Fragment în avanpremieră: Lupii din Brandenburg (Berlin #4) – Fabio Geda și Marco Magnone

Nina își plimbă privirea la întâmplare prin magazinul de băuturi – de la tejgheaua acoperită de praf la rafturile goale, de la podeaua plină de cioburi la ferestrele astupate cu scânduri de lemn – și se opri în partea opusă a încăperii – unde se aflau ei. Nu avea idee cine erau. Știa doar că, în timpul bătăliei din Gropius, Peter se îndepărtase și se pierduseră unul de celălalt, că se trezise singură în mijlocul furtunii și că, la un moment dat, din toată vâltoarea, se iviseră acele creaturi albe. Îi făcuseră semn să le urmeze, iar ea, neștiind încotro să se ducă, ascultase.

Doar mai târziu o cuprinsese teama, atunci când, ajunși în prăvălia unde se retrăseseră pe timpul nopții, nu mai fu nevoită să-și apere ochii de ninsoarea fină cu ace de gheață și-i putu observa cu atenție la lumina lumânărilor. Nu-i plăcea culoarea salopetelor cu care erau îmbrăcați, albe ca pielea cadavrelor; nu-i plăceau mănușile mari care păreau niște gheare; nu-i plăceau mitralierele de care nu se despărțeau niciodată; dar cel mai mult ura măștile cauciucate, fără formă, din același material ca salopetele, cu niște ferestre ovale în dreptul ochilor, cu protuberanțe lungi, aidoma unor trFrompe, în dreptul nasului și nici măcar o deschizătură pentru gură: capete de insecte uriașe sau de monștri sângeroși din vechime, precum cei din legende. Se întrebase dacă făcuse bine că-i urmase; dar ciudat era că, în același timp, ei se comportau de parcă ființa periculoasă era ea: încă din primul moment i se adresaseră doar prin gesturi seci, de parcă ar fi dorit să o țină la distanță, fără să-i vorbească. În prăvălie îi făcuseră semn să se ducă în zona din spate, unde Nina se așeză pe niște lăzi, scoase din buzunar două creioane și o foaie mototolită și începu să deseneze.

Se aflau acolo de câteva ore când, în sfârșit, una dintre cele șase salopete albe se desprinse din grup, se apropie de ea, se așeză pe călcâie la vreun metru distanță și o întrebă:

— Ce desenezi?

Nina făcu ochii mari. Ce glas era acela? Avea un ton pe care nu-l mai auzise de ani buni. Îi amintea de glasurile celor mari.

— …

— Nu trebuie să te temi. Cu noi ești în siguranță. Cum te numești?

— …

— Nu vrei să-mi spui cum te numești?

— Nina, spuse ea șoptit, încât aproape nu se auzi.

— Ce nume frumos! Eu mă numesc Andreas.

Nina vedea orice lucru ca pe o culoare, iar glasul lui Andreas era de un albastru frumos, afectuos, cu o foarte ușoară nuanță de violet. Ninei îi plăcea albastrul și ar fi dorit foarte mult să aibă încredere în acel glas. Avea nevoie de asta. În fond, riscul cel mai mare ar fi fost să cadă în mâinile celor din Tegel, iar dacă salopetele albe puteau să o apere de grupul acela, însemna că salopetele albe erau prietene. Dar… exista un dar. Fratele ei Bernd îi spunea mereu să nu aibă încredere în persoanele pe care nu le cunoștea, până când nu dezvăluiau cine erau cu adevărat. Iar Andreas avea o grămadă de lucruri de dezvăluit: în primul rând fața.

Andreas se ridică, răsuflând din greu de parcă l-ar fi durut spatele, îi spuse să se odihnească și se întoarse la tovarășii lui.

— Nico! spuse, ghemuindu-se lângă unul dintre ei.

— Ce este?

— Pregătește-te, este tura noastră!

— Bine, ce spune ciudata?

— Termină!

— Ce să termin?

— Nu-i mai spune așa!

— De ce?

— O cheamă Nina.

— Știi cât de mult mă interesează, dacă ar fi după mine…

— Știu. Să mergem!

Cei doi ieșiră, lăsându-i pe ceilalți patru prăbușiți într-un colț, cu măștile trase, folosind rucsacurile drept perne. Magazinul, murdar și înghețat, se cufundă în tăcere. În timpul zilei, tăcerea era un prieten bun pen-tru Nina: un refugiu confortabil, în stare să o apere de lumea prea mare și imprevizibilă; era un albastru strălucitor, răcoros și plin de oxigen. În timpul nopții însă, o învăluia de peste tot, îi zgâria gâtul și albastrul devenea negru. Răcoarea se schimba în frig, iar frigul, într-o stare proastă. Starea proastă, în fiori. Fiorii, în pericol. Iar pericolul îi făcea inima să bată. Și când Nina nu putea să adoarmă din cauza bătăilor inimii, atunci se ducea la Bernd și se ghemuia lângă el; Bernd o lua în brațe și-i șoptea: „Totul e în regulă… Noi ne avem pe noi”.

Noi ne avem pe noi și lucrurile reveneau la matca lor. Acum însă Bernd nu era, iar ceea ce spusese Nico – o numise ciudata – și felul în care o făcuse schimbau complet situația. Și glasul lui, la fel ca al lui Andreas, semăna cu glasul anumitor băieți mari, dar nu avea nimic albastru. Era cu totul violet, iar Nina ura violetul.

Era un albastru stricat.

Un albastru greșit, rău.

Rău precum cei din Tegel, poate și mai rău.

Trebuia să plece, să găsească drumul spre Gropius. Astfel, în timp ce salopetele albe rămase înăuntru dor-meau, se ridică, băgă în buzunar creioanele colorate și foile pe care Nora i le dăduse ca să deseneze și, cu pași ușori ca de vrăbiuță, ajunse la ieșirea din magazin. Clanța se roti cu un scârțâit pe care nu-l auzi nimeni.

Norii se destrămaseră lăsând vederii bolta opacă a cerului cu stele, iar cristalele de zăpadă zburătăceau prin aer, așteptând să se așeze. Sperase să recunoască un loc familiar, ceva care să o ajute să se întoarcă, dar în jurul ei totul era străin și nu-și amintea nici măcar din ce parte veniseră. La capătul clădirii dădu peste o stradă. Se uită mai întâi la dreapta, apoi la stânga, ca pe vremea când treceau mașini pe stradă. Traversă cu capul plecat: să hoinărească pe timp de noapte într-o zonă necunoscută era mai rău decât își imaginase. „Noi ne avem pe noi”, șopti cu un firicel de voce, dând naștere unei fantome din aerul cald care plutea în jurul buzelor: „Noi ne avem pe noi”.

— Unde crezi că te duci?

Glasul violet o lovi în spate. Nina se opri ținându-și respirația. Așteptă să înțeleagă dacă era real sau rodul imaginației, dar, când glasul vorbi din nou, se întoarse. Nico și Andreas erau la câțiva metri în spatele ei. Primul avea mitraliera îndreptată spre ea și o ținea strâns cu ambele mâini.

— Hei, calmează-te! îi spuse Andreas tovarășului său.

Nico întârzie cu degetul pe trăgaci. Nu-i plăcea fetița aia. Nu-i plăceau copiii, în general. Se gândi că era o tâmpenie să ducă unul cu ei.

— Las-o jos! spuse Andreas punând o mână pe țeavă, apoi îi arătă Ninei palmele mănușilor și înaintă încet prin zăpadă.

Ea se dădu înapoi un pas.

— Unde mergi? întrebă vocea albastră.

— Acasă, răspunse Nina cu un firicel de glas.

— Cum?

— Acasă… repetă puțin mai tare.

— Mergem mâine. Acum ne întoarcem înăuntru, bine?

Nina îl fixă mai întâi pe Andreas, apoi pe Nico. Dacă ar fi încercat să fugă, ar fi prins-o imediat; era doar o fetiță. Și apoi, unde ar fi putut fugi? Berlinul era prea mare și negru pentru ea. Poate că o înspăimânta mai mult decât Nico, cu glasul lui violet și comportamentul lui urât. Măcar acolo era Andreas. El era diferit. Gla-sul lui pierduse până și acea nuanță de violet pe care o percepuse înainte. Îi amintise de glasul brutarului de la parterul clădirii unde locuia, care-i oferea covrigei și pe care și-l amintea așa de plăcut. Moale și amintind de casă așa cum sunt unele aluaturi era vocea bărbatului – un bărbat care o va apăra.

Adulții, își spuse Nina. Adulții sunt încă în viață.

Împrăștiată, dar creativă, cu nasul în cărți și mereu pe fugă. Încăpățânată și cu un doctorat în Sarcasm. Dușmanul declarat al somnului. Cinefilă de mică, cu căștile în urechi oriunde merge, imaginația o îndeamnă să viseze în cele mai (ne)potrivite momente.

Sulița deșertului (Demon #2) · Peter V. Brett

„În lume nu există niciun bărbat care să nu-ți fie frate, Nicio femeie care să nu-ți fie soră, niciun copil care să nu fie al tău, Pentru că îndură Năpasta cu toții, credincioși și păcătoși deopotrivă, Și cu toții trebuie să se unească pentru a-i ține piept nopții.” După numeroase serii fantasy și călătorii pe meleaguri îndepărtate, la limita dintre realitate și vis, am ajuns pe un tărâm exotic, a...[Read More]

Marile minciuni nevinovate · Liane Moriarty

„Oare îl iubea la fel de mult pe cât îl ura? Îl ura la fel de mult pe cât îl iubea?” Nu mi-a plăcut vreodată la grădiniță. Mă plictiseam foarte repede. Nu aveam răbdare să pictez cu degetele, să mă ascund într-o cutie de carton și să mă prefac că sunt în tren, în drum spre un tărâm fermecat, să dorm după ore (mereu mă lua mama înainte de „stingere”) sau să învăț cinci cuvinte în engleză pe săptămâ...[Read More]

Jumătate de lume (Marea sfărâmată #2) · Joe Abercrombie

„- Eu sunt furtuna. – Deocamdată, mai mult o briză, spuse Skifr. Dar suntem de-abia la început.” Când am înființat Pălărisme, am crezut că o să îmi fie foarte ușor să îmi împărtășesc părerile și să vorbesc despre pasiunile mele, să recomand o serie deosebită sau un autor pe care îl admir foarte mult. De fiecare dată când mă întorc la Joe Abercrombie, îmi dau seama că îmi pierd puterea asupra...[Read More]

Interviu cu Fabio Geda și Marco Magnone (RO & IT)

1. Pentru că suntem curioși și vrem să vă cunoaștem mai bine, să începem cu o întrebare dificilă: cine sunt Fabio Geda și Marco Magnone? Perche siamo curiosi e vorremo conoscerli meglio, iniziamo con una domanda difficile: chi sono Fabio Geda e Marco Magnone? Cine suntem? Suntem doi scriitori, doi pasionați de povești, doi temerari care s-au aventurat în scrierea unei saga pentru copii și tineri. ...[Read More]

Leave a Reply

Your email address will not be published. Required fields are marked *

You may use these HTML tags and attributes: <a href="" title=""> <abbr title=""> <acronym title=""> <b> <blockquote cite=""> <cite> <code> <del datetime=""> <em> <i> <q cite=""> <s> <strike> <strong>

*

Lost Password

Show Buttons
Hide Buttons

Powered by watch naruto shippuden watch one piece watch one punch man online

Download by Wordpress Nulled Themes Keepvid youtube downloader