Magonia (Magonia #1) · Maria Dahvana Headley

„- Aza Ray, spune el. Tu nu ai orori pentru mine.”

Iubesc Bookfest-ul. Zeci de edituri, mii de cărți, sute de promisiuni și de tentații, aventuri și capcane pe meleaguri fantastice, personaje extraordinare, de care te atașezi și cu care abia aștepți să te reîntâlnești, lansări și autografe, prieteni vechi și noi, totul culminându-se cu acea oboseală sfâșietoare, aproape benefică, îndrăznesc să o numesc, când te prăbușești pe un scaun sau direct pe podea, pe un hol mai slab circulat, pentru că romanele au devenit prea grele și nerăbdarea ta nu mai poate să fie ținută în frâu.

Cu brațele încărcate și surescitate după pungile pe care le-am cărat câteva ore bune, cu câteva romane pe care mai aveam puțin și le citeam chiar acolo, în mijlocul haosului, fără să-mi pese de imaginea comică pe care le-o ofeream celor din jur, se remarcă Magonia, cu această copertă superbă, pe care mi-am plimbat în transă degetele, vrăjită de cromatică, de grația și de forța păsărilor care se desprind de pana care le-a oferit viață și adăpost, ocrotindu-le de misterele așternute de autoare în paginile pe care aveam să le parcurg o săptămână mai târziu.

Nu am evitat cartea, departe de mine acest gând. Dar am vrut să o savurez, să o citesc lent, să mă bucur de universul încântător și original creat de Maria Dahvana Headley. Magonia nu seamănă cu nimic din ceea ce am citit până acum. Este mistică, provocatoare, incitantă și îndrăzneață. Este o călătorie pe care plănuiesc să o reiau, doar că de data aceasta o să fiu mai bine pregătită, acordând o atenție sporită acelor elemente care îndepărtează acest roman de celelalte serii YA care se află pe raftul de favorite.

Aza Ray (îi ador numele) a avut întotdeauna probleme de sănătate. Suferă de o boală necunoscută de plămâni, pe care doctorii nu știu cum să o trateze, cu atât mai puțin să o vindece. Îi este greu să respire, să vorbească și să aibă o viață normală. Dacă te așteptai la o protagonistă care plânge în tăcere, ca să nu fie văzută de familia ei, de o tânără liniștită, blajină și bună, o prezență încântătoare, pe care ai vrea să o ocrotești și să o ții în brațe, o să ai parte de o mare surpriză când o să o întâlnești pe Aza Ray. Am observat că mulți cititori au renunțat la carte după primele capitole, pentru că nu au plăcut-o. Pierderea lor.

Cred că termenul cel mai potrivit pentru a o descrie pe Aza este „nesuferită”. E agitată, nu o interesează părerea celor din jur sau să-și facă prieteni (are unul singur și bun, dacă nu îi numărăm și pe membrii familiei), are o limbă ascuțită și un sarcasm incredibil, răutăcios și acid, de care abuzează fără milă, dar asta nu o împiedică să fie un personaj complex și bulversant. Când ești conștient că fiecare zi din viața ta ar putea să fie ultima, nu îți mai pasă de aparențe, nu mai acorzi o atenție deosebită manierelor, nu te mai lași influențată de reguli, ci trăiești doar ca să descoperi cât mai multe lucruri, în puținul timp care ți-a mai rămas.

„Știu că e penibil. Da, citesc. Omoară-mă. Puteam să-ți spun că am crescut în bibliotecă și cărțile au fost prietenii mei, dar nu ți-am zis asta, nu? Fiindcă sunt miloasă. Nu sunt un geniu și nici un copil destinat să devină un geniu. Pur și simplu așa sunt eu. Citesc chestii. Cărțile nu sunt singurii mei prieteni, dar ne înțelegem bine. Na.”

Mintea Azei este un puzzle pe care doar Jason poate să-l descifreze. Nu cred că am mai întâlnit vreodată o prietenie atât de deosebită, de profundă și de stranie, așa cum este cea dintre cei doi. Legătura lor este magică, puternică, dureroasă și atât de strânsă, încât atunci când sunt despărțiți, când nu vorbesc unul cu celălalt, sunt triști și gânditori, de parcă o parte vitală a sufletului lor a dispărut și lumea este mai puțin strălucitoare, lipsită de culoare și de mistere.

„cum sentimentul e primul

cine acordă vreo atenție

sintaxei lucrurilor

niciodată nu te va săruta cu adevărat.”

Jason este un geniu. Punct. Mi-a sedus mintea și sunt sigură că Aza mă poate înțelege, pentru că e imposibil să nu-l admiri sau să nu-l privești atunci când vorbește. Jason este o enciclopedie umană. Știe tot, află tot. De la evenimente istorice, legende urbane și tratate științifice, până la curiozități obscure sau informații de care nimeni nu are nevoie, dar care există pe internet, așa că „de ce nu să citesc și despre asta, nu se știe când mă va ajuta ceea ce am aflat”.

„Alți oameni se uită la televizor. Aza citea despre criptografie și noduri marinărești. Eram mereu în competiție, cine poate să îi spună celuilalt cea mai grozavă „ciudățenie” de care să nu fi auzit până atunci. Era un război, iar eu câștigam, dar numai la un punct diferență.”

Spuneam că prietenia lor este neobișnuită. De la prima întâlnire, când aveau cinci ani, până în prezent, când se văd zilnic, aventurile celor doi se distanțează de ideile normale pe care eu, tu sau alte persoane le-ar avea sau prefera. Nu vreau să vorbesc despre ele, pentru că sunt mult prea importante sau emoționante ca să le povestesc, însă să te pregătești pentru pagini care îți vor sfâșia inima, replici de pus în ramă, obiceiuri și secrete configurate într-un limbaj doar de ei știut, care îți vor amplifica suferința când știi cum se va termina această legătură.

Când Aza realizează că îl privește altfel pe Jason și că prezența lui are o influență diferită asupra ei, când își dă seama că este pe cale să depășească „pragul de prietenie”, o vedem pentru prima oară speriată și nesigură. La polul opus, Jason nu se descurcă mai bine. Nu vorbesc despre moarte, însă boala ei nu a reprezentat vreodată un impediment. Cred că nu au vrut să sufere sau să își facă iluzii. Au riscat atât de multe, au comis atâtea infracțiuni și fărădelegi, dar și-au ascuns sentimentele și au preferat să rămână doar prieteni, de teamă să nu strice ceea ce au.

„Mi-am petrecut ultimii zece ani de viață vorbind. De ce n-am fost în stare să spun cuvintele potrivite, nu știu.”

Într-o noapte furtunoasă, Aza moare. Părăsește lumea noastră și ajunge în… Magonia.

„Imaginea tatei începe să dispară. Nu mai văd acum decât genele și pleoapele mele și cumva propriul meu creier, toate cărările alea din el, totul e întunecat și îngust, tot mai îngust, rafturi cu cărți care se îngustează, cărți care cad pe jos în teancuri mari, pagini rupte, cuvinte amestecate și eu, fugind printre ele, încercând să scap înainte de a se prăbuși pereții.

Am senzația că tot interiorul meu se pliază ca un origami oribil. Am crezut că mă va durea, dar durerea pe care am simțit-o dintotdeauna e de fapt ceva ce acum nu mai există, pentru mine, așa cum nici oasele mele nu mai contează și inspir și expir și”

Imaginația mea a fost pusă la grea încercare. Magonia este un tărâm atât de diversificat, de nou și de incredibil, încât a trebuit să iau o pauză de la citit ca să îmi las mintea să creeze meleagul descris de autoare. Dacă (*cough* când *cough*) se va face un film, o să am mari emoții. Pare imposibil de adus pe marile ecrane frumusețea copleșitoare a Magoniei, corăbiile care plutesc în aer și traversează întinderea vastă a cerului, Maganwetar, orașul-capitală, orașul plutitor, ca să nu mai spun de corabia Amina Pennarum, de creaturile supranaturale care îți tulbură privirea, pe lângă avalanșa de culori și de nuanțe în jurul cărora se trezește Aza.

Chiar și după moarte, sarcasmul nu a părăsit-o. Aza este la fel de vulcanică, așa că atunci când se trezește pe Amina Pennarum și primul lucru pe care îl vede este o rostrae, o bufniță de statura unui om, care îi vorbește și o urmărește cu o curiozitate nemascată, i se pare normal să urle și să le facă viața imposibilă tuturor celor care intră în contact cu ea. Mintea ei refuza să creadă ceea ce vede. O corabie care plutește. Un echipaj format din oameni și păsări, care își pot schimba forma și care pot vorbi. Piele albastră, pene colorate, iriși de nuanțe care ar trebui să fie interzise, un liliac-velă și balene-furtună.

Cu câteva zile înainte să moară, Aza a văzut o corabie pe cer. Cineva i-a strigat numele. Deși Jason a crezut-o și i-a povestit despre Magonia (ți-am spus că știe tot), abia când pășește pe punte, când simte, gustă, pipăie, vede și aude, acceptă că totul este real, că viața ei pe pământ s-a sfârșit, iar acum locuiește pe Amina Pennarum.

Vrea să se întoarcă acasă. La familia ei și la Jason. Dar nu poate. Dacă înainte era o slăbănoagă cu buze vineții, transformările pe care le-a suferit trupul ei o iau prin surprindere. Are o înfățișare exotică, haruri speciale, puteri de neegalat, pe care trebuie să învețe să le folosească și să le controleze, pentru a împiedica declanșarea unui război și pentru a salva Magonia.

Sunt atât de multe lucruri care mi-au plăcut la acest roman, dar muzica stinsă, care răsună slab dintre pagini, atunci când Aza cântă, mi-a dat goosebumps.

„Am crezut că eu sunt cea care a plecat.

Am crezut că eu sunt cea care va trebui să plece.

Dar acum…

După o clipă, încep să cânt încet cu Milekt. Facem un mic vârtej de nisip alb din aerul umed de deasupra noastră. El șuieră și se rotește, apoi îl lăsăm să cadă ca o zăpadă.

Lumea de gheață de sub noi lucește precum coaja unui ou. Ne apropiem de destinația noastră. De împlinirea misiunii noastre.

Pentru asta m-am născut. Altceva nu mai am.”

Ca și alți membri ai echipajului, Aza are un Canwr, o pasăre care trăiește și cântă în interiorul ei. Se lovește de două ori în piept, pentru a-l elibera pe Milekt, cel care i-a grăbit venirea în Magonia și care mereu se plânge de încăpățânarea ei de a rămâne tăcută, de a nu-și folosi glasul pentru a crea și pentru a schimba lumea care o înconjoară. Puterile Azei sunt periculoase, însă norocul ei că beneficiază de ajutorul lui Dai, secundul căpitanului, de care este legată. De ce. De ce. De ce. De ce trebuia să existe și un triunghi amoros.

„- Cei care se îneacă nu știau că tu ai nevoie de aer magonian. Ei nu știau că ai nevoie de corabia ta, de canwr, de cântecul tău, pentru că ei nu știu nimic despre viața noastră. Acolo, erai pe moarte. Aici, trăiești. Asta e țara ta, Aza Ray. Te-am adus acasă.”

În constrast cu Jason, Dai o tratează cu dispreț și neîncredere pe Aza. Îi contestă abilitățile, o consideră o impostoare și nu se sfiește să-și folosească autoritatea pentru a-i arăta că nu va avea parte de tratament diferențial doar pentru că este fiica Zalei Quel, căpitanul corăbiei. Atitudinea lui se schimbă treptat, dar asta nu-l transformă într-un personaj plăcut. Aș fi vrut ca Aza să nu se mai holbeze atât de mult la pieptul lui dezgolit (sau el să poarte o cămașă), însă cum gândurile ei se îndreptau mereu spre Jason, nu pot să spun că triunghiul amoros a fost nepotrivit sau forțat.

Până la urmă, ea este o magoniană, iar Jason este un om. Ea nu poate supraviețui în lumea lui, iar el nu poate trăi în a ei. Autoarei chiar îi place să-și tortureze fanii. Reacțiile lui Jason după moartea ei mi-au sfâșiat sufletul, precum și lupta lui pentru a o recupera. Pentru că el crede, simte, că Aza e în viață. Trebuie doar să o găsească.

Primul roman al seriei ne oferă suficiente informații despre Magonia cât pentru a ne permite să ne formăm o idee asupra aventurilor care ne așteaptă în continuare, însă, la final, vei rămâne cu foarte multe semne de întrebare, pentru că realizezi cât de puține lucruri ai aflat despre universul care se află la distanță de câțiva nori de noi. Ai parte de conspirații, trădări, de scene care (aproape) necesită șervețele, de răsturnări de situație și de înfruntări spectaculoase, pe vârful notelor muzicale și al sentimentelor nerostite.

Nu am să mai pot privi vreodată cerul, fără să mă gândesc la Magonia.

Cu o doză nesperată de originalitate, un tărâm fascinant, aproape imposibil de imaginat, o legătură strânsă și emoționantă între doi tineri inteligenți și rebeli, care sfidează orice logică pentru a trăi și a se bucura de fiecare clipă petrecută împreună, Magonia este o lectură magică și misterioasă, care trebuie savurată de orice iubitor fantasy. Și nu numai.

P.S.: Am să citesc tot ce a scris E.E. Cummings.