Cu ultima suflare · Paul Kalanithi

Cărți CărțiFX Foxisme Recenzii
Comandă
10

Perfect

9.9

User Avg

Cu ultima suflare · Paul Kalanithi
Cu ultima suflare · Paul Kalanithi

La treizeci și șase de ani, neurochirurgul Paul Kalanithi a descoperit că suferă de cancer la plămâni. A fost începutul unei schimbări tragice: medicul care tratează pacienți în fază terminală s-a transformat într-un pacient care se luptă să trăiască. Iar viitorul pe care și-l imagina împreună cu soția s-a evaporat.

Cu ultima suflare este cronica transformării sale dintr-un naiv student la Medicină, care se întreabă ce înseamnă o viață plină de sens, în neurochirurg, în pacient și într-un tată care trebuie să-și înfrunte propria moarte.

De ce merită trăită viața? Ce faci când viitorul rămâne un etern prezent? Ce înseamnă să ai un copil când nu mai ai șansă la viață? Iată câteva dintre întrebările la care autorul acestei mărturii profund emoționante caută răspuns. Cartea lui Paul Kalanithi este o meditație de neuitat despre înfruntarea morții și un elogiu al vieții.

Goodreads: 4.36

Gen carte:Editură:

„Se supărase, pentru că și ea își făcuse griji. Se supărase, pentru că nu vorbeam cu ea despre asta. Se supărase, pentru că-i promisesem o viață, dar îi dăruisem altceva în schimb.”

Chirurgia este o formulă matematică aflată în continuă schimbare. În fiecare an, apar noi variabile, împreună cu un sistem instabil de reguli, care trebuie dezvoltat treptat, atât pentru binele pacientului, cât și pentru evoluția medicinei. Este foarte ușor să spui că „vrei să salvezi vieți” și „să faci un bine”, dar când te pierzi pe lista cu „pros and cons”, conștient de viața pe care urmează să o accepți, din momentul în care rostești jurământul lui Hippocrate, un alt sentiment își găsește sălaș în sufletul tău. Un sentiment pe care un medic trebuie să învețe să-l controleze sau să-l ascundă, în anumite momente: teamă.

Visul meu de a deveni medic s-a evaporat în al doilea an de liceu, când mi-am dat seama că nu am „sânge rece”, iar o minte matematică nu avea să mă ajute atât de mult într-o sală de operații. Nu voiam să fiu o persoană care să împărtășească vești proaste, să se lupte cu boli incurabile sau să izbucnească în plâns pentru fiecare pacient pierdut. Nu aveam tăria de caracter sau dorința pe care am întrezărit-o la câțiva dintre colegii mei. Am făcut o alegere și nu o regret. Pentru mine, trupul era un puzzle cu piese lipsă sau puse greșit, acele schimbări reprezentând simptomele unei boli. O viziune simplistă, de care mă agățam când toceam manualele de biologie, până când m-am trezit la realitate, conștientă că trebuie să îmi găsesc alt drum, o altă chemare.

Paul Kalanithi a oscilat întotdeauna între literatură și medicină. Frumusețea fără precedent a cuvintelor, conjunctura în care sensul lor este configurat de către fiecare autor în parte, pentru a le oferi o valență diferită, în funcție de propria sa viziune, căutând răspunsuri sau dând naștere la noi întrebări, l-au fascinat pe Paul, care a iubit literatura. A devorat-o, a simțit-o și a trăit-o. Dar el nu a avut o singură chemare.

După ce am terminat cartea, am avut senzația că mă aflu la o răscruce de drumuri. Mi se uscaseră lacrimile și eram furioasă. Furioasă pe viață, nu pe moarte. Nu aveam o țintă pentru sentimentele mele și nici nu aveam cu cine să vorbesc despre „Cu ultima suflare”, așa că m-am izolat în bibliotecă și am urmărit aproape toate videoclipurile cu Paul Kalanithi pe care le-am putut găsi. Credeam că îi cunosc „glasul”, după cuvintele așternute pe hârtie, dar voiam să-l văd și să-l aud. Nu a fost cea mai înțeleaptă decizie pe care am putut să o iau. De parcă autobiografia lui nu mă emoționase, să-l văd împreună cu soția lui, să îl aud cum vorbește cu atâta dezinvoltură despre viață și despre moarte, despre transformarea lui, din doctor în pacient…

„Medicii invadează trupul în toate modalitățile posibile. Îi văd pe oameni în momentele lor cele mai vulnerabile, mai sacre și mai intime. Îi aduc pe lume și îi însoțesc pe ultimul drum. Să vezi trupul ca materie și mecanisme este reversul procesului de ușurare a celei mai profunde suferințe umane.”

Sunt nesigură de cuvintele pe care ar trebui să le folosesc pentru a vorbi despre Paul, pentru că toate par să îi facă nedreptate. Îmi vine în minte termenul de „geniu”, dar simt că și-a pierdut semnficatia în ultimii ani. Îl folosim atât de des, în diferite variante, pentru cărți, filme, muzică, artiști sau seriale, încât a ajuns să capete un statut monoton, chiar dacă termenul nu este aplicat corect. În ceea ce îl privește pe Paul, genialitatea lui nu se limitează la el, ca persoană, ci este și un compliment adresat intelectului său, care nu se face remarcat doar prin numeroasele diplome pe care le posedă, de la universități de prestigiu, care au contribuit la modelarea lui într-o persoană ambițioasă, inteligentă și perseverentă.

Capitolele despre copilăria lui au fost un dar neașteptat. Mă așteptasem ca autorul să se axeze doar pe prezent și pe viitor, nu și pe trecut. Amintirile sunt povestite cu nostalgie, de la anii în care era un tânăr care cutreiera într-o vale din deșert, în Kingman, Arizona, până la primii ani de studenție, când mintea lui era însetată de cunoaștere, iar potențialul său, aparent, fără margini. Paul nu era speriat de provocări. Le căuta, le analiza, le accepta și le îndeplinea. Nu s-a plâns de orele în care stătea în picioare, ca stagiar, de zecile de fișe pe care le completa în miez de noapte, de teme, de cursuri și de proiecte. Nu și-a pierdut timpul insistând (prea mult) pe rutină sau pe cât de grea este viața de student. De ce? Pentru că el a făcut totul din plăcere și din pasiune. A fost stăpânul deciziilor sale. Nu a fost împins către viitor sau obligat să aibă o anumită carieră. Fiecare alegere i-a aparținut, i-a purtat amprenta.

„Uneori, greutatea meseriei devenea palpabilă. Se simțea în aer. Stres și mizerie. În mod normal, o inspirai fără să bagi de seamă. Dar în unele zile, mai ales în cele de vară, umede și înăbușitoare, greutatea ei sufocantă te copleșea. Alteori, când mă aflam în spital, mă simțeam prins în capcana unei jungle și a unei veri eterne, ud leoarcă de transpirație, în vreme ce râurile de lacrimi ale familiilor celor care mureau curgeau necontenit.”

Din momentul în care a fost diagnosticat cu cancer la plămâni și până la ultima suflare, Paul Kalanithi a rămas un luptător. Oscilând între furie, tristețe și durere, el ajunge să își accepte condiția, trecerea de la doctor la pacient, de la un viitor prosper la un prezent abrupt, în care este nevoit să își reconsidere visele și să renunțe la mare parte din dorințe.

Timpul a devenit cel mai înverșunat dușman al lui Paul. Cât timp mai are? Câteva luni? Un an? Un deceniu? Să îndrăznească să spere, să își întemeieze o familie, alături de soția lui? Să scrie? Să renunțe la tot?

Un bărbat energic și plin de viață, însetat de cunoaștere, curios și atras de aventură, de necunoscut, se transformă, treptat, într-o umbră a ceea ce a fost. Paul este obosit și mâhnit. A renunțat să se mai întrebe „De ce eu?”, „Ce am făcut ca să merit așa ceva?”. Slăbit, epuizat după cele mai ușoare îndeletniciri, acceptă schimbările pe care le suferă, psihic și fizic, refuzând să cedeze în fața bolii. Cât timp a existat o șansă ca el să își recapete o parte din forțe, nu a renunțat la neurochirurgie. A fost o parte din el, așa cum moartea și viața fac parte din ciclul oricărei persoane.

„Considerăm că trebuie să existe o cale prin care limbajul vieții, așa cum e ea experimentată – cu pasiuni, foame și iubire –, să poarte în el însuși o relație, oricât de complicată, cu limbajul neuronilor, al sistemului digestiv și al bătăilor inimii.”

În lupta împotriva cancerului, Paul nu este singur. Este susținut de către colegi, familie, prieteni, medici, profesori, mentori și, nu în ultimul rând, de către Lucy, soția lui, care îi este alături în fiecare clipă, reținându-și lacrimile și afișând un zâmbet încurajator, sperând ca astfel să îi dea putere. Durerea celor din jur este copleșitoare. Oricât de mult ai încerca să îți ascunzi îngrijorarea, ea tot se face simțită. Uneori, am avut impresia că dragostea pe care o primea Paul îi făcea mai mult rău, decât bine. Toți ne temem, la un anumit nivel, de moarte. Dar adevărul este că ne este teamă de viață. Ne este teamă să trăim, să ne urmăm instinctele și să facem ceea ce ne dorim.

Ne alegem un drum și o carieră în funcție de banii pe care îi putem câștiga, de statutul social pe care îl putem dobândi. Renunțăm la vise și la ceea ce ne place pentru siguranță materială și o condiție de trai cât mai bună. Însă toate acestea nu mai contează atunci când trupul te trădează și ai timpul măsurat în luni.

Sunt sigură că un student la medicină va percepe altfel sensibilitatea și profunzimea aceste cărți. Unele capitole pot părea mai reci, mai distante. Aș putea spune, chiar dacă este incorect, că au o aură „sterilă”, pentru că Paul a vrut să-l cunoaștem și ca doctor, nu doar ca pacient. Gândurile lui sunt o explozie de sentimente și de contradicții. Mereu căuta ceva, mereu schimba ceva la el, chiar și în relațiile pe care le avea cu pacienții. Voia să găsească un echilibru, să fie o persoană completă, fără să pară un doctor ignorant sau un om nemilos, care își făcea doar datoria, neimplicându-se emoțional.

„Începusem această carieră, în mare parte, ca să caut moartea și să pun mâna pe ea, să o despoi, să o privesc în ochi, fără să clipesc.”

Pentru mine, ca simplu cititor, Paul Kalanithi a fost un erou. M-a impresionat curajul său, voința cu care a înfruntat moartea, pasiunea cu care și-a trăit viața. Cuvintele sale, deși par învăluite în întuneric și deznădejde, ți se strecoară în suflet, minte și inimă. Și rămân acolo. Da, sunt încărcate de tristețe, dar și de o filosofie pură și sinceră, care nu te va ajuta să îți rezolvi problemele, însă te va îndemna să îți reconsideri prioritățile și să descoperi ce este important pentru tine. Acesta este unul dintre darurile lui Paul pentru tine. Pe restul trebuie să le afli singur, citindu-i povestea.

Mulțumesc mult editurii pentru această carte!

10

Perfect

Împrăștiată, dar creativă, cu nasul în cărți și mereu pe fugă. Încăpățânată și cu un doctorat în Sarcasm. Dușmanul declarat al somnului. Cinefilă de mică, cu căștile în urechi oriunde merge, imaginația o îndeamnă să viseze în cele mai (ne)potrivite momente.

Leave a Reply

Your email address will not be published. Required fields are marked *

You may use these HTML tags and attributes: <a href="" title=""> <abbr title=""> <acronym title=""> <b> <blockquote cite=""> <cite> <code> <del datetime=""> <em> <i> <q cite=""> <s> <strike> <strong>

*

Lost Password

Show Buttons
Hide Buttons

Powered by watch naruto shippuden watch one piece watch one punch man online

Download by Wordpress Nulled Themes Keepvid youtube downloader