Sărci

Amantul

16 Octombrie 2015 ⋅

Autor: Harold Pinter
Traducerea: Violeta Popa
Regia: Vlad Stănescu
Scenografia: Ioana Creangă
Coregrafia: Florin Fieroiu
Muzica: Vlaicu Golcea
Gen: Comedie
Limba: Română
Durata: 90 minute (fără pauză)
Premieră: 2014

Din instinct aș începe cu detalii tehnice. Ce e? Piesă de teatru. Cine? Păi Teatrul Evreiesc de Stat, prin renumita și mult apreciata Maia Morgenstern și Mircea Rusu, poaate îl știți, eu n-am auzit de el.

Acum, apreciind că e o comedie frumoasă, cu umor și câte puțin din orice altceva, poate te-ai gândi să-i face o surpriză bunicii tale care o iubește pe Maia (care chiar joacă demențial, pot să atest acest fapt; deși a durat tot spectacolul o oră și ceva nu m-am plictisit deloc) și să o duci la o piesă ceva mai modernă. Să nu faci asta. Mai bine mergi cu prietenii tăi care nu se dau în vânt după teatru pentru că sunt sigur că ei ar aprecia mai mult. Pe bunica poți să o iei dacă nu a vrut să facă prăjitura aia bună de ziua ta sau ceva.

Să mă explic. Piesa e o capodoperă, dar una subtilă. Se situează într-un mod deranjant de fin la limita dintre teatru și excentrism, iaar uneori poate părea prea mult. Absurdul debutează încă de la început: „La cât vine amantul?” și nu se încheie nici măcar la sfârșitul piesei. Pe lângă asta, toate scenele debordează de sexualitate într-o formă sau alta, de atracție, de iubire și ură, dar mai ales, de absurd. E o piesă pe care poți să o vezi dacă ești total paralel cu teatrul din toate punctele de vedere, dar mai ales, e o piesă de teatru pe care poți să o vezi indiferent de vârstă, dacă au suficient umor.

De ce spun asta? Pentru că nu e pentru oricine. Îmi amintesc din ală niște doamne respectabile, versate în ale teatrului care nu ar fi acceptat ca cineva să intre în sala de teatru în pantaloni scurți (cineva a făcut asta) nici dacă ar fi fost obligate, doamne care pe tot parcursul piesei nu a făcut decât să se oripileze și să nu părăsească sala din bun simț și de rușine că poate le vede cineva și îți pierd reputația de versate în ale teatrului.

Piesa a fost de un subțim absurd, cum am mai spus, dar comicul de situație a variat de la căsnicia în care ambii soți tac și înghit acțiunile celuilalt până la scene sado-masochiste și poziții sexuale pe care eu unul nu le-am mai văzut. Și nu mă înțelegeți greșit, pe tot parcursul piesei toată lumea e îmbrăcată.

Cea mai bună parte a fost totuși cadrul întunecat care făcea schimbarea scenelor. Luminile se sting, rămâne un refector albatru probabil și cu începutul fiecărei scene personajul principal se transformă, se schimbă, devine el, sau ea, după caz.

Nu știi niciodată ce se întâmplă, nu înțelegi nimic, decât la final de tot. 2 actori, 4 personaje, dar sunt 4 personaje?

Și până la urmă: La cât vine amantul?

Mie mi-a plăcut. Mi s-a părut o piesă pentru tineri, într-o viziune aparte, cu o tematică actuală. Și cui nu-i place role play?