Calea regilor (Arhiva luminii de furtună #1) · Brandon Sanderson

Cărți CărțiFX Foxisme Recenzii
Comandă
10

Perfect

Calea regilor (Arhiva luminii de furtună #1) · Brandon Sanderson
Calea regilor (Arhiva luminii de furtună #1) · Brandon Sanderson

În Roshar – ținut stâncos, bântuit de furtuni cumplite care au modelat deopotrivă peisajul și civilizația – au trecut mai multe secole de la căderea celor zece ordine reunite sub numele de Cavalerii Radianți, dar Cristalarmurile și Cristalsăbiile lor au rămas. Iar acestea îi pot transforma pe oamenii obișnuiți în războinici aproape invincibili. Pentru a le căpăta, oamenii oferă în schimb regate sau poartă războaie cumplite pe Câmpiile Sfărâmate.

Astfel se întrepătrund destinele a patru personaje hotărâtoare pentru istoria Rosharului: chirurgul silit să devină soldat și transformat apoi în sclav, asasinul obligat să ucidă, tânăra pupilă nevoită să-și înșele maestra și înaltul prinț căruia îi sunt trimise viziuni înfricoșătoare, de nedeslușit. Unul dintre ei va aduce izbăvirea. Sau pieirea.

Goodreads: 4.67

„Pacea nu oferă niciun avantaj.”

Citesc, scriu și respir fantasy. Sunt zile (pe cine mint, sunt nopți) în care prefer romanele YA, în care, chiar dacă nu se pune un accent foarte mare pe universul fantastic creat, iar autorul preferă să se axeze pe evoluția personajelor principale, folosind o gamă restrânsă de teme și clișee, rămân o lectură captivantă și antrenantă, pe care o poți savura și la miezul nopții, când ai terminat ultimul proiect din sesiune și poți răsufla liniștit (asta dacă nu te trezești la 7, ca să pleci la serviciu).

Apoi, vin perioadele în care vrei ceva diferit și inedit, când cauți o serie complexă și cutremurătoare, cu zeci de personaje, o anexă lungă și un glosar stufos, care să îți testeze limitele imaginației, pentru ca la final, după un maraton de câteva sute de pagini, să te gândești câteva minute bune la ce ai citit și la ce ai descoperit, așteptând ca piesele de puzzle să se așeze singure la locul lor pentru a forma imaginea de ansamblu, oferindu-ți toate răspunsurile pe care le căutai. Însă, cum vorbim de Brandon Sanderson, mai trebuie să aștept câțiva ani, pentru că abia după încă nouă romane voi putea spune că am înțeles, simțit și trăit tot ce ar fi putut să-mi ofere seria Arhiva luminii de furtună.

Am terminat al doilea volum din Calea regilor duminică seara, pe la două dimineața, epuizată, amețită și puțin neliniștită, pentru că nu aveam cu cine să vorbesc despre serie (de ce dormiți, bookaholicilor?) sau să fac schimb de teorii. Trebuie să recunosc: am întâmpinat câteva probleme cu primul volum. Personajele îmi erau indiferente, lumea lui Sanderson mi s-a părut copleșitoare și greu de urmărit (nu am primit glosarul la care visasem), însă povestea intrigantă și stilul autorului, fluid, cursiv și bogat în detalii, m-au convins să am în continuare răbdare, pentru că aveam să primesc informațiile cerute… într-un final.

Dacă i-am lăudat atât de mult în trecut pe Peter V. Brett, Naomi Novik, Robert Jordan și Joe Abercrombie, oare ce aș putea să mai spun despre Sanderson? Este autorul care știe cum să te tortureze, să te enerveze și să te înfurie, ca apoi să îți zâmbească și să te îndrume în direcția potrivită, doar pentru a te șoca sau a te zdruncina la final, în ultimele capitole, când trebuie să reconsideri tot ceea ce ai citit și să schițezi o plecăciune pentru viclenia și ingeniozitatea de care a dat dovadă. Sanderson scrie din plăcere și din pasiune, acordă o atenție deosebită personajelor, insistând asupra faptelor lor din trecut pentru a-ți influența decizia finală, iar lumea fantastică este… nu știu ce cuvinte să folosesc. Uimitoare? Șocantă? Extraordinară? Originală?

Sunt puține romanele la care simt nevoia să îmi iau notițe sau să fac poze, dar am citit ambele volume într-o săptămână și am două pagini de teorii și informații în word, pe lângă tot ce am scris pe telefon, când eram mult prea leneșă pentru a mă folosi de laptop.

Acum, când probabil ți-ai pierdut (puțin) răbdarea, o să te introduc în universul seriei Arhiva luminii de furtună, cu o mică precizare: să nu ai încredere în Sanderson. Nu o să îți ofere ceea ce îți dorești, dar vei primi suficiente indicii pe parcursul lecturii pentru a sesiza o parte din „surprizele” pe care le are pregătite pentru tine.

„– Ei, eu unul găsesc că respectul e ca bălegarul. Folosește-l acolo unde e necesar și recoltele vor fi bogate. Întinde-l în strat prea gros, și lucrurile vor începe să duhnească.”

Roshar este un ținut stâncos și primejdios, bântuit de furtuni cumplite, de duhuri și legende de mult apuse, de orgoliul și de invidiile prinților și al regilor, de asasini misterioși și de eroi fără nume, care ar putea să aducă izbăvirea sau pieirea, dacă iau o singură decizie greșită sau se încred într-un dușman care poartă chipul unui prieten.

În seara semnării tratatului de pace dintre alethi și parshendii, Gavilar, regele Alethkarului și conducătorului alethilor, este ucis de către Szeth-fiu-fiu-Vallano, făr’adevăr din Shinovar, un asasin shinîmbrăcat în alb, care este obligat să ucidă, în ciuda durerii și a regretului care îl copleșesc de fiecare dată când este nevoit să își murdărească mâinile cu sânge și să adauge un an alt nume pe lista crimelor comise.

În urma asasinatului, se declanșează războiul dintre alethi și parshendii, cei din urmă însușindu-și meritele pentru omor. Pe Câmpiile Sfărâmate, timp de șase ani, cele două popoare se luptă pe un teren denivelat și primejdios, unde se ascund creaturi înspăimântătoare, cu inimi de nestemată, iar sute de sclavi mor zilnic, la porunca indirectă a unor conducători lacomi și nemiloși, care vor să distrugă și să lupte, fără să caute o soluție ocolitoare sau să lucreze împreună, pentru a pune capăt mai repede războiului.

„Războiul era o îndeletnicire bărbătească. O femeie care voia s-ajungă pe un câmp de bătaie era ca… ei bine, ca un bărbat care-și dorea să-nvețe să citească. Împotriva firii.”

Cei zece Înalți Prinți din Alethkar, conduși de Elhokar, fiul lui Galivan, au părăsit siguranța și confortul palatelor pentru a-și răzbuna regele și pentru a-i distruge pe parshendii. La asta te așteptai, nu? Îmi pare rău să te dezamăgesc, dar eu am întâlnit nouă bărbați lași, vicleni sau leneși, care luptă pentru gloria personală sau pentru a-și crește substanțial veniturile, sperând să capete o Cristalarmură sau oCristalsabie (amândouă, de preferat), ca să atragă invidia celor mai puțin „norocoși”. Sunt ignoranți, orbiți de ambiție și îmbătați de gustul victoriei, toți cu excepția lui Dalinar Kholin, fratele lui Gavilar și unchiul lui Elhokar.

Involuntar, după primele capitole, nu am putut să nu-l compar pe Dalinar cu Ned Stark din Urzeala Tronurilor. Este Înaltul Prinț care respectă Legile Războinicilor și urmărește un cod strict de reguli, pe care îl impune atât soldaților, cât și urmașilor săi, în ciuda protestelor pe care le primește de la fiul său mai mare, Adolin, care ar vrea să poarte haine mai lejere, „la modă”, în locul armurii sau a uniformei rigide, ștearsă în comparație cu gama largă de culori și materiale preferate de ceilalți Înalți Prinți.

Dalinar este unul dintre personajele mele preferate, un războinic viteaz și de temut, cunoscut sub numele de Ghimpele Negru, care acum este considerat un laș de către ceilalți conducători, pentru că se implică în puține înfruntări pe Câmpiile Sfărâmate și ar vrea să încheie cât mai repede războiul, înainte să apară o amenințare care ar putea să pună în pericol regatul Alethkar.

Pentru un bărbat cu un trecut întunecat și sângeros, care se învinovățește pentru moartea fratelui său și este conștient de strategiile politice și de alianțele „secrete” care se încheie periodic în taberele de război ale alethilor, dă dovadă de o naivitate alarmantă. Pe durata celor două volume, el se folosește de răbdare, de vorbe atent alese și de încredere pentru a-i uni pe Înalții Prinți și pentru a-i convinge că este corectă viziunea sa, însă propunerea lui este tratată cu dispreț și răceală, pentru că toți văd intenții ascunse în cuvintele lui Dalinar.

Astfel, pentru că nu avea o viață suficient de palpitantă și de neplăcută, autorul s-a gândit să-l „binecuvânteze” pe Dalinar cu viziuni, cu crize necontrolate pe perioada furtunilor, când el nu este conștient de ceea ce spune și de ceea ce face, atrăgând priviri îngrijorate din partea celor care au ghinionul să se afle în preajma sa, oferindu-le dușmanilor săi un motiv întemeiat pentru a se feri de el și de a-l considera nebun.

Pe parcursul viziunilor, Dalinar trăiește evenimente din trecut, în care protagoniștii sunt Cavalerii Radianți, războinici invincibili și legendari, care s-au lepădat de Cristalarmuri și la Cristalsăbii și au întors spatele omenirii, după numeroasele înfruntări cu Pustiitorii. Deși sunt considerați trădători, motivele pentru care Radianții au dispărut rămân în continuare necunoscute, după trecerea mai multor secole.

Însă Dalinar este aproape de o descoperire importantă, care ar putea să distrugă Roshar-ul.

În tabăra Înaltului Prinț Sadeas, dărâmat și fără poftă de viață, se afla Kaladin, personajul principal din Calea Regilor. Abia la finalul celui de-al doilea volum am prins drag de el, iar de vină nu a fost imaginea pe care i-a construit-o autorul, ci propriul meu pesimism, pentru că mi-a fost greu să cred că o persoană care a pierdut atât de multe, care a suferit și și-a văzut toate visele spulberate, încă mai are puterea de a îndura ororile pe care i le-a pregătit un nou război.

„Era ca o apă curgând năvalnic la vale, de neoprit. Vârfurile sulițelor fulgerau prin aer împrejurul lui, cozile mânuite cu iuțeală șuierau. Niciuna nu-l atinse. Nu putea fi oprit, nu când se simțea astfel. Când se umplea de energie ocrotindu-i pe cei căzuți, când căpăta putere apărându-l pe unul dintre oamenii săi.”

Un chirurg cu potențial, cu un viitor prosper, care este nevoit să renunțe la o viață sigură, un cămin și o familie pentru a deveni soldat, care este apoi trădat și vândut în oștirea lui Sadeas, cu stigmatul de sclav, unde este nevoit să fie podar și să înfrunte zilnic moartea.

Având această hartă în față, o să încerc să îți explic ce semnifică o podalergare și de ce am rămas atât de impresionată de Podul Patru. Pentru a traversa prăpastiile de pe suprafața Câmpiilor Sfărâmate și pentru a-i înfrunta pe parshendii, Sadeas se folosește de poduri înalte și masive, cărate de 25-30 de podari, care trebuie să alerge câțiva kilometri (într-o zi bună) prin acest ținut arid și greu de străbătut, și să fixeze construcția înainte ca soldații Înaltului Prinț să ajungă la platforma pe care se va desfășura înfruntarea din ziua respectivă.

Podarii sunt carne de tun. Nu au voie să poarte armuri, nu au voie să gândească sau să aibă prea multe drepturi. Sunt mereu în bătaia săgeților aruncate de parshendii și mor zeci, dacă nu sute de podari, după fiecare înfruntare. Dar Sadeas considera că este un preț mic, în schimbul obținerii victoriei. De ce i-ar păsa de o adunătură de sclavi, de oameni săraci, lipsiți de onoare sau de viziune (din punctul lui de vedere), când ar putea să investească mai mult în soldați, în războinici pregătiți și instruiți, a căror viață este cu mult mai valoroasă?

„Un val de forță îl străbătu când roti sulița, înălțând-o într-o kata avansată. Corpul lui făcea de la sine mișcările în ordinea cuvenită, intrând în pozițiile pe care le exersase atât de des. Sulița îi juca între degete, fără efort, părând o prelungire a mâinii. Se răsuci cu ea, o roti iarăși și iarăși, în jurul gâtului, peste braț, implantând-o în aer și legănând-o în calea unor lovituri nevăzute. Deși trecuseră luni de zile de când nu mai ținuse în mână o armă, mușchii lui știau ce aveau de făcut. Era ca și cum sulita însăși ar fi știut ce trebuia să facă.”

După prima podalergare, Kaladin abia mai respiră, abia mai poate să se miște. Umerii îi sângerează, tălpile îi sunt pline de bășici, e transpirat și murdar, iar un vântspren jucăuș și curios îi urmărește fiecare mișcare, încercând să-l ajute sau să îi ofere puțină speranță. E obosit. E epuizat. Și-a atins limita. Însă Kaladin are un suflet bun, o inimă mare, iar chirurgul din el are câștig de cauză. Începe să-i îngrijească pe ceilalți podari de la Podul Patru. Să le vorbească. Să le afle trecutul. Dar ei nici măcar nu vor să-i spună cum îi cheamă. Îl resping, îl ignoră și se complac în situația curentă, fără a încerca să caute o soluție sau un mod de a-și îmbunătăți șansele de a rămâne în viață la următoarea podalergare.

Pe parcursul celor două volume, Sanderson construiește o echipă extraordinară, sub lacrimile, nervii și energia lui Kaladin, care plânge la pierderea fiecărui om și ar vrea să-i salveze pe toți. Puterea acestui tânăr e impresionantă. Nu ai cum să nu-l admiri, să îi arăți respect sau să te temi pentru el, după ce superiorii săi observă micile schimbări care au loc la Podul Patru.

Dintr-un grup de bărbați leneși și deprimați, care nu au ce să mai piardă, sub îndrumarea lui Kaladin, devii martorul unui miracol și a formării unei alianțe care ar putea să răstoarne conducerea unui regat. Podari care îl scuipau sau îl jigneau, ajung să îl apere pe Kaladin cu prețul vieții. Nu mai sunt străini, nici măcar colegi. Sunt prieteni. Sunt frați. Sunt uniți și luptă împreună, până la moarte. Atunci când unul dintre ei moare, Kaladin și colegii lui nu sunt singurii îndurerați de pierderea suferită. Sunt și eu.

Pentru că m-am atașat de această echipă minunată, pentru că am zâmbit ca o toantă când stăteau seara în jurul focului, când Pietroi le pregătea tocana, pentru că aproape că am aruncat cartea pe geam când strategiile lor au fost dejucate de personaje obscure și bătute în cap (se potrivește descrierea mea, chiar dacă este din topor), pentru că în capitolul intitulat „Turnul” mi s-a făcut frig și mi-au tremurat mâinile, uimită de devotamentul arătat, de onoarea care îi împiedică să aleagă calea ușoară, calea spre libertate.

În Kharbranth, departe de război, tânăra Shallan o caută pe Jasnah, sora regelui Elhokar și nepoata Înaltului Prinț Dalinar, o eretică și o erudită, precum și unul dintre cele mai fascinante și misterioase personaje din roman.

Shallan mi-a fost (ușor) indiferentă pe parcursul lecturii. I-am invidiat talentul la desen, i-am admirat inteligența și cutezanța, precum și dragostea pe care i-o poartă familiei, dar când vrei să o întâlnești pe una dintre cele mai puternice și respectate femei din regat, doar pentru a o fura, nu te poți aștepta să te privesc compătimitor și să îți aplaud încercările de a-mi înșela unul dintre personajele favorite. Aș putea spune că Shallan își mai spală din păcate la final și că m-a convins să îi mai dau o șansă, însă îmi e greu să am încredere în ea, nu când Sanderson ne-a avertizat pe a patra copertă că ea, Dalinar, Kaladin sau Szeth va aduce pieirea. Szeth e o alegere mult prea simplă pentru autor, dar cum mai sunt nouă cărți de citit, e prea devreme ca să mă pronunț.

„Când desena, nu simțea că lucra cu hârtie și cărbune. Făcând un portret, își folosea chiar sufletul. Existau plante din care puteai să rupi o fărâmă minusculă – o frunză sau o bucățică de tulpină – s-o pui în pământ și să obții alta la fel. Când reținea Amintirea unei persoane, Shallan îi tăia acesteia un mugure din suflet, apoi îl planta și-l creștea pe pagină. Cărbune pentru mușchi și tendoane, pastă de hârtie pentru oase, cerneală pentru sânge, textura hârtiei pentru piele. Intră într-un ritm, într-o cadență, scârțâitul creionului pe foaie era sunetul răsuflării celor pe care-i înfățișa.”

Oh, Jasnah. Este magnifică. O ador. Limbă ascuțită, forță, independență, sarcasm fin și replici acide. Tratează cu indiferență și scepticism Devoțiunile (diferite credințe), îi tratează cu respect atât pe regi, cât și pe slujitori, este mereu cufundată în cărți și în căutare de răspunsuri, iar secretul care îi apasă umerii este unul dintre momentele mindfuck cu care Sanderson m-a convins să îl trec pe lista autorilor mei favoriți.

„- Sentimentele tale, Shallan – oricât de puternice -, sunt ale tale. Nu ale mele. Iar ceea ce simt eu este că a-mi petrece viața străduindu-mă să câștig favorurile unui ființe nevăzute, necunoscute și imposibil de cunoscut, care mă privește din cer, reprezintă un exercițiu de o deplină inutilitate, zise ea îndreptându-și condeiul către tânăra sa pupilă. Dar stilul tău retoric se îmbunătățește. O să scoatem totuși o erudită din tine.”

În ciuda reținerilor mele în ceea ce o privește pe Shallan, legătura dintre ea și Jasnah a fost neașteptat de comică și de… profundă. De ce? Pentru că discuțiile dintre cele două sunt ca un joc de-a șoarecele și pisica. Jasnah o provoacă pe Shallan, o pune în situații neplăcute sau își obligă pupila să fie sinceră și să își exprime toate opiniile, chiar dacă sunt mai puțin inspirate, până în punctul în care Shallan explodează și impresionează, printr-o poftă neașteptat de mare de a învăța și de a înțelege, prin deducții și teorii care aduc un zâmbet slab pe buzele maestrei sale, care simte că a făcut alegerea potrivită când a decis să o ia sub aripa ei, drept pupilă.

La categoria personaje favorite, alături de Jasnah și Dalinar, își fac loc Szeth și Syl.

Szeth este asasinul în alb, cel care l-a ucis pe Gavilar. Apare doar în câteva capitole (în peste 1 400 de pagini), dar este acel personaj care m-a intrigat de la prima apariție, prin durerea cu care ucide și prin lacrimile care îi inundă ochii atunci când își îndeplinește misiunile. Este blestemat. Persoana care deține Piatra Jurământului îl controlează pe Szeth. El este obligat să execute ordinele stăpânului său și nu are voie să se sinucidă, ca să pună capăt calvarului. Așa că el călătorește prin Roshar, prin diferite regate și meleaguri, tăind nume de pe listă, fără să primească o explicație pentru crimele pe care trebuie să le săvârșească. Szeth este un suflet chinuit, un criminal perfect, cu haruri nebănuite, al cărui suflet nu poate primi iertare.

„Szeth descoperea că plângea. Porunca era simplă. Ucide. Ucide cum n-ai mai ucis niciodată. Trântește nevinovații la pământ, ca să-ți urle la picioare, și fă-i pe ochi-luminoși să plângă. Fă-o îmbrăcat în alb, ca să știe cu toții cine ești. Szeth nu obiectase. Nu era treaba lui. El era făr’adevăr.

Făcea ceea ce-i porunceau stăpânii săi.”

„- Cine ești? șopti acesta, cu ochii umezi de durere.

– Moartea, îi răspunse Szeth și își înfipse apoi Sabia în fața lui și în piatra de dedesubt.”

Ca să îți explic ce și cine este Syl, trebuie să te acomodezi cu noțiunea de spreni. Sprenii sunt duhuri care trăiesc pretutindeni, asociați cu sentimente, stări, fenomene, elemente în natură și lista poate continua.

„Kaladin o privi încruntându-se. Sprenii mișunau pretutindeni; în cea mai mare parte a timpului, îi ignorai pur și simplu. Dar acela era o ciudățenie. Urca, părând să pășească pe o scară invizibilă. Ajunse la înălțimea de la care se putea holba la mâna lui, iar el își strânse degetele în jurul frunzelor negre. Merse în cerc, înconjurându-i pumnul. Strălucea ca o imagine ce stăruie înaintea ochilor după ce te-ai uitat mult la soare, dar silueta ei nu emana cu adevărat lumină.”

Sunt mii de spreni, dar Syl este cea mai specială dintre ei. Este un vântspren care formează o legătură neobișnuită cu Kaladin. Deși poate să ia diferite forme și culori, Syl apare sub imaginea unei tinere care se așază pe umerii podarului, fiindu-i alături în cea mai cumplită perioadă a vieții sale.

Deși sprenii nu au amintiri și nu se atașează de oameni, Syl este diferită. Specială. Vrea să înțeleagă oamenii, așa că îi pune numeroase întrebări lui Kaladin. Syl îmi amintește de un copil curios, care vrea să descopere lumea. Și, așa cum pe Dalinar l-am comparat cu Ned Stark, Kaladin și Syl sunt Peter Pan și Tinkerbell. Nu îi poți separa și îi privești cu drag și afecțiune, dar și cu puțină teamă, când te gândești ce ar putea să li se întâmple în următoarele volume, după ce afli de ce Syl este diferită de ceilalți spreni și cum îl poate schimba pe Kal. O să încerc să fiu optimistă.

„- De ce? stărui el. De ce-ți pasă?

– Pentru că-mi pasă, răspunse ea, lăsându-și capul pe-o parte. Te-am urmărit, știi. Înainte, în armată. Găseai întotdeauna oameni tineri și neinstruiți pe care să-i aperi, chiar dacă îți puneai propria viață în pericol. Pot să-mi aduc aminte. Cu greu, dar pot.”

Calea regilor este o provocare pentru cititorii curajoși, care își doresc să citească o operă fantasy complexă și spectaculoasă, cu personaje memorabile și misterioase, pe fundalul unor legende care încă au influență în prezent, la sute de ani distanță, când Sanderson se folosește de toate resursele sale pentru a ne arunca într-un tărâm zguduit de războaie, minciuni și trădări, unde trebuie să-l identificăm repede atât pe cel care va aduce izbăvirea, cât și pe cel care va aduce pieirea, înainte să fie prea târziu.

Mulțumesc Grupului Editorial Art pentru roman!

10

Perfect

Împrăștiată, dar creativă, cu nasul în cărți și mereu pe fugă. Încăpățânată și cu un doctorat în Sarcasm. Dușmanul declarat al somnului. Cinefilă de mică, cu căștile în urechi oriunde merge, imaginația o îndeamnă să viseze în cele mai (ne)potrivite momente.

Leave a Reply

Your email address will not be published. Required fields are marked *

You may use these HTML tags and attributes: <a href="" title=""> <abbr title=""> <acronym title=""> <b> <blockquote cite=""> <cite> <code> <del datetime=""> <em> <i> <q cite=""> <s> <strike> <strong>

*

Lost Password

Show Buttons
Hide Buttons

Powered by watch naruto shippuden watch one piece watch one punch man online

Download by Wordpress Nulled Themes Keepvid youtube downloader