Sărci

Șofer, Pictor la Teatrul Evreiesc de Stat

13 Martie 2017 ⋅

Şofer / Pictor este o piesă tragi-comică scrisă de dramaturgul israelian Hillel Mittelpunkt şi tradusă pentru a fi jucată pe scena Teatrului Evreiesc de Stat de Lucian Eftime, care interpretează şi unul dintre protagonişti, celălalt fiind interpretat de Maia Morgenstern. Regizorul adaptării este Alexandru Dabija, iar scenograful Andrada Chiriac.

Povestea celor două personaje, Mira şi Aaron, începe când Mira se întoarce la casa părintească la patru luni după ce a primit scrisoarea care o anunţa de moartea fratelui ei. Acolo găseşte un străin, pe Aaron, care se dovedeşte a fi autorul scrisorii, şi care pretinde că a cumpărat casa de la fratele Mirei cu mult înainte ca acesta să moară. Mira află, astfel, povestea ultimilor ani din viaţa fratelui său, care locuia de ceva timp cu prietenul său, Aaron, şi despre cum cei doi plănuiau să construiască o crescătorie de viermi de mătase. Planurile nu decurseseră bine, iar datoriile sunt motivul pentru care casa a fost pusă la vânzare, iar Aaron şi-a vândut apartamentul şi a folosit toate economiile pentru a o răscumpăra. Cu multe neînţelegeri, cauzate de firile lor incompatibile şi determinarea Mirei de a cumpăra înapoi casa de la Aaron, cei doi ajung să convieţuiască, cu pretextul unui adăpost temporar pe câmpul de luptă care este reluat în zorii fiecărei zilei.

Mira este pictoriţă şi „gândeşte abstract”, iar Aaron este un fost şofer de camion, cu o criză existenţialistă de minune, care pretinde că normal este să gândeşti „non-abstract”. O alianţă tacită se leagă între cei doi, mai mult cu eforturile lui Aaron, care înţelege mai mult decât lasă să se întrevadă şi ajunge să încolţească o dragoste frăţească pentru femeia nebună care nu-i dă pace cu preţul casei şi îl trimite să cumpere vopsele „din banii lui”.

Întâlnirea dintre cei doi pare să reprezinte punctul culminant în ciclul vieţilor lor pentru că funcţionează ca un mecanism divin de transformare a fiecăruia şi un transfer de lecţii spirituale dobândite pe cont propiu. Spun divin pentru că amprenta unui deus ex machina nu încetează să iasă la iveală, de la înţelepciunea neaşteptată a lui Aaron cu care reuşeşte să demonteze toate minciunile Mirei, până la intuiţia acesteia de a-şi lăsa ultimii ani din viaţă pe mâna unui străin pe care nu l-a agreat de la început. Dezbrăcaţi amândoi de constructele iluzorii pe care şi le-au afişat iniţial, cu toate că firile lor rămân oarecum incompatibile încă, cei doi găsesc un canal de comunicare care face toate neînţelegerile să se dizolve. Aaron învaţă de la Mira sensibilitatea estetică prin intermediul picturii, iar Mira găseşte în el un sprijin şi dragoste necondiţionată, dispus să suporte încăpăţânarea şi aroganţa unei femei nebune pentru că în ea a găsit obiectul unei dragoste de soţie, copil şi prieten, reprimată în tot acest timp. Intersectarea celor doi într-o casă a trecutului pentru Mira şi a prezentului pentru Aaron, într-o pustietate prielnică pentru ca cele două personalităţi antitetice în societate să ajungă să se cunoască, înlocuieşte ceea ce odată făcuse acel loc o casă – pământurile roditoare – cu cea pe care fratele Mirei a reconfigurat-o ca un cămin al oamenilor, mai presus de orice.

Construită dintr-un dialog progresiv în intensitate (adică porneşte de la 0, cu mulţi timpi morţi) şi o acţiune care, în paralel, porneşte foarte încet şi accelerează treptat, nu am văzut în piesa aceasta o profunzime deosebită sau o perspectivă autentică de redare, ci o reînviere aproape neschimbată a unui stil convenţional, cu personaje ieşite dintr-un tipar care acum s-a banalizat. Nu o dată am văzut oameni căscăcând şi m-am surprins şi pe mine făcând acelaşi lucru în prima jumătate a piesei. Am considerat că trebuie şi asta menţionat pentru un tip de public care caută altceva, dar ca şi experienţă, pentru un necunoscător de teatru, cum sunt eu, a fost cu adevărat interesant să văd o structură clasică desfăşurându-se fără grabă şi fără ambiţii ieşite din comun, ca să ajungă la o învăţătură spirituală ideală cu care spectatorul să plece acasă împăcat. Dacă ar fi să găsesc un echivalent acestui gen de naraţiuni, acela ar fi un citat filozofic descoperit gata încercuit pe o carte veche, deschisă de mâini noi.

A fost prima oară când am văzut-o pe Maia Morgenstern interpretând şi asta a fost o experienţă valoroasă în sine, pentru care sunt foarte recunoscător. Nu ştiu cât din jocul actorilor a fost adus în plus faţă de scenariu, dar am impresia că fără actori mari, care să dea viaţă acelui procent de autenticitate accidentală a personajelor, această piesă ar fi avut mai puţină valoare.

Recomand piesa Şofer/ Pictor pentru actori şi pentru personajul Aaron, care trece prin toate etapele umane pentru a ajunge ulterior, un „Mântuitor” cu o sensibilitate sporită pentru tot ceea ce există.