Cărțile sunt periculoase: ele pot schimba destinul oamenilor. Un profesor de literatură hispanică de la Universitatea Cambridge descoperă acest lucru în momentul în care află că Bluma Lennon, colega sa, a fost călcată de mașină după ce tocmai cumpărase poemele lui Emily Dickinson. Mai mult, intră în posesia unui exemplar din romanul lui Joseph Conrad, Hotarul de umbră, expediat din Uruguay pe numele defunctei Bluma și acoperit cu urme suspecte de ciment... În timpul itinerariului său donquijotesc prin lume, naratorul ne călăuzește într-o lume aproape ireală a cărții, bântuită de stafia unor bibliofili împătimiți, subjugați de puterea miraculoasă a literaturii.
Goodreads: 3.75
Șefa departamentului de Hispanistică a universității britanice Cambrige este ucisă într-un accident de mașină, deoarece sorbea, vers cu vers, poemele lui Emily Dickinson. Cărțile pot ucide. Te pot înnebuni. Îți invadează casa, raft cu raft, colț cu colț, cameră după cameră. Te scot afară din casă, când tu nu ai reușit nici măcar să le citești prima pagină.
Casa de hârtie ascunde, sub înfățișarea fragilă a unei biete nuvele, prin volumul translucid, ceva mai important și mai semnificativ decât niște cuvinte. Ascunde sentimente. Trăiri. Fapte simple, adevărate, poziționate chiar sub nasul nostru. Implicații la care nu ne-am putea gândi. Abordează un subiect simplu în modul cel mai complex posibil. Ne face să conștientizăm aspecte puerile, superficiale, posesive ale psihicului uman, în relația cu cel mai simplist obiect posibil – un mozaic haotic de puncte albe și negre.
„Deseori e mai dificil să te descotorosești de o carte decât s-o obții. Ele se țin scai de noi, grație unui pact de necesitate și de uitare, ca și cum am fi fost martorii unui moment din viața noastră, la care nu ne mai întoarcem. Dar câtă vreme rămân acolo, credem că le adunăm.”
Protagonistul nuvelei primește funcția și biroul Blumei. Și un colet destinat ei. Un exemplar din „Hotarul de Umbră” a lui Joseph Conrad vechi, ponosit, cu o copertă cimentată și o dedicație intrigantă. Protagonistul pleacă înapoi în Uruguay, de unde fusese trimisă cartea, în căutarea răspunsurilor.
Capitol după capitol, ne este prezentat un nou bibliofil. Un nou om oripilat de misterioasa casă de hârtie. Un nou strat al conștiinței analizat. O nouă treaptă a cunoașterii. Un nou detaliu al poveștii misteriosului Carlos Brauer, dezvăluit. Cu fiecare imagine vie evocată în carte, descoperi un alt mic adevăr. Când citești Casa de hârtie, niciun fapt mărunt nu e doar atât. Te citești pe tine. Identifici relația ta cu obiectul carte. Diferențele dintre componentele fizice și cele abstracte. În căutarea răspunsurilor, plutești și aluneci într-un alt univers. Un univers închis, izolabil, controlabil, complet abstract. Un loc în care poți fi tu însuți cu tine însuți, în care te poți înțelege. Încet, îți alunecă din mâini cartea de hărtie și pătrunzi în casa de hârtie. Pierzi linia textului și pătrunzi înțelesul lui. În această casă te poți pierde pe tine. Sau te poți regăsi.
Metaforă a însăși cărții, Casa de hârtie este o nuvelă analitică, care își creează un obiect de observație inedit – cititorul. În timp ce pătrunzi în Casa de hârtie, te vezi pe tine în Casa de hârtie din interiorul Casei de hârtie. Protagonistul, chiar tu, îți analizezi gloria și decăderea. De la distanță, cu frică. Te autoanalizezi din exterior. Te identifici cu autorul, protagonistul, căutatul. Lipsa lor de vitalitate este întocmai ca un șablon – ți se potrivește ție și ești menit să îl umpli. Te aventurezi cu teamă în rămășița Casei de hărtie din interiorul Casei de hârtie. Și rămâi blocat acolo, fie că vrei să recunoști, sau nu, pentru totdeauna.
„Într-o zi, pe neașteptate, pierdeți ordinea amintirilor. Ele rămân acolo, doar că devin intangibile. E o memorie sigilată, o chemare obsesivă, la care nu se poate răspunde.”
