Sărci

Summer Well 2014 Festivalul Picioarelor Dezgolite

16 Septembrie 2014 ⋅

sau

Placebo la Summer Well 2014 a.k.a. Odă lui Brian Molko

 

Primul lucru pe care-l observai în mulțimea bulucită în stația de autobuz de la MȚR era numărul fetelor în pantaloni scurți. Dar nu orice pantaloni scurți. Pantaloni atât de scurți, că puteai să le examinezi ovarele, dacă te aplecai un pic. Și, de multe ori, pe picioare care nu erau făcute pentru a fi afișate spre delectarea publicului privitor. Știu că am început prin a devia de la subiect, dar, dacă citești mai departe, o să aibă puțin mai mult sens. Treaba e că, fată fiind, și crescând într-un mediu în care totul îmi punea încrederea în mine la încercări pe care, de cele mai multe ori, le pica, am fost mega-critică la aspectul și ținutele participanților la Summer Well, ca să mă compar cu ăia mai nașpa și să mă simt mai bine cu mine.

Weekendul 9-10 august a fost festivalul hipsterilor și al părinților care-și scot copiii din frgedă pruncie în lume, ca să-i familiarizeze cu societatea, ceea ce mi se pare foarte mișto. Sau doar n-au avut cu cine să-i lase acasă. În orice caz, copiii pe care i-am întâlnit au fost foarte chill, îmbrăcați mai mișto decât mine, și care-și vedeau de treaba lor, fără să facă demonstrațiile pe care le mai vezi la copiii despre care spui „e adorabil, dar ce bine că nu-i al meu”.

În prima zi, m-am dus în recunoaștere. Am stat în zona cu copaci din dreapta scenei și am admirat frunzele și cerul, că din scenă și ecran vedeam prea puțin. M-am bucurat de bucuria prietenilor care abia așteptau să-l audă pe John Newman și care le-o luau înainte cu versurile celor de la Bastille, dar eu știam una și bună – că vreau să se facă duminică, să-i văd pe Placebo.

În ziua cu numărul doi, am explorat puțin zona, pentru că am ajuns mai devreme și nu cânta nimeni. Parcă. Am lenevit pe fotolii și saltele, m-am zgâit la oamenii care săreau cu coarda aia atârnândă (tiroliană-ish? Zău dacă știu cum îi zice), am sărit și eu pe salteaua aia mare și albastră, ocazie cu care mi-am derulat rapid viața prin fața ochilor, și am mâncat vată de zahăr. După care am tăiat-o rapid printre oameni în zona scenei și i-am prins pe Reptile Youth, care au RUPT! N-am putut să-mi iau ochii sau urechile de la ei și, cu toate că lumea începea să se strângă, am apucat să țopăi și eu un pic pe muzica lor.

Cât am mai fugit după o bere limonadă, s-a aglomerat cam nasol, dar nici așa oamenii de pe pături nu s-au ridicat să facă loc altor doritori de a vedea cât mai de aproape frunțile transpirate de căldură și încărcare artistică a trupelor. Așa am ajuns să calc pe nu-știu-sincer-ce-parte-a-corpului o tipă care nu m-a iertat nici după ce i-am cerut scuze de miliarde de ori, ceea ce-i nedrept, pentru că nimeni nu călca pe altcineva intenționat, deși se întâmpla des fenomenul. Am dat să leșin dramatic, pentru efect, cât cânta Tom Odell, dar n-aveam loc nici să cad, așa că m-am rezumat la a-l asculta pe domnișorul blond udând femei cu puterea minții. Și a vocii. Și a versurilor lacrimogene. După ce a trântit microfonul, a împins scaunul și și-a terminat prestația cu o zdrăngăneală furioasă – dar impresionantă – la pianul lui negru, am plecat un pachet de nervi din mulțime și m-am cocoțat iar pe delușorul meu, numai ca să reiau procesul „îngrămădește-te în mulțime și caută un loc mai aerisit”, când se apropiau Placebo.

Într-un final apoteotic, au urcat pe scenă cei 3 crai de la Răsărit, cu Brian Molko în frunte. Tot ce-mi doream de la seara aia era să aud Every You, Every Me și Bosco, și nici nu mi-ar mai fi păsat că nu am avut loc să mă mișc pe piesele care îmi dădeau fluturași în stomac și stări halucinante. Au cântat Infra-Red, Meds, Running Up That Hill, Too Many Friends, Loud Like Love și alte piese de pe albumele vechi și cel nou, ba chiar le-au cântat impecabil, mai să-mi dea lacrimile. La Every You, Every Me, s-au simțit inspirați și i-au schimbat complet stilul blegos și lent (care, țin să menționez, contează mult!!!) într-unul oarecum ritmat și săltăreț, care mi s-a părut că nu rezona deloc cu starea pe care ar trebui să o transmită piesa. Inima mi-a fost iremediabil frântă când concertul s-a terminat și nu numai că n-au cântat Bosco, dar nici nu s-au întors pentru bis. Nu pot să zic decât </3.

Toate astea nu m-au împiedicat să apreciez machiajul impecabil al lui Molko (cu Shiseido, Mac și Maybelline, cum zic ei în I Do), nici momentul în care s-a adresat tuturor celor vizați de Too Many Friends sau cel în care Stefan a ridicat deasupra capului chitara curcubeică, ca să promoveze acceptarea și ideea de anti-hate.

Per total, am plecat mulțumită. Absolut toate trupele care au urcat pe scenă au cântat fără cusur, după umila mea părere și au lăsat măcar impresia că se simțeau bine, în ciuda celor 300 de grade care erau la umbră. Deși poate pe scenă nu era așa cald, iar în public căldura se datora miilor de corpuri înghesuite unul într-altul. Poate spațiul din fața scenei ar fi fost OK să fie mai mare, la câți oameni au participat și luând în calcul posibilitatea ca toți să-și dorească să vadă pe scenă. Dar mi-a plăcut că opțiunile de trecere a timpului erau dintre cele mai variate, iar locurile de stat erau multe și umbrite. Apreciez.