Sărci

Blestemul Iubirii de Iacob Gordin (dramă Idiș)

25 Noiembrie 2015 ⋅

„Recent, celebrul regizor de film James Cameron s-a scufundat în Groapa Marianelor, unde adâncimea este cea mai mare. Singur. A filmat, a stat ore întregi. Curajos om, artist! El a declarat că acolo, jos, există o altă lume. Unde a văzut și a filmat vietăți despre care știința de azi nici nu are habar.

Sub pretextul acestui text, vă propunem și noi o scufundare în Marea… Dragostei. Noi, câțiva artiști, ne scufundăm în această „mare” formidabilă. Încercăm să ajungem chiar până la fund. Ce ne-așteaptă acolo? Poate că ne va mângâia pe frunte un Înger, ori poate că în bezna adâncimilor ne-așteaptă Diavolul. Oricum, trebuie să avem curajul de a-l privi în ochi. Dragi spectatori, haideți să-l privim împreună!”

- Kincses Elemér

 

Zis și făcut. Am privit „Blestemul Iubirii”, ilustrat în forma unei piese dramatice, piesă scrisă de Iacob Gordin, în regia şi ilustraţia muzicală a lui Kincses Elemér și cu scenografia Clarei Labancz, susținută de Teatrul Evreiesc de Stat, la Teatrul Foarte Mic. Piesa s-a jucat în limba idiș, o variantă a limbii germane sau, mai precis, un dialect sudic al acesteia, vorbită în mare parte de evrei și care, între noi fie vorba, e încurcată rău de tot, mai ales că, ca un pretins învățăcel, aflat încă la stadiul de a spune Mutter (mamă), Vater (tată), n-am prea reușit să prind înțelesul cuvintelor. Am rămas la a citi cuminte traducerea de pe prompter.

Trecem peste atenția mea sporită de a prinde înțelesul cuvintelor și continui prin a spune că este o piesă care transmite emoție, de la început până la sfârșit, limba nu este deci un impediment pentru asta. Iubirea este un sentiment frumos, atâta timp cât este împărtășită și nu-i ia locul gelozia… acesta să fie Diavolul? Când iubirea își înfige rădăcinile adânc în inima unui îndrăgostit, ei bine, nu ști până unde poate ajunge sacrificiul, poate chiar să ducă la renunțarea la viață. 

Avem în față așadar o parte din povestea de viață a unei familii evreieşti tradiţionale, de la începutul secolului al XX-lea, poveste ce se învârte în jurul Bertei (Monica Pricopi), o femeie ce dă dovadă de o inteligență și un caracter mult superioare celor din jur și asta observi când aceștia depind de iubirea, părerea, sfatul, calculele ei. Handicapul fizic însă este slăbiciunea și suferința ei, de care tatăl, Samuel Așkenazi, (Cornel Ciupercescu) nu uită să-i reamintească permanent, motiv pentru care simte că nu are șansa la o iubire împărtășită.

Relația Bertei cu sora mai mică, în persoana Idei (Iolanda Covaci), o tânără răsfățată și protejată de toți, are și ea de suferit, între cele două intervenind iubirea pentru același bărbat, Bernard (Marius Călugărița), pentru Ida fiind mai mult un capriciu, așa cum afirmă și Berta. Ida se aruncă în necunoscutul vieții și cunoaște mariajul, iar de aici lucrurile au o evoluție tulburătoare, de la amăgiri, iubire neîmpărtășită, căutarea fericirii în altă parte, până la acțiuni din gelozie sau, poate din prea multă iubire și chiar renunțare la sine. Acțiunea se derulează pe o perioadă ceva mai lungă, prin urmare am putut vedea efectele în timp ale celor implicați. Deși îi puteai anticipa ușor cursul general, povestea m-a surprins în unele momente.

 

Așadar, chiar și obosit fiind, părerea mea este că nu ai șanse să adormi la această piesă. Mai sunt și momente de aparentă acalmie, așa cum sunt unele momente ale vieții, deși de scurtă durată, pentru că începi să simți deja în atmosferă că urmează o altă explozie, o altă răbufnire. Am văzut scaune trântite, ba chiar și mese, recuzita e deci la pământ și surprinderea de care vorbeam la nivel ceva mai ridicat. Am tresărit, efectiv.

Pe lângă firul acesta principal, am surprins și dorința de adaptare la schimbările secolului, de modernizare, prin Nina (Alexandra Fasolă), în rolul sorei vitrege pentru Berta și Ida și fiică a Sofiei (Luana Stoica), care învață să cânte la pian sub atenta observare a acesteia din urmă, ce caută cumva prin ea să se simtă tânără din nou, să trăiască, acea relație mamă-fiică în care mama își dorește de la fiică ceea ce ea nu a reușit la vârsta ei. De asemenea am observat și prin Tolie (Mihai Prejban) aceeași dorință, fratele fetelor, care vrea să studieze la facultate. Apare și între cei doi o vrajă a iubirii, ce mai ridică ușor moralul casei și smulge câte un râs de pe fețele celor din sală.

Interpretarea este plină de energie, actorii s-au implicat cu totul în a surprinde esența personajelor lor și eu zic că au reușit. Avem multiple caractere, unele aparent puternice, altele ceva mai puternice, ce resimt efectele acestui „blestem” ce a pus stăpânire pe toți membrii familiei. Oare ce se va întâmpla până la final? Singurul mod de a afla răspunsul este să mergeți să vedeți Îngerul sau Diavolul sau pe amândoi. Pentru că merită.