Ordine cărți: The Bad Beginning, The Reptile Room, The Wide Window, The Miserable Mill, The Austere Academy, The Ersatz Elevator, The Vile Village, The Hostile Hospital, The Carnivorous Carnival, The Slippery Slope, The Grim Grotto, The Penultimate Peril, The End.
Da, e o serie de cărți pentru copii, ceea ce probabil v-a descurajat și de aceea nu le-ați citit. A fost un minus și pentru mine, dar umorul negru și comentariile autorului m-au obligat să le încerc și nu, nu am regretat. Lemony Snicket (Daniel Handler) reușește să mă facă să zâmbesc prin glume seci și complet ieșite din context. N-o lungesc prea mult și trec la subiect:
Da, e o serie de cărți pentru copii, ceea ce probabil v-a descurajat și de aceea nu ați citit-o. A fost un minus și pentru mine, dar umorul negru și comentariile autorului m-au obligat să le încerc și nu, nu am regretat. Lemony Snicket (Daniel Handler) reușește să mă facă să zâmbesc prin glume seci și complet ieșite din context. N-o lungesc prea mult și trec la subiect:
Să începem cu începutul. Din primele pagini, Lemony ne anunță că vom întâmpina o mulțime de ”misery and woe” pe parcursul acestei cărți și că mai bine am închide-o și am alege altă carte, ca de exemplu The Littlest Elf. Îi dau totală dreptate, în momentul de față prefer să nu fi început această serie pentru că m-a distrus emoțional după fiecare volum încheiat, nu pentru că se întâmpla ceva deosebit de cumplit, ci pentru că totul este deprimant, îți piere tot cheful de viață după ce termini o carte. În opinia mea, seria nu ar trebui să fie alcătuită din ”cărți pentru copii”, ci ”încercarea unui psihopat de a scrie într-o manieră dizgrațioasă ceva dedicat copiilor”. Acțiunea începe la Briny Beach, într-o zi nu tocmai plăcută, plină de ceață și melancolie (dacă aș putea atribui o însușire umană vremii).
Din depărtare se pot zări siluetele a 3 copii mergând liniștiți pe plajă. Aflăm imediat că sunt copiii Baudelaire, Violet, Klaus și Sunny. Toți trei sunt niște minți sclipitoare, sunt inteligenți, solidari și inocenți. Violet are 14 ani și e inventator, îi place să construiască device-uri din nimicuri. Toată lumea știe că atunci când se gândește profund la ceva, își leagă părul într-o panglică pentru a nu interfera cu câmpul ei vizual. Klaus, cel mijlociu, are 12 ani și probabil a citit mai mult decât oricine de vârsta lui. Citește orice: de la cărți despre ciori la cărți cu citate în latină, iar când se concentrează profund, nu își mișcă deloc privirea dintr-un punct stabilit. Sunny, cel mai tânăr membru al familiei Baudelaire, adoră să muște lucruri și să scoată sunete neinteligibile precum ”Gack!”, ”Odo you?” și ”Jook.”, pe care doar frații ei mai mari le înțeleg.
Din primele pagini, copiii Baudelaire devin orfanii Baudelaire. Mr. Poe vine pe plajă și îi anunță că părinții lor au pierit într-un accident oribil: conacul lor a luat foc. Cum părinții lor erau foarte bogați (aflăm mai târziu de ce), Violet va intra în posesia unei uriașe moșteniri atunci când va avea vârsta necesară. Această moștenire o să le aducă mai multe necazuri decât privilegii, după cum veți vedea mai departe. Mr. Poe este acum responsabil cu averea lor și trebuie de asemenea să-i plaseze pe orfani unui tutore legal, preferabil o rudă, așa că îl găsește pe CONTELE OLAF. Acesta îi pune să facă o mulțime de treburi prin casă și plănuiește să fure averea orfanilor prin diferite planuri sumbre.
”Fate is like a strange, unpopular restaurant filled with odd little waiters who bring you things you never asked for and donꞋt always like”
Nu vreau să dau prea multe spoilere, dar pot spune că acțiunea din primele 5-6 cărți este asemănătoare:
Orfanii sunt dați în grija altui tutore.
Contele Olaf se deghizează și preia un pseudonim (Stephano, Sham, Shirley, Genghis, Gunther, etc.) și încearcă să le fure averea împreună cu trupa lui de actori la fel de malefici ca el.
Cu greu, orfanii scapă din ghearele lui Olaf.
Chiar înainte să fie prins, Olaf fuge și poliția e pe urmele lui (fără succes).
Dar motivul cel mai mare pentru care iubesc această serie este Beatrice. Nu știm nimic despre ea, însă la începutul primei cărți, este scris ”To Beatrice. Darling, Dearest, Dead”. Această ”dedicație” mă seacă și acum. Nu am știut cum să reacționez, m-am gândit că Lemony este un mic psihopat și că ar trebui să închid cartea, dar am continuat să o citesc. Pe parcursul ei am observat destul de multe comentarii legate de Beatrice, dar ceva nu se lega. Cine era Beatrice? De ce o tot menționează? Cum a murit? Nici măcar la final nu mi-au fost răspunse toate întrebările. Cert este că odată cu terminarea volumelor mi-am dat seama că Lemony Snicket este doar un pseudonim, sau mai bine zis, un personaj din propria carte. El ia parte inevitabil la acțiune, chiar dacă vrea sau nu.
“It is a curious thing, the death of a loved one. We all know that our time in this world is limited, and that eventually all of us will end up underneath some sheet, never to wake up. And yet it is always a surprise when it happens to someone we know. It is like walking up the stairs to your bedroom in the dark, and thinking there is one more stair than there is. Your foot falls down, through the air, and there is a sickly moment of dark surprise as you try and readjust the way you thought of things.”
Această serie nu te va face fericit. Nu, nici pe departe. Nu te vei simți împlinit după terminarea unui capitol, pentru că până la urmă este o carte pentru copii, deci nu e cine știe ce realizare. Nu vei învăța lucruri noi pentru că nu ăsta e scopul cărților. Deci de ce ai ajuns până aici? Te aștepți să ajung la o concluzie fericită? Să spun că această serie merită citită? Să te asigur că nu vei simți un gol în stomac la finalul capitolului 13 al fiecărei cărți? Nu o voi face. Vei fi deprimat, foarte deprimat, după ce închei capitolele. Nici unul dintre ele nu are un final fericit, nici măcar o morală solidă.
