În ape adânci · Paula Hawkins

Cărți CărțiFX Foxisme Recenzii
Comandă
7.5

Bun

10

User Avg

În ape adânci · Paula Hawkins
În ape adânci · Paula Hawkins

Nel Abbott este moartă. E ultima dintr-un lung șir de femei înghițite de apele întunecate ale răului.

Sora ei, Jules, e măcinată de regretul că i-a ignorat strigătul de ajutor și are certitudinea că Nel nu s-a sinucis.

Ferește-te de apele liniștite. Nu știi niciodată ce ascund.

Goodreads: 3.55

Gen carte:An publicare carte:Editură:Autor:

„Unii spun că femeile au lăsat ceva din ele în apă, alții spun că apa păstrează ceva din puterile lor, fiindcă de atunci le-a atras spre țărmurile sale pe cele fără noroc, pe cele disperate, pe nefericite, pe rătăcite. Vin aici ca să înot cu surorile lor.”


Urmăresc ochiurile de apă de pe copertă, sperând că astfel îmi voi organiza mai bine ideile, dar nu reușesc să mă concentrez. Nu mă scufund, nici la propriu, nici la figurat, așa cum fac toate personajele Paulei Hawkins, însă nici nu simt chemarea apei, promisiunea nerostită a valurilor: aș putea să îmi îngrop degetele în nisipul ud de pe mal sau să înot în ape adânci, departe de grijile acumulate, dar atunci aș deveni doar un alt pion al autoarei. Și încă nu cunosc toate regulile jocului.

Când mi-am finalizat lista pentru Bookfest, În ape adânci se număra printre primele titluri trecute. Îmi plăcuse foarte mult Fata din tren(imperfecțiunile personajelor, viciile lor, atmosfera apăsătoare și sumbră, flashback-urile scurte, ce îmi distrăgeau întotdeauna atenția, alternanța ireproșabilă a POV-urilor), astfel încât așteptările mele pentru al 2-lea roman al Paulei au fost foarte ridicate. Dacă au fost îndeplinite și satisfăcute? Da și nu.

E periculos să te joci cu prea multe POV-uri (point of view(s), pentru necunoscători). Uiți să îți diferențiezi personajele, să le oferi credibilitate, ambiții și motivații pentru faptele lor. Le oferi un trecut neclar, cuprins în câteva paragrafe, un trecut util pentru mine, nu spun că nu, cu toate că „etichetele” pe care le-am atribuit nu m-au ajutat să îmi fac o părere pertinentă despre protagoniști, cu atât mai puțin despre cei care se pierd în fundalul acțiunii. M-am simțit ca un profiler, unul amator, nu ca un cititor „experimentat”. Iubesc misterele și enigmele, însă avalanșa lor prematură în roman a fost copleșitoare. Personajele au toate răspunsurile, ele sunt cheile pe care trebuie să le colecționezi. Problema? Nu mi-a păsat decât de două dintre ele. Și sunt multe. FOARTE MULTE.

Acțiunea romanului are loc în Beckford, un oraș pe care sunt sigură că nu am să-l vizitez foarte curând. Cred că autoarea a vrut să recreeze ambianța din Crimele din Midsomer, unde toți locuitorii sunt suspecți, cu obiceiuri ciudate, iar străinii sunt priviți cu neîncredere și sfătuiți să plece cât mai repede, asta dacă nu își doresc un pat sub pământ, în mijlocul pădurii. Beckford este personajul mut al romanului, cel care cunoaște toate secretele și îi judecă din umbră pe vinovați, fără a se implica în desfășurarea evenimentelor. Îndrăznesc să spun că se hrănește cu sufletele prinse în Bulboana Înecaților: femei – copii, tinere și bătrâne -, ce și-au găsit sfârșitul în apă. Sinucideri, crime și sacrificii, la distanțe de secole. Apa a spălat sângele vărsat, trupurile nefericitelor, dar amintirile lor au rămas.

„Beckford e un loc ciudat, plini de oameni bizari, cu un trecut de-a dreptul straniu. Chiar prin mijloc e străbătut de un râu, iar asta-i cea mai ciudată chestie din toate: parcă oriîncotro te-ai întoarce, oriîncotro te-ai îndrepta, nu știu cum se face, dar ajungi întotdeauna la râu.”

Jules Abbott nu vrea să se întoarcă în Beckford. A fugit o perioadă îndelungată de oraș, de stafiile trecutului, de persoana ce a fost atunci. Copila supraponderală, ținta glumelor și a bătăilor de joc. Rușinea familiei. Nu poate să uite privirile aruncate de Nel, sora ei mai mare, dezgustul ce îi străbătea trupul când era obligată să stea cu ea sau să meargă împreună la Bulboana Înecaților. Nel, tânăra superbă și impulsivă, exotică în ochii orășenilor. Nel, care înota zilnic, fie că era zi sau noapte, vară sau iarnă. Nel, ce și-a găsit sfârșitul pe fundul râului, îmbrățișată până la sufocare de apa pe care o iubea. Sinucidere sau crimă?

O vorbă din popor spune că nu ar trebui să-i vorbim de rău pe cei morți. Eu nu sunt de acord cu această lege nescrisă, ce mă obligă să mint sau să îndulcesc adevărul. E o formă de ipocrizie acceptată, pe care Nel Abbott nu o merită. Da, știu că abia a murit, că ancheta este în curs de desfășurare, dar am detestat-o. Nu m-au mirat gândurile celorlalte personaje, ura îndreptată asupra lui Nel.

A fost o soră oribilă, demnă de dispreț. Cum să îți bați joc de sora ta mai mică, alături de prietenii tăi? Cum să o sperii și să nu îți pese că e deprimată, singură și speriată? Știi că își urăște trupul, că îi este silă să se uite în oglindă, că nu are încredere în ea. Iar tu, ca soră, ce faci? Accentuezi tot ce este mai rău și mai mârșav în lume și te bucuri de rezultate. Ești mulțumită de rezultate.

Nu au existat limite pentru Nel Abbott. A obținut întotdeauna tot ce și-a dorit, fără să îi pese de consecințe, de durerea provocată. A profitat de aspectul ei, de dorința, pasiunea și invidia cu care era privită și remarcată, pentru a ieși mereu învingătoare și pentru a strânge informațiile necesare pentru finalizarea unei cărți despre Bulboana Înecaților. Nel voia să fie vocea femeilor ce și-au găsit sfârșitul în apă, să le spună poveștile și să dezgroape adevărul. La final, nu ea a învins. Ci apa.

„Există oameni care sunt atrași de apă, care păstrează un fel de simț primitiv rezidual care-i îndrumă spre locul în care curge. Cred că sunt unul dintre ei. Nicicând nu mă simt mai vie caatunci când sunt lângă apă, când sunt lângă apa asta. Ăsta e locul unde am învățat să înot, locul unde am învățat să mă contopesc cu natura și cu trupul meu în cel mai încântător și plăcut mod.”

Mi-a fost milă de Jules și m-au întristat flashback-urile cu ea și cu Nel. Niciodată nu a știut să zâmbească sau să fie fericită. Evenimentele din copilărie au marcat-o și au modelat-o într-o femeie singură și speriată, oglinda tinerei ce adormea plângând în pat, cu plapuma trasă peste cap. S-a înstrăinat de Nel și acum nu știe ce ar trebui să simtă sau să facă. Să accepte că sora ei s-a sinucis? Să plângă după ea, chiar dacă abia dacă au mai vorbit în ultimii ani? O mai iubește? A iubit-o vreodată?

Ar vrea să găsească răspunsurile la întrebări, însă nu este ușor, mai ales când propria ei nepoată o consideră parțial vinovată pentru moartea mamei ei. Când Lena pășește într-o cameră, există două posibilități: se declanșează o tornadă sau erupe un vulcan. Nu există cale de mijloc. E imprevizibilă, acidă, iresponsabilă și furioasă. Furioasă pe Nel, pe Jules, pe Beckford, pe toți și pe toate. Nu poți să o controlezi sau să îi oferi un sfat. Acționează din instinct, ia decizii pripite și nu își ascunde niciodată sentimentele. Spune mereu ce gândește, oricât de dure îi sunt cuvintele.

Relația dintre Jules și Lena pare să depășească normele impuse de sânge, dragoste și ură. Nu se înțeleg, nu se respectă, dar sunt obligate să locuiască sub același acoperiș, să fie o familie, să se accepte una pe cealaltă și să descopere ce s-a întâmplat cu Nel. E ironic, nu-i așa? Singura lor legătură este o femeie moartă. Poate că nu îndeplinesc calitățile necesare pentru a deveni eroine, dar sunt, cel puțin în ochii mei.

Autoarea le-a oferit scene extraordinare, „condimentate” cu schimburi aprinse de replici, mărturisiri pe jumătate rostite în șoaptă, amintiri dureroase, desprinse din cele mai întunecate cotloane ale trecutului, schimburi ce sfârșesc mereu în lacrimi, cu uși închise și un gol și mai mare în suflet. Lena și Jules sunt două personaje ce strălucesc prin nefericire și defecte. Mă îndoiesc că o să fie pe placul tuturor, dar amândouă merită să le fie acordată o șansă ca să își spună povestea.

În contrast cu ele, celelalte personaje par de umplutură sau de carton. În ape adânci nu a fost un thriller, ci un roman de suspans. Din păcate, suspansul a dispărut foarte devreme, „secat” de POV-uri inutile, în care protagoniștii nici măcar nu încearcă să își ascundă intențiile. Previzibilitatea este ucigătoare pentru o astfel de lectură. Clișeele ar putea să fie trecute cu vederea, însă m-am lovit de ele aproape în fiecare pagină.

„Nu avea voie s-o jelească așa cum merita și el, deși torturat de amintirea cuvintelor pe care i le spusese la mânie, știa că, de fapt, nu era vina lui. Nimic din toate astea nu era vina lui – n-avea cum să fie. Cine poate să aleagă de cine se îndrăgostește?”

O ai pe femeia bătrână, baba, nebuna satului, ce știe atât de multe, dar spune atât de puține, un martor lipsit de credibilitate, care face un mare nimic, de la început până la final. Serios acum, dacă știi ceva, chiar trebuie să vorbești în ghicitori sau ca un filosof amator? Apoi, o avem pe polițista cea nouă, ignorată până și de șeful ei, ce îi judecă pe toți după cum arată și cum se îmbracă. Îmi cer scuze: data viitoare, când moare cineva drag sau îmi amintesc de persoanele pe care le-am pierdut, o să îmi amintesc să îmi scot rochia de gală din dulap și să mă aranjez corespunzător.

Ah, să nu uit de profesorul chipeș, după care leșină toate elevele, ce trebuie urgent să fugă din oraș. Sau de personajele feminine geloase și nesigure pe ele, în contrast cu indivizii dubioși, pe care îi poți mirosi de la cinci capitole distanță, totul culminând cu anchetatorul-șef, lipsit de talent, de inteligență și de orice abilitate corespunzătoare postului ocupat. Serios, Paula… ce e cu toate personajele acestea? De ce unele par să nu aibă niciun rol? De ce nu ne oferi explicații la final? De ce dispar jumătate dintre ele din senin? De ce, de ce, de ce?

Din nou, ironia e prezentă: cu bune și cu rele, mi-a plăcut cartea. M-a ținut în priză, am citit-o repede, devorând stilul inconfundabil al romanelor de suspans, însă a fost o lectură incompletă. Un final grăbit și sec, enigme bune, dar nimic extraordinar sau neîntâlnit până acum. Despre personaje, cred că mi-am spus destul de clar părerea. Și apa… apa e mereu prezentă, aproape pe fiecare pagină. Tot timpul cineva se îneacă, se scufundă, înoată, moare de sete, e prins de valuri. Nu știu dacă ați văzut The Pagemaster (1994), un film foarte bun și underrated, dar eram sigură că o să curgă apă dintre pagini. Păcat de poveste, de potențial, de Lena și de Jules, de talentul autoarei. Parcă a fost un draft, o schiță a romanului, nu varianta finală.

Dacă voi mai citi alte cărți ale autoarei? Clar, doar e Paula Hawkins.

Dacă am fost dezamăgită? Da, dar nu regret că am citit cartea.

Mulțumesc mult Editurii Trei pentru roman!

7.5

Bun

Împrăștiată, dar creativă, cu nasul în cărți și mereu pe fugă. Încăpățânată și cu un doctorat în Sarcasm. Dușmanul declarat al somnului. Cinefilă de mică, cu căștile în urechi oriunde merge, imaginația o îndeamnă să viseze în cele mai (ne)potrivite momente.

Leave a Reply

Your email address will not be published. Required fields are marked *

You may use these HTML tags and attributes: <a href="" title=""> <abbr title=""> <acronym title=""> <b> <blockquote cite=""> <cite> <code> <del datetime=""> <em> <i> <q cite=""> <s> <strike> <strong>

*

Lost Password

Show Buttons
Hide Buttons

Powered by watch naruto shippuden watch one piece watch one punch man online

Download by Wordpress Nulled Themes Keepvid youtube downloader