Sărci

Unde este umbrela cu cap de maimuță?

13 Martie 2015 ⋅

 

Make them laugh, make them cry, and hack to laughter. What do people go to the theatre for? An emotional exercise. I am a servant of the people. I have never forgotten that. - Mary Pickford

 

Mergem la cinematograf, avem impresia că nimic nu se compară cu efectele 3D şi acea pungă mare de floricele pe care o terminăm înainte să înceapă filmul, urmărim seriale şi ne ascundem o perioadă în casă, până când ajungem la zi, citim cărţi, în orice mijloc de transport sau la un curs la facultate, dar... când am fost ultima oară la teatru?

Îmi e ruşine să calculez timpul trecut şi să vă ofer un răspuns onest, dar primul pas spre reabilitare a fost făcut şi miercuri am avut plăcerea de a vedea piesa Crima din strada Lourcine, o comedie de Eugène Labiche, la invitaţia partenerului nostru, Teatrul Evreiesc de Stat, căruia îi mulţumesc pentru o seară specială şi şansa oferită.

Suspans. Momente comice din belşug. Şi... o crimă.

Întodeauna vei avea o durere mare de cap după o petrecere terminată în zori, când ai pierdut de mult şirul paharelor băute, iar paşii tăi te-au purtat în atât de multe locuri necunoscute, încât ajungi să te laşi purtat de val şi de necunoscuţi, prea vesel pentru a te gândi la consecinţe şi la ce se va întâmpla a doua zi când amintirile revin.

Domnul Lenglumé (Mihai Ciucă), după un chef de proporţii, cum doar la reuniuni se pot organiza, se trezeşte acasă, în patul lui moale şi cald, alături de... un bărbat străin. După ce şocul a dispărut şi îl recunoaşte pe Mistingue (Cornel Ciupercescu), cu care a fost coleg de şcoală, insultele curg mai repede ca picăturile de ploaie pe piele, dar dacă te aşteptai ca Lenglumé să-l dea afară din casă şi îşi continue netulburat ziua, vei avea parte de o mică surpriză.

Efectele unei mahmureli sănătoase: Nu îţi aminteşti ce s-a întâmplat.

Cei doi protagonişti nu par foarte tulburaţi de mica lor amnezie, încearcă să ignore şi să îşi şteargă din minte cele mai oribile scenarii, dar problemele lor apar când îşi golesc buzunarele şi găsesc o bonetă, o buclă, un pantof de femeie şi... o bucată de cărbune!

Presa întodeauna ştie: O biată carbunăreasă a fost ucisă!

Când Norine (Monia Pricopi), soţia lui Lenglumé, le citeşte celor doi ziarul, trecând cu nepăsare printre pagini, o crimă îi atrage atenţia, iar toate indiciile par să ducă spre un singur rezultat: ei sunt criminalii!

Mihai Ciucă şi Cornel Ciupercescu formează un duo simpatic pe scenă. O să savurezi momentele când vorbesc în acelaşi timp, dialogurile presărate cu injurii şi resentimente, reacţiile spontane şi savuroase, atunci când cineva aduce în discuţie crima şi ei încearcă să ascundă dovezile, înainte ca Norine să devină suspicioasă sau servitorul Justin (Cătălin Stelian - care e magnific) să le găsească. Simţi că actorii joacă degajat, cu plăcere, că sunt amuzaţi de situaţia în care personajele lor se află şi că încearcă prin fiecare gest sau cuvânt să insufle o notă de originalitate şi creativitate, chiar dacă povestea îţi este cunoscută sau intuieşti deznodământul.

Soluţia găsită: Să ucidem martorii!

Cum necazurile nu întârzie să apară, pe scenă (la propriu şi la figurat), apare şi Potard (Nicolae Călugăriţă), pe care l-am adorat din primul moment în care a început să vorbească, repetând de n ori că şi-a pierdut umbrela cu cap de maimuță, pe care era gravată adresa sa. Cu o perucă care ar putea speria şi cel mai adormit şi puturos montan, Potard ştie ce s-a întâmplat aseară, ştie ce au făcut cei doi foşti colegi, dar cum nimic nu este gratis şi totul are un preţ, de ce să nu profite de moment şi să îşi urmărească propriile interese?

Monia Pricopi ne arată cât de prefăcute şi superficiale erau femeile din acea perioadă (acţiunea se petrece în 1856). Actriţa insistă asupra vocii ascuţite şi stridente a lui Norine (care te va face să te îndrepţi pe scaun, cu speranţa deşartă că muzicalitatea deosebită a glasului ei să nu îţi spargă timpanele), dar şi pe problemele mărunte care îi distrag personajului atenţia, simţind dulcele gust al puterii atunci când i se cere o favoare sau când prezenţa ei îi încântă pe cei din jur.

Confuzie. Indicii ciudate. Minciuni.

Mobila valsează şi alunecă pe scenă, setea celor doi „criminali” pare fără sfârşit şi este satisfăcută doar când Justin aleargă prin camere şi colectează apa/vinul „din cer”, în cele mai neobişnuite carafe, pe care le-am asociat cu vazele de flori pe care le am în bibliotecă, deşi sunt sigură că există un termen mai potrivit pentru ele, iar hainele, machiajul şi acele peruci caraghioase te vor ajuta să faci o scurtă călătorie în timp, când tot ce era ţipător şi colorat era la modă, nu un coșmar pentru ochi.

Mi-a plăcut piesă, am râs şi am admirat jocul actoricesc, dar mi s-a părut prea scurtă şi finalul prea brusc, eu având în minte alte rezolvări pentru descifrarea enigmei, însă sezantia de dezamăgire a fost de scurtă durată, pentru că detaliul cel mai important era chiar în faţa mea: e o parodie, nu un thriller psihologic.

Recomand! Când o să mai fie reprezentații, vă anunț!

Informaţii adiţionale:

Cine a fost Eugène Labiche?

Un precursor al suprarealismului şi al teatrului absurd, a fost unul dintre cei mai străluciţi comediografi ai secolului al XIX-lea. Se remarcă prin luciditatea observaţiei sale de moralist acid, aplicată asupra micii burghezii din epocă, dar şi printr-o tehnică teatrală desăvârşită.

Opere: Călătoria domnului Perrichon, Femeia care şi-a pierdut jartierele, Nuntă cu bucluc, Pălărie florentină.