O lume se destramă (The African Trilogy #1) · Chinua Achebe

Strămoșii au pus bazele celor nouă sate ale Umuofiei cu mult timp în urmă. De atunci, clanul și-a construit o întreagă civilizație proprie, sub supravegherea zeilor și strămoșilor deopotrivă, pe care nu i-a uitat. Deși asemănătoare cu cele ale altor clanuri din tribul Ibo, modul de viață, legendele și tradițiile clanului sunt unice în felul lor. Viața clanului se învârte în jurul recoltei și al misticismului. În mijlocul clanului, oamenii vrednici ies la iveală. Capătă titluri ale clanului și devin influenți. Înseamnă ceva.

În O lume se destramă, ești prima dată inițiat și inclus într-o lume magică, dominată de zeități mofturoase și spirite rele, de strămoși care ne apără și de mesagerii umani ai acestora. Și, totodată, o lume pașnică, agricolă, care se integrează în mediul natural. O lume complexă și completă, cu propriile valori și principii. Pe de o parte, cinstirea zeilor, și respectarea regulilor drepte. Pe de altă parte, o civilizație bazată pe cultivarea celui mai pretențios aliment. În această lume armonioasă, fiecare obicei, fiecare tradiție, fiecare fenomen natural – are o explicație, un rost și o conexiune cu omul. Omul civilizat, care înțelege tainele universului.

„Tobele continuau să bată, stăruitoare și constante. Ritmul lor nu se mai înălța ca o ființă separată de satul plin de viață. Părea a fi chiar pulsul inimii satului. Palpita în aer, în razele soarelui, chiar și în copaci, umplând satul de emoție.”

Întreaga viață a locuitorilor din Umuofia se învârte în jurul recoltei de igname. Planta tuberculoasă reprezintă mai mult decât un simplu aliment. Este tăria. Este puterea. Indică statutul social și priceperea deținătorului. În societatea Umuofiei, să știi să crești pretențioasele igname, să simți venirea sezonului ploios și să protejezi plantele în cel secetos, este însemnul vredniciei. Dar societatea Umuofiei este una diferențiată, în care femeile și bărbații îndeplinesc roluri diferite. Bărbații care supraviețuiesc războaielor tribale cresc prețioasele igname. Iar, cu cât recolta lor e mai bogată, cu atât își pot permite să întrețină mai multe soții și copii. Femeile se ocupă cu propriile lor culturi mai puțin importante și mai ușor de întreținut. Iar copiii, deși aparțin tatălui conform tradiției clanului, își petrec cel mai mult timp alături de mamă. Societatea le impune bărbaților să fie duri, iar femeilor să fie cât mai supuse. Dar nici una dintre cele două nu se întâmplă cu adevărat. În sinea lor, locuitorii Umuofiei sunt cele mai deschise ființe. Dar le este frică să își arate afecțiunea. Prejudecățiile lor îi izolează.

După ce te obișnuiești cu stranietatea noii lumi în care ai intrat, ajungi să privești lumea din perspectiva unui membru al clanului, să înțelegi și să accepți cultura lui.

Ajungi să te întrebi ce este greșit în logica modului lor de viață. De ce te-ai gândit că e ceva greșit? De ce ar fi ceva atât de diferit greșit doar pentru că nu îl înțelegi?

Sau poate, dimpotrivă, o să te întrebi ce e greșit în culturile indo-europene moderne. Unde s-a pierdut legătura cu natura? Unde s-a pierdut simplitatea și frumusețea vieții? Unde s-a pierdut magia?

„Okonkwo știa în adâncul sufletului că băieții erau prea tineri ca să înțeleagă pe deplin dificila artă a pregătirii ignamelor pentru semănat. Dar era de părere că nu e niciodată prea devreme să începi. Ignamele erau un simbol al bărbăției, și cine avea destule igname ca să-și hrănească familia de la o recoltă la alta era, pe bună dreptate, un bărbat adevărat. <<Nu vreau ca fiul meu să nu-și poată ține capul ridicat la întâlnirile clanului.>>”

Okonkwo, deși încă tânăr, este un membru reprezentativ al clanului. Din umbra nevredniciei tatălui său, a apărut un războinic neînfricat și un om capabil, care și-a construit repede posibilitatea unui destin măreț. Dar moștenirea tatălui său leneș și fricos și-a lăsat o amprentă psihologică asupra fiului. Încercând să se ferească de acea imagine, a ajuns să își creeze propria nevrednicie. Îi este atât de frică să nu îi împărtășească viața demnă de dispreț încât a devenit posedat de evitarea oricăror trăsături comune cu tatăl lui. A disprețuit lenea și a eliminat afecțiunea. A devenit o persoană aprigă, dar totodată calculată. Care câștigă întotdeauna. Care înseamnă ceva. Dar care s-a izolat de familia lui.

„Poate că în adâncul sufletului său Okonkwo nu era un om crud. Dar își trăise întreaga sa viață stăpânit de teama eșecului și a slăbiciunii. Această frică era mult mai adâncă și mai bine înrădăcinată decât teama de zeii malefici și capricioși sau de magie, decât frica în fața sălbăticiei și a forțelor naturii. Teama pe care o simțea Okonkwo depășea totul. Nu venea din exterior, ci din cele mai ascunse unghere ale ființei sale. Era teama de sine însuși, teama ca nu cumva să se spună că e la fel ca și tatăl său.”

Totul se schimbă când în sânul familiei sale intră Ikemefuna. Ikemefuna era un tribut al unui alt clan care a greșit Umuofiei și care a oferit 2 copii – o fată și un băiat – drept răscumpărare pentru a nu porni un război tribal. Bătrânii satului, ndichie, au hotărât ca soarta băiatului să fie decisă mai târziu, și l-au încredințat pe Ikemefuna unui bărbat de seamă al clanului – lui Okonkwo. Okonkwo nu a văzut o mare stimă în păstrareaunui bun al clanului, l-a încredițat în grijă primei soții și a uitat de el. Ikemefuna era traumatizat de toate întâmplările petrecute. Dar, a apreciat bunătatea cu care îl trata mama lui adoptivă. În timp, s-a acomodat, și a legat o prietenie strânsă cu cel mai mare băiat al lui Okonkwo, Nwoye. Fiind cu doi ani mai mic, Nwoye era fascinat de tot ce făcea Ikemefuna. Legendele pe care le știa, unele pe care nu le mai auzise, specifice clanului lui Ikemefuna. Jucăriile pe care știa să le confecționeze, mai ales fluiere.

Iar Okonkwo, cu timpul, a început să se apropie de Ikemefuna. Într-un fel în care nu se apropiase de familia lui. Îl chema pe Ikemefuna în obi, coliba lui. Vorbea cu el des și îl lua pe la întrunirile clanului. Iar, prin intermediul lui Ikemefuna, Okonkwo a ajuns să stabilească o conexiune cu fiul lui, Nwoye. Cei doi băieți, care acum crescuseră, îl ajutau pe Okonkwo și îl urmăreau peste tot. Okonkwo nu putea fi mai fericit. Dar privirea lui era în continuare rece. Nu emana niciun sentiment. Ținea închise afecțiunea și mândria pe care le simțea. Însă Ikemefuna nu părea deranjat de toate acestea. Poate că în sinea lui știa ce simte Okonkwo cu adevărat. Iar dacă Ikemefuna era mulțumit de ceva, la fel era și Nwoye. Carisma lui Ikemefuna îi ținea la un loc pe tatăl și fiul cu firi diferite, primul temându-se de tatăl lui, iar al doilea dezvoltându-se să fie exact precum bunicul lui.

„Era un băiat plin de viață, și treptat deveni foarte iubit de cei din familia lui Okonkwo. Chiar și Okonkwo se atașase puternic de băiat, însă fără să-și arate sentimentele. Okonkwo nu lăsa să se vadă niciodată vreo emoție, cu excepția furiei. Să-ți arăți dragostea era un semn de slăbiciune. Dar nu era nici o îndoială că îi plăcea băiatul. Câteodată, îl lua cu el și pe Ikemefuna, ca pe un fiu, să-i ducă scaunul și sacul din piele de capră. Și, într-adevăr, Ikemefuna îi spunea <<tată>>.”

Nwoye era un spirit cât de poate de liber și inocent în ceea ce privește răutatea și constrângerea specific umană. Îl adora pe Ikemefuna pentru că îl învățase să se bucure de orice s-ar întâmpla și să zâmbească tot timpul. Exact ce ura Okonkwo, care îl vedea însă pe Ikemefuna ca pe o persoană inteligentă, dar retrasă, care știe să își îndeplinească scopurile. Într-un fel, Ikemefuna este atât imaginea fidelă al lui Okonkwo, cât și cel mai mare coșmar al lui. Ikemefuna, un caracter complex, poate jongla cu partea pe care o expune celor din jur. Dar Nwoye poate doar să reflecte partea pe care i-o expune Ikemefuna. Dacă legătura ar fi distrusă, Okonkwo ar pierde contactul cu fiul său. Iar Nwoye și-ar urma singur drumul, lâsând un Okonkwo reîntors la inima lui rece în urmă.

„Nwoye avea să păstreze o imagine foarte vie a acelor ani pentru tot restul vieții sale. Își aducea aminte până și cum râsese atunci când Ikemefuna îi spusese că numele exact al unui cocean de porumb cu doar câteva boabe răzlețe era eze-agadi-nwayi, sau dinți de femeie bătrână.”

Concomitent cu planul personajelor masculine din roman, unde lui Okonkwo și fiilor lui li se adaugă prieteni și membrii de rang înalt ai clanului, se dezvotă un plan la fel de complex, dominat de cea de-a doua soție a lui Okonkwo, Ekwefi, și fiica ei unică, cu un trecut ocult, Ezinma. Dacă prima soție este supusă și impersonală (autorul nu o caracterizează și nu îi dezvăluie nici măcar numele), și a cedat lumii masculine a clanului, Ekwefi este un spirit feminin liber. Vicleană și totodată îndrăgostită de războinicul Okonkwo, ea fusese la vremea ei cea mai frumoasă fată din toate cele nouă sate.

Deși marcată de trecutul ei dramatic alături de demonulogbanje care îi este unic copil, Ekwefi găsește întotdeauna un lucru amuzant sau plăcut pe care să îl facă pentru a scăpa de treburile gospodărești. Iar pe Okonkwo nu îl deranjează cu nimic libertatea unei soții care îl iubește așa de mult ca ea. Însă Okonkwo nu își arată afecțiunea nici față de Ekwefi și Ezinma, oricâtă dragoste pentru cele două ar fi în inima lui. Cel puțin nu în mod direct.

„A doua zi dimineața fu trezit de niște bătăi puternice la ușă. Știa că era Ekwefi. Era singura dintre cele trei soții care ar fi îndrăznit să-i bată la ușă. <<Ezinma e pe moarte>> se auzi de dincolo de ușă, iar din voce răzbătea toată tragedia și suferințele pe care le îndurase în viață.”

Când nu merge la luptele tinerilor din clan ca spectator sau la alte festivități, Ekwefi rămâne în coliba ei cu Ezinma, unde cele două deapănă legende și povești până în noapte. Ezinma a fost însă un spirit ogbanje. Un demon care își chinuie mama în cele mai groaznice feluri. Suferind, întruchipat fiind în copilul acesteia. Dar, aparent, după o luptă lungă și aprigă cu Ekwefi, spiritului ogbanje i s-a înmuiat inima, simțind iubirea maternă a lui Ekwefi. Și a decis să rămână sub formă umană. Pentru asta, Ekwefi nu poate decât să o iubească enorm pe unica ei fiică, Ezinma. Iar Ezinma, să o cinstească prin inteligența și priceperea de care dă dovadă. Și Ezinma nu o face mândră numai pe mama ei.

„Fiii mei nu îmi seamănă deloc. Unde sunt oare tinerele vlăstare care vor crește în locul bătrânului bananier? Dacă Ezinma ar fi fost băiat, aș fi fost mult mai fericit. Are firea potrivită.”

Cea mai bună prietenă a lui Ekwefi este Chielo. În mod normal, Chielo era o femeie oarecare din clan, care își creștea copiii, și cultiva culturile specifice. Ekwefi se întâlnea des cu Chielo, pentru a povestii viața clanului, mai ales la piața care se organiza o dată pe săptămână, unde cele două împărțeau o tabară. Chielo o iubea și pe Ezinma. Îi spunea fata mea, și îi cumpăra de multe ori dulciuri și alte delicatese. Dar prietenia care le leagă pe cele două femei nu este netulburată, conturându-se un plan feminin al romanului conturat de misticism, care ajunge să îl domine pe cel masculin. Chielo este preoteasa lui Agbala, cunoscută și ca Oracolul Dealurilor și al Peșterilor. Iar când zeul ei o posedă, este cu totul altă persoană.

„Oricine o vedea pe Chielo în viața de zi cu zi ar fi crezut cu greu că era una și acceași cu persoana care prorocea atunci când se cobora asupra ei spiritul lui Agbala.” 

Nicio civilizație nu e capabilă să reziste la nesfârșit. Cea a omului alb, atât de diferită și totuși atât de asemănătoare, amenință civilizația triburilor africane. Le absoarbe, și le recivilizează, după chipul și asemănarea proprie. Cum ar putea lăsa zeii să fie celebrat un așa zeu fals, precum cel răspândit de omul alb? Mărinimia lor este imensă. Dar finită.

Când două evenimente tragice se abat asupra vieții lui Okonkwo, ele, pe rând, pornesc o degradare psihologică, care este agravată de eliminarea din rândurile clanului. Ghinionul de care a dat dovadă îl macină, iar lumea din jurul lui se destramă. Simultan, apar primele semne negre ale unui dezastru. Un  nor de lăcuste se așează peste cele nouă sate, dar oamenii care le consumă ca pe o delicatesă se bucură de acest eveniment. Oare vor primii cu brațele deschise și norul de lăcuste umane care vrea să îi întegreze în structura lor?

Unul după altul, satele sunt convertite – sau rase de pe față pământului. Din satul mamei sale, în care s-a refugiat, Okonkwo aude cu durere în suflet zvonurile despre soarta Umuofiei. Așteaptă cu nerăbdare să se întoarcă acasă după cei șapte ani de exil, pentru a lupta pentru satul lui.

„Oracolul a spus că urmau să vină și alți oameni albi. Erau lăcuste, spunea el, și primul om fusese mesagerul lor, trimis ca să exploreze terenul. Așa că l-au omorât.”

Chinua Achebe trasnformă romanul lui dintr-o prezentare a lumii magice, de basm, în care trăia clanul, într-un reproș adus colonialismului european și misionarismului creștin, încărcat de metafore și sugestii. Singurii oameni albi pe care îi știau africanii erau cei care avea lepră. Leproșii încercau să se integreze de multe ori în comunități, dar întotdeauna sfârșeau prin a transforma pe toată lumea în oameni albi. Iar boala incurabilă se răspândea astfel și mai tare. Incontrolabilă, înghitea sate întregi.

Biserica omului alb a pus rapid stăpânire pe un număr reprezentativ de oameni din rândurile clanului. Cei mai de jos bărbați ai lui, nevrednici și lipsiți de titluri. Soții bântuite de spirite rele, care le oferă gemeni sau copiiiogbanje. Apoi membrii care se simt jigniți de ceilalți. Cei care sunt atrași de poezia noii religilii. Încet, Okonkwo își pierde speranța în integritatea vechii lui lumi.

 „Omul alb e foarte abil. A venit linștit și pașnic cu religia lui. Noi am râs de prostia lui și l-am lăsat să rămână. Acum i-a câștigat de partea lui pe frații noștrii, și clanul nostru s-a dezbinat. A tăiat cu cuțitul firele care ne uneau și lumea noastră s-a destrămat.”