Atacul roiului (Neîmblânziții #2) · Jacob Grey

Cărți CărțiFX Foxisme Recenzii
Comandă
9

Uimitor

Atacul roiului (Neîmblânziții #2) · Jacob Grey
Atacul roiului (Neîmblânziții #2) · Jacob Grey

Sinistrul Spinning Man a fost învins, dar un nou personaj malefic se ivește din umbre: Mama Muștelor, cea care are ochi peste tot și este acum în căutarea lui Caw. Ca ultim descendent al stirpei corbilor, băiatul este în posesia unui artefact extrem de puternic, Piatra Nopții. Creată de străbunicul său, cel mai puternic neîmblânzit-corb, Black Corvus, pentru a face bine și a salva neamurile neîmblânziților de la pieire, Piatra Nopții poate aduce întunericul peste Blackstone dacă se află în mâinile cui nu trebuie. Feroce și avidă de putere, Mama Muștelor este un astfel de personaj și nu se dă înapoi de la nimic pentru a-și atinge scopurile.

Alături de Lydia și corbii săi credincioși, Caw trebuie să se lupte încă o dată cu neîmblânziții malefici, iar confruntarea îi va da ocazia să afle mai multe despre istoria întunecatului oraș Blackstone, dar și despre cea a neamului corbilor.

Goodreads: 3.97

Gen carte:Editură:

„- Ca neîmblânzit, acum ai niște responsabilități, Caw. Lumea nu trebuie să afle cine ești. Oamenii nu sunt de încredere.”

Când am făcut cunoștință cu Harry Potter, pe lângă faptul că voiam să merg la Hogwarts, să beau ceai cu Hagrid și să mă joc cu creaturile fantastice pe care încerca să le ascundă (fără succes) pe meleagurile castelului, îmi mai doream și o baghetă, o pelerină la fel de lungă și de întunecată ca a lui Snape, care a fost și a rămas personajul meu preferat de la primul până la ultimul volum, și… o bufniță. O bufniță încăpățânată, curajoasă, cu o personalitate aparte, care să îmi fie atât prietenă, cât și aliat.

Acum, după ce am terminat al doilea volum din seria Neîmblânziții, sunt tentată să am un „companion” diferit, mai exact un corb sarcastic și plin de surprize, care poate să devină ochii și urechile mele, spionul perfect, păstrătorul de taine și arma mea secretă. Cu o bufniță și un corb de partea mea, aș putea să fiu de neoprit. Dar, cum nu sunt un villain DC sau Marvel, care are (aproape) întotdeauna doar două scopuri în viață (să cucerească sau să distrugă lumea), nu ai de ce să-ți faci griji. Nu am planuri atât de mari, poate doar să duc la îndeplinire câteva farse „inocente”, pentru amuzament. Te-ai speria dacă ai vedea sute de corbi la geamul tău dimineața, nu?

Neîmblânzit. Cuvântul are o rezonanță plăcută, o aură ascunsă, de magie și mister, de parcă ar încerca să ascundă un secret, o taină mult prea întunecată și periculoasă pentru oameni, care, așa cum se întâmplă în majoritatea seriilor fantastice, sunt „orbi” în ceea ce privește supranaturalul, alegând o explicație științifică în locul unei „întâlniri” cu realitatea, oricât de șocantă li s-ar părea.

Un neîmblânzit este o persoană care poate să controleze toate animalele dintr-o anumită specie. Le poate manipula și obliga să îndeplinească orice poruncă, indiferent cât de crudă ni s-ar părea. Le poate vorbi și împărtăși temerile sau gândurile sale, să le trateze drept prieteni și să le ocrotească, așa cum și ele ar face orice ca să își protejeze conducătorul, chiar cu prețul propriei vieți. În funcție de personalitatea și comportamentul fiecărui neîmblânzit, această legătură, dintre om și animal, poate să fie un har sau un blestem, respectiv o relație de „stăpân-sclav” sau una care ar eclipsa până și sentimentele din cadrul unei familii „obișnuite”, atât timp cât există respect, înțelegere și armonie.

În primul volum, Caw trăia într-un parc părăsit, într-un „cuib” în copac, alături de cei trei corbi ai săi, Glum, Screech și Milky. După ce l-a învins pe Spinning Man și a aflat ce s-a întâmplat cu părinții lui, precum și motivul pentru care l-au abandonat la vârsta de cinci ani, își găsește un cămin și o familie nouă alături de Crumb și Pip, vorbitorul cu porumbeii, respectiv cu șoarecii. Trei băieți de vârste diferite, care trăiesc și supraviețuiesc într-o biserică, unde Caw este antrenat zilnic de către Crumb, până când se prăbușește extenuat în patul său improvizat, acoperit de pene și de zgârieturi.

„Caw vedea orașul cu alți ochi decât oamenii obișnuiți – cei care mergeau pe trotuar, orientându-se după numele străzilor și după diverse alte repere. Cunoștea cartierele mai liniștite, dar și pe acelea unde era veșnic aglomerat. Locurile de refugiu, locurile periculoase. Zonele unde putea căuta resturi prin gunoaie sau, dimpotrivă, unde prada era săracă. Unde se putea strecura nevăzut prin întuneric sau unde luminile de supraveghere l-ar fi putut da de gol. Măsura distanța nu în kilometri, ci în timp. Zece minute de la gara părăsită, peste șinele acum nefolosite, până la catedrală. Douăsprezece, dacă făcea un ocol pe acoperișurile vechii fabrici de cauciuc.”

Dacă la început a fost un copil introvertit de treisprezece ani, care mânca din gunoaie și abia știa cum să reacționeze în preajma oamenilor, fiindu-i greu să vorbească sau să aibă încredere într-un străin, indiferent cât de multă bunătate i-ar fi arătat, acum Caw și-a abandonat latura mai „sălbatică” și a căpătat puțină încredere în el, conștient și mulțumit de progresul pe care l-a făcut. Poate că nu înțelege „sarcasmul” și încă îi este greu să întrețină o conversație sau să-i citească pe cei din jurul său, dar se simte și se vede o îmbunătățire, un progres emoționant pentru cititor, care te ajută să te detașezi de imaginea unui „copil-vagabond”, singur și înfricoșat.

Eh, aici poate că am exagerat puțin. Caw niciodată nu a fost singur. După ce Milky a ales să rămână în Ținutul Morților, Shimmer, o femelă corb, este cea care completează „echipa de foc”, corbii care-l însoțesc mereu pe Caw, cei care luptă și trăiesc alături de el, declanșând uneori dispute amuzante, care-l obosesc sau liniștesc pe tânărul neîmblânzit. Glasul corbilor îi oferă speranță, liniște și sprijin. Nu și-ar putea închipui viața fără ei.

Cum necazurile nu par să stea departe de Caw, în seara în care se hotărăște să se întoarcă în casa familiei sale, unde coșmarul a început, are „norocul” de a-și intersecta pașii cu Selina și Bootlace.

Am încercat să o separ pe Selina din Neîmblânziții de Selina din Gotham, dar nu am avut prea mare succes. Cele două sunt foarte asemănătoare, doar că noua „prietenă” a lui Caw nu este atât de rece, de detașată și de sigură pe ea, ca tiza ei din Gotham.

La cincisprezece ani, Selina a fugit de câteva săptămâni de acasă, găsindu-și un adăpost în fosta casa a lui Caw. După o primire nu atât de blândă, care include un ton ridicat și o bâtă pe care pare că știe să o folosească, cei doi decid să se întâlnească a doua zi, să meargă la o „vânătoare de mâncare”, prilej cu care Caw este impresionat și (ușor) fermecat de ea. E agilă, curajoasă și rezistentă. O felină. Nu are nicio problemă în a ține pasul cu Caw, să se furișeze la lăsarea întunericului, să se cațere pe clădiri, să sară de pe un acoperiș pe celălalt, să se strecoare prin tunele sau să fugă la cel mai mic semn de primejdie. Însă poate să aibă încredere în ea? E doar o coincidență că s-a ascuns în casa familiei lui?

Bootlace este un paznic al secretelor, el însuși o enigmă greu de descifrat. Are în păstrare un artefact foarte puternic: Piatra Nopții. O moștenire pentru Caw, de la mama lui. Din păcate, nu știe ce putere are sau de ce este atât de valoroasă. Neîmblânziții sigur au auzit de ea și îl pot ajuta, însă artefactul a venit cu o avertizare.

„- Ce este? întrebă el.

În loc să-i răspundă, străinul se uită brusc în sus, apoi se topi iarăși în întuneric.

– Trebuie să plec, îi spuse el. Nu vreau să am nimic de-a face cu piatra, vorbitorule cu corbii. E a ta și trebuie să-i porți singur povara.”

Mi-au lipsit mult interacțiunile dintre Caw și Lydia: drumurile lor la bibliotecă, discuțiile în contradictoriu, momentele în care Caw era sincer cu ea și încerca să îi explice ce este, de ce este capabil, ca și reacțiile emoționante ale Lydiei când el i-a povestit despre familia sa, despre corbi sau i-a mărturisit că nu știe să citească. Acum, nu am avut parte decât de puține scene „ale lor”, iar Lydia a fost mereu răutăcioasă sau neînțelegătoare cu Caw, invidioasă și geloasă pe atenția pe care el i-a acordat-o Selinei. Nu sunt sigură care au fost intențiile autorului, dar nu mi-a plăcut felul în care a tratat-o pe Lydia în Atacul roiului. Ea nu este o persoană meschină sau care să poarte ranchiună, cu atât mai mult să se simtă „amenințată” de prezența Selinei în viețile lor.

Dacă Lydia a devenit un personaj secundar și a luat parte doar la „acțiunile de grup”, Crumb și Pip abia își fac apariția, în condițiile în care s-au numărat printre preferații mei. A fost necesar puțin „spațiu” pentru introducerea noilor personaje, dar cred că o sută de pagini în plus ar fi rezolvat problema, în loc să fie smulși din poveste și împiedicați să fie alături de Caw. Din nou, mi-a fost neclară intenția autorului, însă sper că nu îi va uita în ultimul volum al trilogiei, pe care abia aștept să-l citesc (doar că va trebui să mai aștept, ținând cont că pe 8 noiembrie abia apare la HarperCollins).

Ar fi putut să aibă 300 sau 800 de pagini; tot aș fi citit Atacul roiului dintr-o singură suflare. Jacob Grey păstrează acel stil alert și captivant, specific romanelor de aventură, care te împiedică să strecori semnul de carte între pagini și să iei o pauză, oricât de mică. Nu insistă pe detalii și ne oferă informații „cu lingurița”, aruncându-ne din când în când un alt indiciu despre Vara Întunecată, pentru ca tabloul să fie aproape complet. Istoria neîmblânziților este un alt subiect care mă fascinează și nu m-ar deranja dacă Jacob Grey ne-ar purta din nou în trecut, ca să arunc o privire în spatele cortinei, ca să pot descoperi disputele care există între diferiți neîmblânziți și să le pot înțelege ierarhia. Poate mă așteaptă o surpriză în The White Widow’s Revenge… cine știe?

„Cuprinse în palmă piatra rece și gândurile i se întunecară și se tulburară. Un nod în capul pieptului îl împiedica să respire. Ceva nu era în regulă. În mod normal, prezența corbilor îl liniștea. Chiar și atunci când nu-și vorbeau, le simțea prezența într-un colț al minții. Acum însă, gândul nu întâmpina decât un uriaș gol. Fu cuprins de spaima certă că-l părăsiseră.”

Spinning Man, vorbitorul cu păianjenii, a fost un antagonist ideal. Diabolic, nemilos, cu un chip care îți trezea la viață cele mai întunecate coșmaruri și o voce rece, glacială, care putea să îți înghețe sângele în vene. Mama Muștelor, Mother of Flies în original, nu mi s-a părut o înlocuire acceptabilă, nici măcar convingătoare. Discursurile ei au fost forțate, intențiile… mai mult sau puțin „decente”, aici depinde de părerea fiecăruia, dar aparițiile ei au fost spectaculoase și ar fi extraordinar dacă seria ar fi adaptată, ca să mă pot bucura de puterile ei la IMAX, având drept orchestră bâzâitul a mii de muște. Hmm… poate nu e o idee chiar atât de bună. Sunetul, nu adaptarea; aș vrea ca seria să fie ecranizată.

Caw ar face orice pentru prietenii săi, pentru ceilalți neîmblânziți. Își protejează familia, își iubește corbii. Piatra Nopții este povara sa și se teme să își împărtășească grijile cu ceilalți, doar că secretele nu sunt un sfetnic bun, iar o parte din greșelile pe care le face în acest volum ar fi putut fi evitate dacă ar fi știut în cine să aibă încredere și cât de mult ar fi trebuit să împărtășească, la momentul potrivit. Dar e un copil și mai are multe de învățat. Nu îi pot purta ranchiună.

„Toți îl învinuiau, dar nu era doar vina lui. Nu el ceruse o astfel de viață – să fie abandonat, să fie crescut într-un cuib unde primise de mâncare viermi, unde, iarnă de iarnă, fusese la un pas de-a muri de frig. Nu el ceruse să-i curgă în vene sângele stirpei corbilor sau să păzească piatra asta malefică!”

Neîmblânziții este o serie fermecătoare, care nu ar trebui să poposească doar pe rafturile celor mici. Dacă aș putea, m-aș strecura chiar și acum în cărți, în întunecatul Blackstone.

Puterea pe care o au neîmblânziții este nemăsurată. Pentru unii, o povară, un blestem. Doar că atunci când ai posibilitatea de a vorbi cu animalele, de a le înțelege și de a salva trecutul, oare chiar ai întoarce spatele unui har atât de deosebit, doar pentru că ți-e frică de ceea ce ai afla despre tine?

Mulțumesc mult Editurii Nemira pentru roman!

P.S.: Velma Strickham este magnifică. Nu m-ar deranja un spin-off despre trecutul ei.

9

Uimitor

Împrăștiată, dar creativă, cu nasul în cărți și mereu pe fugă. Încăpățânată și cu un doctorat în Sarcasm. Dușmanul declarat al somnului. Cinefilă de mică, cu căștile în urechi oriunde merge, imaginația o îndeamnă să viseze în cele mai (ne)potrivite momente.

Leave a Reply

Your email address will not be published. Required fields are marked *

You may use these HTML tags and attributes: <a href="" title=""> <abbr title=""> <acronym title=""> <b> <blockquote cite=""> <cite> <code> <del datetime=""> <em> <i> <q cite=""> <s> <strike> <strong>

*

Lost Password

Show Buttons
Hide Buttons

Powered by watch naruto shippuden watch one piece watch one punch man online

Download by Wordpress Nulled Themes Keepvid youtube downloader