Inimă de cerneală (Inimă de cerneală #1) · Cornelia Funke

Cărți CărțiFX Foxisme Recenzii
Comandă
9.5

Uimitor

Inimă de cerneală (Inimă de cerneală #1) · Cornelia Funke
Inimă de cerneală (Inimă de cerneală #1) · Cornelia Funke
Când citește cu voce tare, Mo poate să dea viață personajelor din cărți.

Meggie, fiica lui de doisprezece ani, a moștenit acest dar de la el. Pe această frumoasă premisă se construiește povestea ingenioasă din Inimă de cerneală: în urmă cu nouă ani, Mo a scos dintr-o carte o bandă de tâlhari medievali, în frunte cu liderul lor, Capricorn. Acum, trecutul îl prinde din urmă și Meggie se vede nevoită să-și salveze tatăl. Însă într-o lume în care granița dintre realitatea ei și cea a cărților nu e foarte stabilă, mica eroină va trebui mai întâi să-și pună la încercare neobișnuitul talent și să-și lege propria poveste de a altora în cele mai neașteptate moduri.

Goodreads: 3.86

„Spiritele nu se tem de foc.”

Îmi place să vorbesc despre cărțile pe care le iubesc. Despre acele romane și serii care mă împiedică să dorm și care îmi provoacă insomnii, cele care mă tulbură, mă neliniștesc, mă întristează și mă răscolesc în egală măsură. Simt nevoia să mă îndepărtez de ele o perioadă, pregătindu-mă pentru „acest moment”, în care mă ascund în bibliotecă, cu nelipsitul ceai și pisicile mele pufoase alături, cu degetele alunecând pe taste, încercând să exprim în cuvinte ce am simțit și ce am văzut, fără a divulga prea multe informații ție, drag cititor (doar nu ai uitat cât de mult disprețuiesc spoilerele, nu?).

Cărțile sunt o constantă în viața mea. Prieteni, uneori dușmani, o a doua familie, atunci când autorii nu-mi ucid sau torturează personajele preferate. Trei în unu. Mă pierd în ele, le răsfoiesc, îmi notez citatele într-o agendă specială și am un sistem complicat pe baza căruia le am aranjate pe rafturi, astfel încât, dacă o persoană suficient de curajoasă ar îndrăzni să le mute, biblioteca îmi va sufla numele „inamicului”, iar acesta va fi aspru pedepsit. Nu, nu sunt „diabolică”, nici pe departe. Excesiv de protectoare? DA!

Spre rușinea mea, atunci când am văzut filmul, în 2008, nu știam că se baza pe primul volum dintr-o trilogie fantasy. Anii au trecut, mintea mea a șters treptat acea amintire, iar acum aștept cu nerăbdare al treilea volum, pe care l-am citit pe jumătate, înainte să mă supăr pe Cornelia Funke și să-i promit că nu mă voi mai atinge de el. Aham. Da, da. Sigur am să mă țin de cuvânt.

Cred că am început să mă îndrăgostesc de serie din prima clipă în care am făcut cunoștință cu protagoniștii, cu Mo și cu fiica lui, Meggie, care îmi înțeleg și împărtășesc obsesia pasiunea pentru cărți. Să întâlnești o eroină care venerează, respectă și protejează cuvintele, este un dar minunat, pentru un bookaholic ca mine, în condițiile în care majoritatea sunt mult prea preocupate să se îndrăgostească sau să se infiltreze într-un triunghi amoros, care testează răbdarea tuturor (da, da, știu, este și vârsta un factor important).

Glasul lui Mo este atât un har, cât și un blestem. Când citește cu voce tare, cuvintele pulsează de viață, iar magia se strecoară din cărți, luând forme nebănuite, interzise, smulgând personaje dintre pagini, dezlănțuind haosul atât în lumea lor, cea a cernelii și a imaginației, cât și în lumea noastră, care nu este încă pregătită pentru o astfel de înfruntare. Conștient de povara care îi apasă umerii, Mo se ferește să își folosească glasul, spre dezamăgirea fiicei sale, care își dorește ca el să îi citească povești.

„Dacă iei cu tine o carte la drum, zisese Mo, când i-o pusese pe prima în ladă, atunci se petrece ceva ciudat: cartea o să înceapă să-ți strângă amintirile. Mai târziu nu trebuie decât să o deschizi, și ai să fii acolo unde ai citit-o prima dată. Chiar de la primele cuvinte, se vor întoarce toate: imaginile, mirosurile, înghețata pe care ai mâncat-o citind… Crede-mă, cărțile sunt ca hârtia de muște. De nimic nu se prind amintirile atât de bine ca de paginile tipărite.”

Relația tată-fiică este ilustrată cu atât de multă gingășie de către autoare, încât doar un trol nesuferit ar îndrăzni să nu fie emoționat de scenele în care Meggie și Mo se joacă (nemilos) cu sentimentele tale, până în punctul în care eu am simțit nevoia să mă opresc din citit și să îmi îmbrățișez tatăl, să-l sun și să îi ascult glasul, fără să am ceva pe suflet de împărtășit sau o intenție ascunsă. Legătura dintre Meggie și Mo este magică. Rar am întâlnit o prietenie atât de deosebită între un tată și o fiică, o înțelegere, o armonie, suficient de puternică pentru a înfrunta și a învinge obstacolele pregătite de autoare. Sau, la prima vedere, asta ar vrea Cornelia Funke să crezi.

În urmă cu nouă ani, involuntar, în timp ce citea Inimă de cerneală, Mo a permis unei cete de tâlhari medievali să părăsească tărâmul îndepărtat dintre pagini, oferindu-le posibilitatea de a trăi în lumea lui și a lui Meggie. Fără posibilitatea de a-i trimite înapoi, drumurile lor s-au despărțit, însă Mo niciodată nu a putut să uite ce a făcut. În aceeași seară blestemată, soția lui a dispărut. Remușcarea și vinovăția îl însoțesc zilnic, un duo fatidic, pe care Meggie îl observă uneori, când tatăl ei pare să se prăbușească în amintiri și iluzii, într-un loc în care ea nu are acces și pe care nu îl poate găsi, oricât de mult ar încerca să își ajute tatăl, oferindu-i sprijinul ei necondiționat.

Pentru un copil de 12 ani, Meggie denotă o maturitate surprinzătoare. Se află mereu pe drumuri, călătorind în funcție de comenzile de restaurare pe care le primește „doctorul de cărți” Mo, fără a avea posibilitatea de a-și face prieteni sau de a întreține legături, neștiind unde se va afla în următoarea săptămână. Dar aceste lucruri nu par să o deranjeze sau să o întristeze, nu atât timp cât este înconjurată de cărți și îl are pe Mo alături.

Conceptul de „stabilitate”, chiar și cel de „cămin”, capătă contur abia când Meggie și Mo ajung la reședința mătușii Elinor, un conac vechi și lăsat (puțin) în paragină. De ce? Pentru că Elinor investește tot în bibliotecă, o bibliotecă pentru care o invidiez și pentru care o respect, una care ar putea să o depășească pe cea din „Frumoasa și bestia”, dacă ar fi să dau crezare numeroaselor comori care se ascund acolo.

Mătușa Elinor este nemaipomenită. O femeie masivă, care ar muri de foame dacă ar fi pusă să gătească pentru a supraviețui, Elinor este amuzantă, vulcanică și „cu gura mea”; mai ales când observă degetele lui Meggie mult prea aproape de prețioasele ei cărți. Nu îi plac copiii și nu știe cum să se comporte cu ei, dar, după o perioadă de adaptare, și numeroase replici acide schimbate între cele două doamne din viața lui Mo, antipatia se evaporă, lăsând loc unei prietenii minunate și unei afecțiuni sincere, lipsită de sirop și de îmbrățișări, dar la fel de copleșitoare, într-un stil pe care Funke îl domină cu măiestrie.

Dar există un personaj care le „domină” pe toate, un personaj de care m-am îndrăgostit (da, da, îmi e rușine, etc.), în ciuda numeroaselor sale defecte (poate ele sunt răspunzătoare pentru acest crush neașteptat?). El este Deget-de-praf. Dacă Mo, poreclit Limbă-vrajită, poate controla și manipula cuvintele, Deget-de-praf este împăratul focului și stăpânul flăcărilor. Când el chema văpăile, când le oferea contur și putere, mă trezeam cu nasul lipit de pagini, de parcă așa aș fi avut o șansă să mă strecor în povestea lui, să îl zăresc, vrăjită, cum devine una cu focul, spre deliciul și spaima celor care au avut norocul de a-l privi.

Din păcate, nu poți să ai încredere în el. Este un laș („calitate” pe care nu o ascunde), un mincinos și un uneltitor, dar și un personaj trist și rătăcit, care și-a pierdut familia și căminul, fiind „răpit” de către glasul lui Mo din povestea sa, cartea în jurul căreia se învârte acțiunea trilogiei: Inimă de cerneală.

„Aprinse apoi o a doua făclie și-și plimbă flacăra pe brațele goale. Arăta fericit ca un copil care se joacă cu jucăria lui preferată. Focul îi lingea pielea ca ceva viu, ca o ființă șerpuitor-arzătoare cu care se împrietenise, care îl dezmierda și dansa pentru el și alunga noaptea. Azvârli în văzduh făclia, acolo unde tocmai strălucise incandescent mingea de foc, o prinse din nou, aprinse altele, jongla cu trei, cu patru, cu cinci făclii. Focul lor se învârtejea în jurul lui, dansa cu ele fără să-l muște. Deget-de-praf, Îmblânzitorul-de-flăcări, Scuipătorul-de-scântei, Prietenul focului.”

Am încercat să fiu imparțială, dar obiectivitatea mea a lăsat mult de dorit în privința sa. Mereu am căutat scuze pentru acțiunile sale, până în punctul în care m-am oprit și am fost dezamăgită de el, conștientă de pretențiile pe care le aveam, în condițiile în care am fost nevoită să aleg o „tabără”, fără să o pot delimita pe cea bună de cea rea.

În lumea noastră, după ce s-au ascuns în întuneric, atenți să nu fie depistați, „musafirii” și-au făcut planuri, acomodându-se cu schimbările „de lume”. Banda de tâlhari, condusă de Capricorn, are nevoie de Mo, de glasul său, mai exact, pentru a chema un alt personaj din Inimă de cerneală, o creatură legendară, nemiloasă și periculoasă, care ar putea să îi ofere lui Capricorn tot ce și-a dorit vreodată.

Îmbinând umorul cu un strop „mic” de răutate, autoarea creează o serie de personaje memorabile, botezându-le corespunzător comportamentului lor și în funcție de numărul de celule cenușii cu care au fost binecuvântate. Dintre mercenari și ucigași, se remarcă liderul, Capricorn, care nu este nevoit să vorbească pentru a te înfricoșa. Este rece, nemilos și crud, un fiu al iernii, dacă ar fi să dau crezare indiferenței cu care își pedepsește dușmanii, ordonând să fie torturați sau uciși.

Într-o lume care și-a pierdut identitatea, iar personajele din povești încearcă să preia controlul, Meggie este nevoită să își înfrunte temerile și să își tempereze emoțiile, până în punctul în care își găsește propria chemare și învață să își controleze dorințele, înainte ca ele să-i condamne pe toți cei pe care îi iubește. Nesiguranța se transformă în curaj, cuvintele într-o sentință. Ca să își salveze tatăl, Meggie va trebui să aibă încredere în ea, în instinctele ei, și în inima ei. Dar oare ar putea să aibă încredere în Deget-de-praf, în glasul lui amăgitor, în promisiunile lui Capricorn sau în orice alt personaj din Inimă de cerneală?

Știu că am mai spus asta la început, dar simt nevoia să îmi repet afirmația: IUBESC această serie, de la citatele și fragmentele care mă întâmpină la începutul fiecărui capitol, până la personaje, atât cele reale, cât și cele de „cerneală”.

Iscusința autoarei, imaginația ei, felul în care împletește armonios toate firele narative și destinele „supușilor” ei, asigură doza potrivită de magie și suspans, prinzându-i în mreje pe cititorii de toate vârstele.

Mulțumesc editurii pentru roman!

9.5

Uimitor

Împrăștiată, dar creativă, cu nasul în cărți și mereu pe fugă. Încăpățânată și cu un doctorat în Sarcasm. Dușmanul declarat al somnului. Cinefilă de mică, cu căștile în urechi oriunde merge, imaginația o îndeamnă să viseze în cele mai (ne)potrivite momente.

Leave a Reply

Your email address will not be published. Required fields are marked *

You may use these HTML tags and attributes: <a href="" title=""> <abbr title=""> <acronym title=""> <b> <blockquote cite=""> <cite> <code> <del datetime=""> <em> <i> <q cite=""> <s> <strike> <strong>

*

Lost Password

Show Buttons
Hide Buttons

Powered by watch naruto shippuden watch one piece watch one punch man online

Download by Wordpress Nulled Themes Keepvid youtube downloader