentru pământ și putere. Durerea este vie în ochii amazoanei când pășește pe front și zărește soldați mutilați și trupuri fără viață, când inhală fumul grenadelor și privește granița dușmanului, pregătit să tragă dacă va avea o țintă clară asupra ei. Inima Dianei este revoltată de ceea ce vede, simte și atinge. Pacea de pe insula Themyscirian pare acum un simplu mit, o iluzie pe care a acceptat-o de tânără, vag conștientă de răutatea ce sălășluiește în oameni.
Cinematografia este ireproșabilă, alternând momentele amuzante și inofensive cu scene cutremurătoare din timpul războiului, pentru a completa imaginea lumii, o lume răscolită de invidii, prejudecăți, foamete, sărăcie și boli, în care femeia are o influență minimă, ușor de ignorat sau de uitat.
Diana se adaptează treptat la noua ei viață, nemulțumită de hainele pe care trebuie să le poarte, de manierele pe care trebuie să le prindă din mers, pentru a atrage cât mai puțină atenție asupra ei. Dar e greu să treci neobservată când ai o privire atât de pătimașă că a ei, când ești o amazoană ce refuză să accepte restricțiile impuse într-o societate a bărbaților, când ai o voce, hotărâtă și revoltată, ce simte nevoia să se facă auzită. Steve îi este întotdeauna alături, cu explicații, sfaturi sau o atenționare abia șoptită, conștient de cât de greșită este lumea lui și cât de nedrept și inuman i se par toate Dianei. Împreună, acceptându-și diferențele și fiind sinceri unul cu celălalt, au o șansă la izbândă, dar inamicul lor este șiret, viclean și ascuns, urmărindu-le fiecare mișcare.
David Thewlis, cunoscut pentru rolul lui Remus Lupin din celebra serie Harry Potter, interpretează rolul unui diplomat britanic, Sir Patrick, ce nu se sfiește să încalce ordinele primite de la superiorii săi pentru a-i ajuta pe Diana și Steve. Poți simți schimbarea, decizia lui de a li se alătura, încă din momentul în care Diana îl fulgeră cu privirea, dezamăgită de lașitatea lui, de ușurința cu care câțiva bărbați pot decide dacă viețile celor trimiși pe front merită sau nu să fie salvate, pentru „binele suprem”. Personajele secundare formează o alianță comică și o echipă nesperat de unită, pentru care îți vei face griji până la finalul filmului, fiindcă mereu te aștepți să se întâmple ceva rău în ultimele douăzeci de minute – doar vorbim de DC.
CGI-ul este spectaculos, la pol opus față de precedentele producții DC, ce au optat pentru tonuri închise și lupte în semiobscuritate. Culoriile în Wonder Woman sunt vii, fără să fie țipătoare, o flacără firavă a speranței într-un univers auster și rece. Costumul Dianei strălucește în mijlocul bătăliei, ca și ea, un erou ce nu se teme și refuză să închidă ochii sau să accepte înfrângerea, nu cât timp mai sunt vieți de salvat.
Soundtrack-ul nu dezamăgește și vibrează în ritm cu acțiunea, în salturi explozive sau în valsuri melancolice, motiv pentru care primul lucru pe care îl vei face după ce părăsești sala de cinema va fi să-ți updatezi playlist-ul de pe telefon și să te minunezi (oare pentru a câta oară) cât de genial este Hans Zimmer.
Pe scurt, Patty Jenkins (regizor) și Gal Gadot salvează universul DC. Și filmul îți frânge puțin inima.
