Fragment în avanpremieră: Al Cincilea Anotimp (Pământul sfărâmat #1), de N.K. Jemisin

A sosit un anotimp al sfârşiturilor. Începe cu imensul rift roșu ce brăzdează centrul unicului continent al acestei lumi, scuipând cenuşă cât să întunece cerul ani în şir. Sau chiar secole. Începe cu moartea, cu un fiu ucis şi o fiică dispărută. Începe cu o trădare şi cu răni de mult adormite deschizându-se şi supurând.

Şi se sfârşeşte cu tine. Eşti Neclintirea, o regiune deprinsă de mult cu dezastrul, unde orogenii mâ­ nuiesc puterea pământului ca pe o armă şi-s mai de temut decât lunga noapte rece. Şi vei fi fără milă.

 

Tuturor celor siliţi să lupte pentru respectul de care ceilalţi se bucură de la sine.

 

PROLOG

Eşti aici

Hai să începem direct cu sfârşitul lumii, ce zici? Să ter­minăm odată cu asta şi să trecem la chestii mai interesante.

Este, mai întâi, un sfârşit în plan personal. În zilele ce vor urma, un gând îi va tot da târcoale, în timp ce îşi va imagina cum a murit fiul ei şi va încerca să înțeleagă ceva atât de inerent ilogic. Va acoperi trupuşorul frânt al lui Uche cu o pătură – mai puţin faţa, fiindcă lui îi este frică de întuneric – şi va sta împietrită alături, fără să acorde atenţie lumii care se sfârşeşte afară. Înăuntrul ei lumea s-a sfârşit deja şi niciunul dintre aceste sfârşituri nu-i cel dintâi. Este deja o veterană a sfârşiturilor.

Asta e tot ce poate gândi, atunci şi în zilele ce vor urma:

„Măcar a fost liber“.

Şi, ori de câte ori acea parte a ei uluită şi şocată reuşeşte să formuleze această aproape-întrebare, îi răspunde acea parte a ei cinică şi epuizată: „N-a fost. Nu chiar. Dar de-acum încolo va fi“.

*

Însă ai nevoie de context. Hai să începem din nou cu sfârşitul, de data aceasta la nivel continental.

Iată un ţinut.

Este un ţinut absolut banal. Munţi şi platouri, canioane şi delte, tot tacâmul. Nimic ieşit din comun, cu excepţia dimensiunilor şi a dinamismului său. Pentru că acest ţinut se mişcă fără încetare. Asemenea unui bătrân fără somn, gâfâie şi oftează, se strâmbă şi trage vânturi, cască şi înghite în sec. Fireşte, locuitorii acestui ţinut l-au numit Neclintirea. E un ţinut al unei ironii tăcute şi amare.

Neclintirea a avut şi alte nume. Odinioară era alcătuită din mai multe ținuturi. Acum este un unic continent vast, nefragmentat, deşi la un moment dat în viitor se va fragmenta din nou.

De fapt, chiar foarte curând.

Sfârşitul începe într-un oraş: cel mai vechi, cel mai întins şi cel mai măreţ oraş din lume. Oraşul se numeşte Yumenes şi era cândva inima unui imperiu. Încă mai este inima multor lucruri, deşi imperiul a mai pălit în anii care au urmat primei sale ascensiuni, cum li se întâmplă tuturor imperiilor.

Nu mărimea sa face Yumenesul să fie unic. În această parte a lumii există multe oraşe mari, înşirate de-a lungul ecuatorului ca o cingătoare de pământ. Oriunde altundeva în această lume satele arareori se transformă în târguri şi târgurile arareori devin oraşe, pentru că asemenea unităţi administrative sunt greu de menţinut când pământul încearcă să le înghită. Dar Yumenes s-a bucurat de stabilitate în cea mai mare parte a celor douăzeci şi şapte de secole ale sale.

Yumenes este unic fiindcă numai aici oamenii au îndrăznit să construiască având în minte nu siguranţa, nici confortul, nici măcar frumuseţea, ci bravada. Zidurile oraşului sunt o capodoperă de mozaicuri lucrate cu grijă şi basoreliefuri înfăţişând istoria lungă şi brutală a acestui popor. Clădirile orașului, multe și îngrămădite, sunt evidențiate de turnuri înalte ca nişte degete de piatră, cu felinare lucrate manual şi alimentate de minunea modernă a hidroelectricităţii, cu poduri elegant arcuite, făurite din sticlă şi din cutezanță, cu structuri arhitecturale numite balcoane, atât de simple şi totuşi de o asemenea nesăbuinţă încât nimeni, în toată istoria scrisă, nu a mai construit aşa ceva. (Dar o mare parte din istorie este nescrisă. Nu uita.) Străzile nu sunt pavate cu lespezi lesne de înlocuit, ci cu un material miraculos, neted şi neîntrerupt, căruia oamenii îi spun asfalt. În Yumenes, până şi cartierele săracilor sunt îndrăzneţe, doar nişte bojdeuci cu pereţi subţiri care ar fi dărâmate de o furtună mai zdravănă, darămite de un cutremur. Şi totuşi, stau în picioare şi au stat astfel timp de multe generaţii.

În centrul oraşului se află mai multe clădiri înalte, aşa că probabil nu e o surpriză că una dintre ele este mai mare şi mai îndrăzneaţă decât toate celelalte la un loc: o piramidă masivă, cu baza în formă de stea, din cărămizi de obsidian cioplite cu precizie. Din punct de vedere arhitectural, piramidele sunt cele mai stabile construcții, iar aceasta e o piramidă cu cinci laturi. Şi fiindcă suntem în Yumenes, în vârful piramidei se află o sferă geodezică enormă cu pereţi faţetaţi, ca un chihlimbar translucid, părând să se balanseze ușor, deşi fiecare parte a construcţiei a fost gândită cu unicul scop de a o susţine. Dar pare precară şi asta e tot ce contează.

Steaua Neagră este locul unde conducătorii imperiului se întâlnesc pentru a guverna. Sfera de chihlimbar este locul unde îl ascund pe Împărat, ținut în puf, perfect. Bântuie pe holurile aurite cu o disperare aristocratică, făcând ce i se spune şi temându-se de ziua în care stăpânii lui vor decide că fiică-sa ar fi un ornament mai reuşit.

Apropo, niciunul dintre aceste locuri sau oameni nu contează. Le pomenesc doar de dragul contextului.

Dar iată un om care va conta enorm.

Deocamdată imaginează-ţi cum arată. Imaginează-ţi şi ce gândeşte. S-ar putea să te înşeli, să fie simple speculaţii, dar un anumit grad de probabilitate trebuie să opereze: ţinând cont de ceea ce urmează să facă, nu există decât câteva lucruri care i-ar putea trece prin minte în acest moment.

Stă în vârful unui deal, nu prea departe de pereţii din obsidian ai Stelei Negre. De aici poate vedea mai tot oraşul, îi poate simţi mirosul, se poate lăsa înghiţit de larma lui. Pe una dintre aleile asfaltate de dedesubt se plimbă un grup de femei tinere. Dealul se află într-un parc foarte iubit de locuitorii oraşului. („Păstrează zona verde înăuntrul zidurilor“, aşa te învaţă legea-n piatră, dar în majoritatea comunităţilor spațiul verde constă din pârloage acoperite de îngrăşăminte naturale: leguminoase şi alte plante care îmbogăţesc solul. Numai în Yumenes zonele verzi sunt gândite să bucure ochiul.) Femeile râd de spusele uneia dintre ele şi o briză trecătoare poartă sunetul până la urechile bărbatului. El închide ochii şi savurează tremoloul slab al vocilor şi ecoul şi mai slab al paşilor, ca bătăile unor aripi de fluture pe sessapinealele lui. Desigur, nu poate sessiza toate cele şapte milioane de locuitori ai oraşului; e bun, dar nu atât de bun. Majoritatea lor, însă, da, sunt acolo. Aici. Respiră adânc, apoi el şi pământul devin una. Oamenii calcă pe filamentele nervilor lui, vocile lor îi înfioară perişorii fini ai pielii, răsuflările lor pun în mişcare aerul pe care el îl trage în plămâni. Îl împresoară. Îl pătrund.

Dar ştie că el nu este şi nu va fi niciodată unul dintre ei.

— Ştiai că cea dintâi lege-n piatră a fost efectiv scrisă în piatră? întreabă el pe un ton de conversaţie. Ca să nu poată fi modificată în funcţie de modă sau politică. Ca să nu se piardă.

— Ştiu, spune însoţitoarea lui.

— Îhî. Da, probabil erai acolo când a fost consemnată, am uitat.

Oftează, privind femeile care se îndepărtează până le pierde din vedere.

— Pe tine te pot iubi în deplină siguranţă. N-o să mă dezamăgești. N-o să mori. Şi cunosc deja preţul.

Însoţitoarea lui nu răspunde. Nici nu se aştepta la un răspuns, deşi o parte din el spera să primească unul. A fost atât de singur.

Dar speranţa este irelevantă, la fel ca multe alte sentimente care, ştie bine, l-ar împinge la disperare dacă s-ar mai gândi la ele. A cumpănit destul. Vremea şovăielii a trecut.

— O poruncă e cioplită în piatră, spune el desfăcându-şi braţele.

Imaginează-ţi că-l dor obrajii de cât a zâmbit. Zâmbeşte aşa de ore în şir: cu dinţii încleştaţi, cu buzele arcuite, cu ochii mijiți, arătându-şi ridurile. Să zâmbeşti convingător este o artă. E important ca zâmbetul să ți se citească în privire, altfel oamenii îşi vor da seama că-i urăşti.

— Cuvintele cioplite sunt absolute.

Nu se adresează cuiva anume, dar alături de el stă o fe­ meie sau o fiinţă care seamănă cu o femeie. E doar o imitaţie superficială a unei persoane de sex feminin, un simplu gest de politeţe. Şi nici rochia cu falduri largi pe care o poartă nu e o țesătură. Pur şi simplu a modelat o parte din substanţa dură a fiinţei ei pentru a corespunde preferinţelor fiinţelor fragile şi muritoare printre care se mişcă în acest moment. De la depărtare iluzia funcţionează, cel puţin pentru o vreme, făcând-o să treacă drept o femeie care stă nemişcată. De aproape însă, un eventual privitor ar remarca pielea ei albă ca porţelanul. Nu-i o metaforă. Ca sculptură ar fi frumoasă, chiar dacă neîndurător de realistă pentru gusturile locale. Majoritatea yumeniţilor preferă rafinamentul artei abstracte, nu vulgaritatea realismului.

Când se întoarce către bărbat, o face încet; la suprafaţă, mâncătorii de piatră sunt lenţi, cu excepţia momentelor când nu-s – mişcarea o scoate din sfera frumuseţii artistice, preschimbând-o în ceva cu totul diferit. Bărbatul s-a obişnuit cu asta, dar chiar şi aşa, n-o priveşte. Nu vrea ca repulsia să-i strice momentul.

— Ce-o să faci? o întreabă el. Când se sfârşește. Se vor înălţa ai tăi dintre ruine şi vor ocupa lumea în locul nostru?

— Nu, spune ea.

— De ce nu?

— Puţini dintre noi sunt interesaţi de aşa ceva. Şi, oricum, voi veți fi în continuare aici.

Bărbatul înţelege că ea vorbeşte la modul general. „Cei de soiul tău. Omenirea.“ Îl tratează adesea de parcă ar fi reprezentantul întregii lui specii. Şi el procedează la fel cu ea.

— Pari foarte sigură.

Femeia nu răspunde. Mâncătorilor de piatră nu prea le stă în fire să afirme ceva ce-i evident. Lui îi pare bine, fiindcă îl irită felul ei de a vorbi: nu face aerul să vibreze ca o voce umană. Nu ştie cum anume e posibil. Nu-i pasă cum anume e posibil, dar în clipa asta ar vrea ca ea să tacă.

Ar vrea ca totul să tacă.

— Sfârşitul, zice el. Te rog.

Şi apoi îşi extinde acel control fin pe care lumea i l-a inculcat prin spălarea creierului, trădare şi brutalitate, şi acea sensibilitate pe care stăpânii lui i-au cultivat-o prin generaţii de violuri, constrângeri şi selecţie extrem de nenaturală. Îşi răsfiră convulsiv degetele şi simte pe harta sensibilităţii sale câteva puncte care reverberează: tovarăşii lui de sclavie. Nu-i poate elibera, nu la propriu. A mai încercat şi a dat greş. Însă poate să se asigure că suferinţa lor va sluji unei cauze mai măreţe decât trufia unui oraş sau teama unui imperiu.

Aşa că se scufundă adânc şi cuprinde imensitatea vibrantă a oraşului, cu zumzetul, tropotul şi freamătul lui, terenul stâncos mult mai liniştit de dedesubt şi vârtejul furios de căldură şi presiune de sub acesta. Apoi se extinde în toate părțile, cuprinzând imensa bucată de scoarţă planetară, ca o piesă instabilă de puzzle, pe care e așezat continentul.

Şi în cele din urmă se extinde în sus. În căutarea puterii.

Cuprinde toate astea, straturile şi magma, oamenii şi puterea, în mâinile lui imaginare. Totul. Ţine totul în mâini. Nu e singur. Pământul e cu el.

Şi-atunci îl sfărâmă.

*

Aici este Neclintirea, care nu e neclintită nici în zilele ei cele mai bune.

Acum unduieşte şi vibrează pradă unui cataclism. Acum, pe direcţia est-vest, există o linie, mult prea dreaptă, de o precizie evident nenaturală, străbătând cingătoarea ecuatorului de la un capăt la altul. Punctul de pornire al acestei linii este orașul Yumenes.

Linia e adâncă, e ca o rană, ca o tăietură până în miezul planetei. Pe unde trece se revarsă magmă proaspătă, emanând o strălucire roşiatică. Pământul ştie să se vindece singur. Această rană va prinde repede coajă, în termeni geologici, apoi oceanul purificator îi va umple contururile, despărţind Neclintirea în două. Până să se petreacă toate acestea însă, rana va supura nu doar căldură, ci şi gaze şi cenuşă întunecată şi zgrunţuroasă, suficient ca să acopere în câteva săptămâni cerul de deasupra celei mai mari părţi a Neclintirii. Plantele de pretutindeni vor muri şi animalele care depind de ele vor flămânzi, iar animalele care le mănâncă pe acestea vor flămânzi şi ele. Iarna va veni mai devreme, va fi aspră şi va dura mult, mult de tot. Desigur, la un moment dat se va sfârşi, ca orice iarnă, şi atunci lumea va reveni la normal. În cele din urmă.

În cele din urmă.

Împrăștiată, dar creativă, cu nasul în cărți și mereu pe fugă. Încăpățânată și cu un doctorat în Sarcasm. Dușmanul declarat al somnului. Cinefilă de mică, cu căștile în urechi oriunde merge, imaginația o îndeamnă să viseze în cele mai (ne)potrivite momente.

Inimă de cerneală (Inimă de cerneală #1) · Cornelia Funke

„Spiritele nu se tem de foc.” Îmi place să vorbesc despre cărțile pe care le iubesc. Despre acele romane și serii care mă împiedică să dorm și care îmi provoacă insomnii, cele care mă tulbură, mă neliniștesc, mă întristează și mă răscolesc în egală măsură. Simt nevoia să mă îndepărtez de ele o perioadă, pregătindu-mă pentru „acest moment”, în care mă ascund în bibliotecă, cu nelipsitul ceai și pis...[Read More]

Bufnița care se temea de întuneric · Jill Tomlinson

Întotdeauna mi-a fost frică de întuneric. Teama s-a amplificat după ce am văzut Poltergeist III pe la 5-6 ani (e o poveste lungă, dar de atunci am început să mă feresc de oglinzi), iar faptul că mă uitam la trei dimineaţa la Scooby Doo, la desenele clasice, care erau mult mai înfricoşătoare în comparaţie cu ceea ce e acum la televizor, nu m-a ajutat să devin un copil curajos şi îndrăzneţ, care put...[Read More]

Fata care s-a jucat cu focul (Millennium #2) · Stieg Larsson

„Nu există nevinovați. Există doar diferite grade de responsabilitate.” Comerț cu sex. Poliția Secretă. KGB și GRU. Poziția femeii în societate. Bărbați care urăsc femeile. Lisbeth Salander. Zala. Un singur nume, un secret de stat și o conspirație. Zala. Zala. Afacerea Wennerström a avut un imens succes, acesta fiind cap de afiș pe toate străzile din Suedia. Frauda comisă a fost demascată și contu...[Read More]

Eroul evurilor (Născuți din ceață #3) · Brandon Sanderson

„Ce fel de monștri suntem? întrebă Fatren cu voce șoptită. – Cei care trebuie să fim, zise Elend.” Credeam că știu ce este durerea atunci când am terminat Fântâna Înălțării. Credeam că Sanderson și-a folosit toate armele pe mine, că nu a lăsat nimic să se vindece. Eram sigur că voi fi pregătit pentru Eroul Evurilor, pentru romanul ce avea să încheie trilogia originală Născuți din Ceață. Cred...[Read More]

Leave a Reply

Your email address will not be published. Required fields are marked *

You may use these HTML tags and attributes: <a href="" title=""> <abbr title=""> <acronym title=""> <b> <blockquote cite=""> <cite> <code> <del datetime=""> <em> <i> <q cite=""> <s> <strike> <strong>

*

Lost Password

Show Buttons
Hide Buttons

Powered by watch naruto shippuden watch one piece watch one punch man online

Download by Wordpress Nulled Themes Keepvid youtube downloader