Fragment în avanpremieră: Toate păsările din cer, de Charlie Jane Anders

Noi, oamenii, nu mai avem duşmani naturali, aşa că natura trebuie să găsească alte mijloace prin care să se ocupe de noi. 

O vrăjitoare, un inventator şi sfârşitul lumii. Un război între magie şi ştiinţă care ar putea să distrugă planeta. Deși se iubesc, Patricia şi Laurence luptă unul împotriva celuilalt pentru că trebuie, pentru că li se cere şi pentru că dragostea lor ridică ziduri, în loc să construiască punţi. Au viziuni şi metode diferite, dar acelaşi ideal: binele comun. Însă ce e de făcut când soluţiile sunt la fel de periculoase ca problema pe care încearcă s-o rezolve?

Societatea înseamnă alegerea între libertatea definită de altcineva şi sclavia definită de tine.

PREMIILE NEBULA ȘI LOCUS
  • Traducere din limba engleză de MihaiDan Pavelescu
  • hardcover, 424 p, 145×210 mm
  • ISBN 978-606-8673-64-6
  • Domeniu: Science-fiction

 

În jocul vieții și al evoluției participă trei jucători: oamenii, natura și mașinile. Eu sunt ferm de partea naturii, dar suspectez că natura este de partea mașinilor.

GEORGE DYSON, DARWIN AMONG THE MACHINES

1

La vârsta de șase ani, Patricia a găsit o pasăre rănită. Vrabia se zbătea pe o grămăjoară de frunze roșii și umede, de la îmbinarea a două rădăcini de copac, și zvâcnea din aripa ruptă. Piuia prea ascuțit ca s-o poată auzi fetița. A privit în ochiul vrabiei, înconjurat de o dungă întunecată, și i -a văzut spaima. Nu doar spaima, ci și nefericirea – de parcă pasărea ar fi știut că avea să moară curând, curând. Nu înțelegea cum era posibil ca viața să dispară pur și simplu pentru totdeauna din corpul cuiva, dar își dădea seama că pasărea aceea lupta împotriva morții din toate puterile.

Şi-a jurat în adâncul sufletului că va face tot ce va de­pinde de ea ca să salveze vrabia. Așa s-a ajuns ca Patriciei să-i fie pusă o întrebare la care nu exista un răspuns corect și care avea s-o marcheze pe viață.

Ridică vrabia cu blândețe, folosindu-se de o frunză uscată, și o puse în găletușa ei roșie. Razele soarelui de după-amiază cădeau orizontal în găletușă și scăldau pasărea într-o lumină roșiatică, parcă radioactivă. Vrabia continua să se zbată, încercând să zboare cu o singură aripă.

— Gata, gata, îi spuse fetița. De acum o să fie bine. Patricia mai văzuse făpturi speriate. Surorii ei mai mari, Roberta, îi plăcea să colecționeze animale sălbatice și să se joace cu ele. Punea broaște într-un robot de bucătărie Cuisinart ruginit, pe care mama lor nu îl mai întrebuința, și îndesa șoareci în lansatorul de rachete artizanal, ca să vadă cât de departe putea să-i arunce. Acum însă era prima oară când Patricia se uita la o ființă a cărei durere era vizibilă, iar de fiecare dată când privea în ochiul vrabiei își jura cu și mai multă hotărâre că pasărea se va afla sub protecția ei.

— Ce se-ntâmplă? întrebă Roberta, călcând apăsat prin tufișurile din apropiere.

Ambele surori aveau pielea albă, părul castaniu-închis, care creștea perfect drept indiferent ce i-ar fi făcut, și nasul aproape cârn. Dar Patricia era o fetiță sălbatică, neîngrijită, cu fața rotundă și ochii verzi, a cărei salopetă ruptă pe alocuri era în permanență pătată de verdele ierbii. Devenea deja copila alături de care alte fete nu aveau să-și petreacă timpul, fiindcă era prea agitată, făcea glume lipsite de sens și izbucnea în plâns de fiecare dată când se spărgea vreun balon, al oricui ar fi fost el. Pe de altă parte, Roberta avea ochi căprui, bărbia ascuțită, o postură absolut perfectă când stătea, fără să se agite, într-un scaun pentru adulți și rochiță albă, imaculată. Înainte de nașterea lor, părinții speraseră să fie băieți și le aleseseră numele din timp. După ce veniseră pe lume, adăugaseră pur și simplu un a la sfârșitul numelor pe care le aveau deja.

— Am găsit o pasăre rănită, spuse Patricia. Nu poate să zboare, are aripa ruptă.

— Fac pariu că eu o pot face să zboare, zise Roberta și Patricia știu că se referea la lansatorul ei de rachete. Ia dă-o-ncoace! O fac eu să zboare imediat.

— Nu!

Ochii Patriciei se umplură de lacrimi și simți că i se taie răsuflarea.

— Nu te las! Nu-ți dau voie!

Apoi porni în fugă, împleticindu-se, cu găletușa roșie într-o mână. Își auzi sora trosnind și rupând crengile pe urmele ei. Alergă și mai iute, întorcându-se acasă.

Cu o sută de ani în urmă, casa lor fusese prăvălie de mirodenii și încă mai mirosea a scorțișoară, curcumă, șofran, usturoi și ușor a transpirație. Pe parchetul perfect, din lemn de esență tare, pășiseră vizitatori sosiți din India, China și multe alte locuri, care aduseseră cu ei toate condimentele din lume. Dacă închidea ochii și inspira adânc, Patricia își putea imagina hamalii care descărcau lăzi din lemn îmbrăcate cu folie și ștanțate cu numele unor orașe precum Marrakesh și Bombay. Părinții ei citiseră într-o revistă un articol despre renovarea caselor negustorești coloniale și cumpăraseră clădirea asta, iar acum țipau întruna la Patricia, până li se umflau venele pe tâmple, să nu mai alerge prin casă ori să nu zgârie mobilele perfecte din stejar. Părinții fetei erau genul de oameni care puteau să fie, aproape simultan, bine dispuși și furioși.

Patricia se opri într-un luminiș micuț de arțari din apropierea ușii din spatele casei.

— O să fie bine, îi spuse ea păsării. O să te duc acasă. În pod e o colivie veche. Știu unde s-o găsesc. E o colivie frumoasă, are o stinghie pe care să te așezi și un leagăn. O să te pun acolo și o să le spun alor mei. Dacă ți se-ntâmplă ceva, o să-mi țin respirația pân-o să leșin. O să te apăr, îți promit.

— Nu, zise vrăbioiul, te rog! Nu mă-nchide în colivie. Mai bine omoară-mă pe loc.

— Dar, spuse Patricia, mai degrabă surprinsă că pasărea îi refuza protecția decât că-i vorbea, te pot apăra. Îți pot aduce insecte sau semințe, sau orice altceva vrei.

— Pentru o pasăre ca mine, zise vrăbioiul, captivitatea este mai rea decât moartea. Ascultă! Mă poți auzi vorbind, da? Asta-nseamnă că ești specială. Ca o vrăjitoare! Sau așa ceva… Și asta-nseamnă că ai datoria să faci ceea ce se cuvine. Te rog!

— Ah…

Toate acestea însemnau prea mult pentru ca Patricia să le înțeleagă dintr-odată. Se așeză pe o rădăcină de copac incredibil de mare, a cărei scoarță groasă se simțea ușor umedă și parcă alcătuită din pietricele colțuroase. O auzea pe Roberta în poienița alăturată, lovind tufișurile și pământul cu un băț lung, bifurcat la capăt, și se îngrijoră gândindu-se la ce s-ar fi putut întâmpla dacă sora ei le-ar fi auzit vorbind.

— Dar ai aripa rănită, zise ea încetișor, astfel ca Roberta să n-o audă, și trebuie să te-ngrijesc. N-ai ce face.

— Păi…

Pasărea păru să cadă pe gânduri pentru o clipă, apoi continuă:

— Nu știi să vindeci o aripă ruptă, așa-i?

Flutură aripa vătămată. Inițial, vrăbioiul păruse maro-cenușiu, dar acum, privindu-l mai atentă, Patricia văzu dungile de pe aripi, roșii și galbene, strălucitoare, burta alb-lăptoasă și ciocul negru, ușor încovoiat.

— Nu, nu știu nimic de felul ăsta. Îmi pare rău.

— Bine. Ai putea atunci să mă pui pur și simplu sus pe o ramură și să sperăm că va fi bine, dar probabil o să fiu mâncat sau o să mor de foame, zise el și clătină din cap. Sau… Ar mai fi totuși ceva.

— Ce anume?

Patricia își privi genunchii prin găurile destrămate ale salopetei de blugi și se gândi că semănau cu niște ouă ciudate.

— Ce? repetă fata.

Se uită la vrăbioiul din găletușă, care o studia cu un singur ochi, ca și cum ar fi încercat să decidă dacă să aibă încredere în ea.

— Păi, ciripi pasărea, m-ai putea duce la Parlamentul Păsărilor. Ele pot vindeca o aripă fără probleme. Și dacă vei deveni vrăjitoare, ar trebui să faci oricum cunoștință cu ele. Sunt păsările cele mai deștepte din lume. Se reunesc întotdeauna în cel mai falnic copac din pădure. Cele mai multe au vârsta de peste cinci ani.

— Eu sunt mai mare decât ele, spuse Patricia. Am aproape­ șapte ani… o să-i împlinesc peste patru luni. Sau peste cinci.

O auzi pe Roberta apropiindu-se, așa că ridică găletușa și porni iarăși în fugă, pătrunzând și mai adânc în pădure.

Vrăbioiul, al cărui nume era Dirrpidirrpiuipalong sau, pe scurt, Dirrp, încercă, atât cât putea, s-o călăuzească pe Patricia spre Parlamentul Păsărilor, dar dinăuntrul găletușei nu-și putea da seama pe unde mergeau. Iar descrierile pe care le făcea punctelor de reper după care ar fi trebuit să se orienteze fetița păreau lipsite de sens. Totul îi amintea Patriciei de unul dintre jocurile de echipă de la școală, care i se păreau îngrozitoare de când singura ei prietenă, Kathy, se mutase din oraș. În cele din urmă, Patricia îl lăsă pe Dirrp să i se urce pe deget, așa cum făcuse Albă-ca-Zăpada, de unde pasărea îi sări pe umăr.

Soarele apunea. Pădurea era atât de deasă, încât Patricia abia distingea stelele sau luna și căzu de câteva ori, julindu-și palmele și genunchii, murdărindu-și de sus până jos noua salopetă. Dirrp se încleștase atât de strâns de breteaua salopetei, încât o înțepa cu ghearele lui mici și aproape că-i străpunse pielea. Vrăbioiul era tot mai puțin sigur încotro se îndreptau, deși era foarte convins că falnicul Copac se găsea în apropierea unui pârâu sau poate a unui câmp. Fără îndoială, era un arbore cu trunchiul foarte gros, separat de ceilalți copaci, iar dacă priveai dintr-o anumită poziție, cele două ramuri mari ale sale se desfăceau ca niște aripi. De asemenea, Dirrp ar fi putut preciza destul de ușor direcția, orientându-se după soare. Dacă acesta ar mai fi fost pe cer…

— Ne-am rătăcit în pădure, rosti Patricia și se cutremură. Probabil c-o să mă mănânce ursul.

— Nu cred că-n pădurea asta există urși, zise Dirrp. Iar dacă ne atacă vreunul, ai putea încerca să vorbești cu el.

— Deci acum pot vorbi cu toate animalele?

Patricia își dădea seama că lucrul ăsta i-ar fi de folos. Astfel, îl putea convinge pe pudelul lui Mary Fenchurch să-și muște stăpâna data viitoare când Mary se purta răutăcios cu Patricia. Sau i-ar fi fost de folos dacă următoarea doică pe care o angajau părinții ei ar fi avut un animal de companie.

— Nu știu, răspunse Dirrp. Nimeni nu-mi explică nimic, niciodată.

Patricia decise că nu putea face altceva decât să urce în copacul cel mai apropiat și să încerce să vadă ceva de acolo. Poate un drum… Sau o casă… Sau vreun reper pe care Dirrp l-ar fi putut recunoaște.

În vârful stejarului bătrân și mare în care Patricia izbuti să se cațăre în cele din urmă era mult mai frig. Vântul o pătrundea de parcă ar fi fost o apă rece, nu doar aer. Dirrp își acoperi ochii cu aripa teafără și trebui să fie rugat insistent să privească în jur.

— Da, bine, bine, tremură el. Să văd dacă recunosc priveliștea. O pasăre vede pământul de la o înălțime mult mai mare decât copacul acesta. De aici se uită cel mult veverițele.

Dirrp sări de pe umărul Patriciei și se plimbă prin vârful stejarului până când zări ceea ce credea că putea fi unul dintre arborii care jucau rol de indicatori pe drumul spre Parlamentul Păsărilor.

— Nu suntem foarte departe, comentă el înviorat, dar ar trebui să ne grăbim. Păsările nu discută toată noaptea decât dacă dezbat vreo măsură delicată. Sau dacă-i Timpul Întrebărilor. Ar fi bine să speri că nu-i Timpul Întrebărilor.

— Dar ce-i acela Timpul Întrebărilor?

— N-ai vrea să știi, răspunse Dirrp.

Patricia descoperi că era mult mai greu să coboare din vârful stejarului decât să urce, ceea ce părea nedrept. Palmele îi alunecau întruna, iar distanța până la sol era de vreo patru metri.

— Hei, o pasăre! se auzi un glas din beznă, tocmai când fetița călcă pe pământ. Ia vino-ncoace, păsărico! Nu vreau decât să te mușc.

— Oh, nu! exclamă Dirrp.

— Îți promit că n-o să mă joc prea mult cu tine, continuă glasul. Va fi distractiv, ai să vezi!

— Cine-i ăla? întrebă Patricia.

— Tommington, răspunse Dirrp, un motan. Trăiește într-o casă a oamenilor, dar vine-n pădure și-i omoară pe mulți dintre prietenii mei. Parlamentul încă mai dezbate ce s-ar putea face în privința lui.

— Aha, încuviință Patricia. Pe mine nu mă sperie o pisicuță.

Tommington sări, luându-și avânt de pe un buștean mare, și ateriză pe spinarea ei, ca un proiectil cu blană. Și cu gheare ascuțite. Patricia țipă și fu cât pe ce să dea cu nasul de pământ.

— Jos de pe mine! zise ea.

— Dă-mi pasărea! spuse Tommington.

Motanul negru cu burta albă părea aproape la fel de greu ca Patricia. Își dezveli dinții, șuieră în urechea ei și o zgârie.

Fetița făcu singurul lucru care-i veni în minte. Îl acoperi cu o palmă pe sărmanul Dirrp, care se ținea disperat cu gheruțele de salopeta ei, după care se aplecă brusc, îndoindu-se din mijloc și aproape atingându-și vârfurile picioarelor cu mâna liberă. Motanul îi zbură din spinare, bodogănind în cădere.

— Taci și lasă-ne-n pace, zise Patricia.

— Poți să vorbești. N-am mai întâlnit niciodată un om care să poată vorbi. Dă-mi pasărea!

— Nu! Știu unde locuiești și-l cunosc pe stăpânul tău. Dacă ești rău, o să te pârăsc. Să știi c-o să te pârăsc.

Era pură născocire. Nu îl cunoștea pe stăpânul lui Tommington, însă era posibil ca mama ei să-l fi cunoscut. Iar dacă Patricia venea acasă plină de zgârieturi și mușcături, mama ei ar fi fost extrem de furioasă. Și pe ea, dar și pe stăpânul lui Tommington. Și n-ai fi vrut ca mama Patriciei să fie furioasă pe tine, pentru că se pricepea de minune la asta.

Tommington căzuse în picioare, iar acum avea blana complet zbârlită și urechile ciulite ca niște vârfuri de săgeți.

— Dă-mi pasărea! țipă el.

— Nu! spuse Patricia. Motan rău!

Aruncă o piatră spre Tommington, care miorlăi. Azvârli apoi altă piatră, iar motanul o luă la fugă.

— Haide, îi zise Patricia lui Dirrp, care oricum nu avea de ales. Să plecăm de-aici.

— Nu putem lăsa motanul să afle unde-i Parlamentul, șopti Dirrp. Dacă ne urmărește, ar putea găsi Copacul. Ar fi un dezastru. Ar trebui să umblăm în cerc, ca și cum ne-am fi rătăcit.

— Păi, chiar ne-am rătăcit, zise fetița.

— Am o idee destul de bună în ce direcție s-o luăm, spuse Dirrp. Cel puțin, un fel de idee.

Ceva foșni în tufișurile scunde din spatele celui mai înalt copac și, pentru o secundă, razele lunii se reflectară în ochii animalului cu blană albă și zgardă la gât.

[…]

— Uită-te la ea. Râde pur și simplu de noi, spuse mama, de parcă Patricia nici n-ar fi fost prezentă. Trebuie să-i arătăm că suntem serioși.

Fetița nu se gândise deloc să râdă, dar acum fu îngrozită că poate așa arăta. Depuse eforturi considerabile ca să adopte o mină serioasă.

— Eu n-aș fugi niciodată, zise Roberta, care ar fi trebuit să-i lase pe cei trei singuri în bucătărie, dar intrase să ia un pahar cu apă și acum rânjea încântată.

O ținură pe Patricia încuiată în camera ei timp de o săptămână, timp în care îi dădeau mâncarea pe sub ușă. Tocul de jos al ușii răzuia partea de sus a oricărui fel de mâncare. Dacă era un sandviș, felia de pâine de deasupra era oprită de ușă. Nu-ți mai vine să mănânci un sandviș după ce ușa ta a mușcat din el. Îl vei mânca totuși dacă ți se face destul de foame.

— Să te gândești bine la ce-ai făcut, spuseră părinții.

— Eu o să-ți mănânc toate deserturile în următorii șapte ani, adăugă Roberta.

— Ba nu-i așa! zise și Patricia.

Toată aventura cu Parlamentul Păsărilor deveni un soi de ceață pentru Patricia. Și-o amintea cel mai mult în vise și fragmente. O dată sau de două ori, pe când era la școală, avu un flashback cu o pasăre care o întreba ceva. Dar nu izbutea să-și amintească întrebarea sau dacă ea îi dăduse vreun răspuns. Pierduse capacitatea de a înțelege graiul animalelor în timpul în care fusese încuiată în dormitor.

Împrăștiată, dar creativă, cu nasul în cărți și mereu pe fugă. Încăpățânată și cu un doctorat în Sarcasm. Dușmanul declarat al somnului. Cinefilă de mică, cu căștile în urechi oriunde merge, imaginația o îndeamnă să viseze în cele mai (ne)potrivite momente.

Transformarea (Transformarea #1) · Justin Cronin

„Sunt al tău și tu ești al meu. Cu toții suntem meniți cuiva, iar eu sunt menirea ta.” Nu este ușor să vorbești despre o carte care te-a răvășit. Nu știi ce cuvinte să alegi pentru a exprima (tot) ce ai simțit. Vrei să o recitești cât mai repede, pentru a păstra atmosfera sumbră și întunecată, ritmul alert și haosul ce însoțește acțiunea, călătoria ce modelează timpul și străbate arșița deșertului...[Read More]

Prizonieră în pânza de păianjen (Millennium #4) · David Lagercrantz

„- Știi ce spune rabinul meu? – Nu, răspunse ea. – Că firea unui om e dată de contradicțiile lui. Ne e dor de ducă și de casă în același timp. Nu l-am cunoscut niciodată pe Frans Balder și probabil că m-ar fi considerat doar un neghiob bătrân. Totuși, știu cu siguranță că putem să iubim și să ne temem în aceeași măsură de ceea ce facem, la fel cum Frans Balder părea că-și iubește fiul,...[Read More]

În ape adânci · Paula Hawkins

„Unii spun că femeile au lăsat ceva din ele în apă, alții spun că apa păstrează ceva din puterile lor, fiindcă de atunci le-a atras spre țărmurile sale pe cele fără noroc, pe cele disperate, pe nefericite, pe rătăcite. Vin aici ca să înot cu surorile lor.” Urmăresc ochiurile de apă de pe copertă, sperând că astfel îmi voi organiza mai bine ideile, dar nu reușesc să mă concentrez. Nu mă scufund, ni...[Read More]

Bufnița care se temea de întuneric · Jill Tomlinson

Întotdeauna mi-a fost frică de întuneric. Teama s-a amplificat după ce am văzut Poltergeist III pe la 5-6 ani (e o poveste lungă, dar de atunci am început să mă feresc de oglinzi), iar faptul că mă uitam la trei dimineaţa la Scooby Doo, la desenele clasice, care erau mult mai înfricoşătoare în comparaţie cu ceea ce e acum la televizor, nu m-a ajutat să devin un copil curajos şi îndrăzneţ, care put...[Read More]

Leave a Reply

Your email address will not be published. Required fields are marked *

You may use these HTML tags and attributes: <a href="" title=""> <abbr title=""> <acronym title=""> <b> <blockquote cite=""> <cite> <code> <del datetime=""> <em> <i> <q cite=""> <s> <strike> <strong>

*

Lost Password

Show Buttons
Hide Buttons

Powered by watch naruto shippuden watch one piece watch one punch man online

Download by Wordpress Nulled Themes Keepvid youtube downloader