Povestea slujitoarei · Margaret Atwood

Un concept care pare greu de înțeles în abundența de libertăți în care trăim noi, dar care este la fel de abstract în absența lui. Libertatea să ce? Libertatea de a te expune restului societății e o libertate cu adevărat? Libertatea de a-ți fi încălcată libertatea de către alții este tot o libertate? Libertatea de a-ți fi frică de libertatea altora, libertatea de a-ți ascunde cu grijă libertatea care ți-ar putea da de gol prezența, sunt libertăți pe care le dorim? Chiar merită libertatea în totalitatea ei?

Libertatea nu are limite. Dacă ar avea, nu s-ar mai numi libertate. Dar scutirea de la acțiunile libertății altora, nu este tot o libertate? Libertatea de a-ți lua gândul de la restul societății, care, privată de libertate, nu te poate atinge. Jocul libertății e chiar mai riscant decât cel al puterii. Unde se termină libertatea utilă și unde începe anarhia? Alegerea acestei limite este libertatea cetățeanului sau dreptul puterii?

„Există mai multe tipuri de libertate. Libertatea de a face un lucru și libertatea de a nu mai avea de-a face cu un lucru. În vremurile de anarhie, aveam libertatea de a face lucruri. Acum ni se dă libertatea de a nu mai avea de-a face cu anumite lucruri. Nu subestimați acest tip de libertate.”

Când libertatea îți este suprimată de o putere care îți zice unde se desparte libertatea de anarhie, cum mai poți să îți exerciți libertatea de a alege până unde ține libertatea ta? Te lași sincronizat cu restul societății reformate în noile limite ale libertății sau pândești portița spre libertatea cea mare? Libertatea se află în gânduri, dar, din fericire, fascismul religios care a pus stăpânire pe America în „Povestea Slujitoarei” nu se poate infiltra în gândurile populației. Nici nu are nevoie. Nu este nevoie să controlezi populația pentru a obține putere, ci doar să o îngrădești suficient. Când ai la dispoziție și o motivație religioasă a purității sufletești pe care o poți folosii în scopurile proprii, ți se deschid o grămadă de oportunități.

Probabil că interzicerea religiei în dictaturile comuniste a contribuit indirect la decăderea lor. Dar când ai un sistem eficient de îngrădire a populației, deja instalat și funcțional de câteva mii de ani, de ce să îi dai cu piciorul, pentru a-l interzice și a elibera astfel gândurile maselor, care, nemaifiind îngrădite de normele religioase, își pot găsi timp să gândească împotriva puterii. Dar, instaurând o putere sfântă, care urmeazăcalea cea dreaptă, deși în realitate doar o construiește în direcția potrivită, deții și o pseudo-putere asupra gândurilor, atent supravegheate acum de forțele divine care te susțin cu desăvârșire. Câteva modificări în cărțile de bază ale religiei, câteva eliminări ale claselor lipsite de scop (ce să faci cu călugării și măicuțele într-o dictatură fascistă care îngrădește libertatea populației?), și ai fundația perfectă pentru puterea oligarhică.

Societatea ne imprimă de multe ori funcția pe care să o îndeplinim în cadrul ei, funcția de care are nevoie. Puțini sunt cei care se pot împotrivi, rămânând ei însuși. Societatea în care trăim (și pe care noi o creăm, menținem și perpetuăm) ne dictează ce să fim. Cum să fim. Cine să fim. Ne spune să ne comportăm precum rasa, neamul, țara, religia și sexul nostru. Ne face să fim europeni, africani, americani, creștini, protestanți. Ne face să fim bărbați și femei. Ne desparte încă de la naștere, după nume. Apoi ne oferă haine albastre sau roz. Mașinuțe sau păpuși. Ne tunde scurt sau ne lasă părul lung. Ne face să fim masculini, sau feminini.

Societatea nu ne lasă să fim oameni. Ne forțează să îndeplinim o funcție. Cei rămași pe lângă, cei inadaptați social, se pierd în mulțime. Se găsesc cu greu. Se înțeleg pe ei înșiși și mai greu. Totuși, tot societatea care creează diferențele între oameni este și cea care îi acuză pe cei care aleg să se diferențieze.

Cea mai mare problemă pentru o putere nouă este să impună noi diferențe între oamenii pe care îi suprimă. În cazul Galaadului, care a ajuns să controleze o bună bucată din America înghițită de focoase nucleare, diferențierea cea mai eficientă pe care a putut-o impune, pe lângă cea rasistă implicită fascismului, și cea confesională evidentă pentru o putere religioasă, a fost diferențierea sexistă. Nu poți arunca afară din țară femeile care se revoltă, dar poți să le îngrădești libertatea în așa măsură încât să le fie imposibil să se revolte.

În societatea Galaadeană, toată lumea se învârte în jurul unui comandant. Asemenea veteranilor de război ai armatei romane care primeau terenuri în noile colonii, comandanții primesc în serviciu femei din toate clasele. Soția este de cele mai multe ori căsătorită dinaintea urcării la putere a regimului actual, și are toate drepturile posibile… pentru o femeie. Conduce casa cu o mână de fier, casa în care comandantul se întoarce după fiecare bătălie.

Marthele sunt de obicei femei bătrâne, trecute de perioada fertilă, dar destul de capabile pentru a primi ca sarcină treburile gospodărești și a întreține casa. Însă, cea mai importantă clasă de femei pentru viitorul prosper al Galaadului o constituie Slujitoarele, ultimele femei fertile și capabile de reproducere, care nu au devenit sterpe din cauza poluării toxice și radioactive. În limba engleză termenul folosit este Handmaid– Cameristă, dar în limba română substantivului cameristă îi lipsesc conotațiile pentru care e folosit în textul original – deci Slujitoare este o traducere mai apropiată de sensul dorit.

Aproximativ una din o sută de femei mai poate deveni slujitoare, și de cele mai multe ori ele se plimbă de la un comandant la altul, în speranța de a da viață noii generații. O generație perfectă, de-a dreptul ariană, care își va putea însuși societatea Galaadeană încă de mică, nefiind chinuită de memoria anarhiei ce a domnit înainte.

„Pentru generațiile care vor veni, va fi mult mai bine. Femeile vor trăi împreună în armonie, ca o mare familie. Le veți fi ca niște fiice, iar când populația va ajunge la nivelul dorit, nu va mai fi nevoie să vă transferăm de la o casă la alta, pentru că vor fi destule pentru toată lumea. Femeile unite pentru un scop comun! Ajutându-se una pe alta, în timp ce înaintează împreună pe calea vieții, fiecare îndeplinindu-și sarcina care i-a fost încredințată. Fiicele voastre vor avea o mai mare libertate.”

Dacă soțiile au haine elegante albastre, iar marthele veșminte casnice verzi, slujitoarele au o îmbrăcăminte largă, alcătuită din rochia roșie cu falduri largi și aripioarele albe, o pălărie care limitează orice privire laterală, îngrădindu-le câmpul vizual. Slujitoarele au ca unic scop rodul, care este considerat copil al soției, și conceput în urma ritualului, în cadrul căruia actul procreării are loc la propriu pe picioarele soției, unde stă întinsă slujitoarea. Actul trebuie să fie unul tăcut, și lipsit de plăcere (cred că aici amintește cel mai mult cartea de 1984), și să se întâmple lunar, în perioada oportună. Dacă după doi ani slujitoarea nu reușește să rodească (de cele mai multe ori din vina comandantului – sterilitatea este prezentă și la bărbați, dar nu și testată), slujitoarea este mutată la alt comandant. După trei încercări nereușite, slujitoarea este declarată nefemeie.

„Iar Rahela, văzând că ea nu i-a născut lui Iacob niciun fiu, a prins a o invidia pe soră-sa și i-a zis lui Iacob: Dă-mi copii, că de nu, mor!

Dar Iacob, aprinzându-se de mânie asupra Rahelei, i-a zis: Sunt eu oare în locul lui Dumnezeu, Cel ce ți-a stârpit rodul pântecelui?

Atunci Rahela a zis către Iacob: Iat-o pe roaba mea Bilha; intră la ea, și ea va naște pe genunchii mei și printr-însa voi avea și eu copii.”

(Facerea, 30:1-3)

Nu vrei să ajungi nefemeie. Femeile infertile, care nu pot îndeplini niciun rol în cadrul casei unui comandant, sunt trimise la curățirea deșeurilor radioactive. Într-o manieră ce amintește de eforturile de la Cernobîl, echipamentele inefective de protecție ce le sunt oferite le asigură o viață de cel mult 6 luni. Mai grav, Galaadul trimite echipaje de nefemei și în regiunile din afara lui pe care le cucerește, denumiteColonii. Mătușile, antrenoarele slujitoarelor și echivalentul unei miliții feminine, care se ocupă de manifestațiile religioase, folosesc des filme cu nefemeile din colonii ca material didactic. Cum bărbații din societatea Galaadului acceptă de cele mai multe ori situația, singura posibilă problemă e reprezentată de femeile care continuă să se opună regimului. Însă pentru ele, coloniile acționează mai bine decât un lagăr.

Și pentru bărbații care s-ar fi împotrivit sistemului există măsuri. Mătușile organizează destul de des Salvări, la care vin toate clasele sociale feminine – inclusiv econevestele, soțiile subcomandanților care nu au dreptul la marthe și slujitoare – locul în care femeile care păcătuiseră sunt executate de mulțimea slujitoarelor, care trag în sus frânghia la capătul căreia se afla ștreangul. Tot aici, mulțimea furioasă de slujitoare asaltează ocazionalii bărbați acuzați de viol – care sunt rapid omorâți în bătaie de mulțimea în rochii roșii, și astfel se prezintă rezolvarea a două probleme: eliminarea indivizilor masculini periculoși și menținerea unei forme de distracție macabră pentru supusele slujitoare.

Naratoarea și autoarea fictivă a romanului – al cărei nume nu îl aflăm – încerca să treacă granița republicii Galaadului alături de soțul ei și de fetița lor când autoritățile i-au capturat. Acum, ajunsă slujitoare, viața i se pare goală, și lipsită de sens. Merge însă înainte, sperând să afle ce s-a întâmplat cu fiica ei, dar știind că nu o va mai revedea vreodată. Ajunsă în casa unui comandat, primește numele Offred, care arată clar rolul ei de proprietate a comandantului în cadrul casei. Aici, în camera ei fără oglindă sau corpuri de iluminat de care s-ar putea lega sfori, cu un geam ce se poate trage în jos doar pe jumătate și care e incasabil, se află în siguranță. Bunurile societății galaadeene nu ar trebui supuse riscurilor.

„Încerc să nu-mi fac prea multe gânduri. La fel ca toate celelalte lucruri, și gândurile trebuie raționalizate. Statul pe gânduri îți poate micșora șansele de-a rezista, iar eu nu vreau să mă dau bătută.”

Cele două marthe ale casei sunt Rita, o bătrână rigidă în credințele ei pre-Galaadeene, dar care acceptă să mențină tăcerea în schimbul vieții ei, și Cora, care deși nu este la fel de înțeleaptă, se arată foarte călduroasă și înțelegătoare cu Offred. Cele două marthe tind să se ocupe și de rolul de buletin de știri, strângând de obicei ultimele bârfe din oraș prin intermediul altor marthe, și dezbătându-le în timp ce se ocupă de treburile gospodărești, în bucătărie, de unde Offred le poate auzi foarte ușor. Marthele discută cel mai des despre relațiile de dușmănie între soții și slujitoare, ce tind să se termine în concluzii ce implică de la denunțări false la provocarea avorturilor. Bineînțeles, soțiile care ar merge atât de departe sunt pedepsite aspru, în cadrul Salvării.

Soția comandantului, despre care Offred bănuiește că ar fi un star de televiziune ar emisiunilor religioase de dinaintea războiului, este rece și distantă față de Offred – și încearcă să îi arate că ea este singura femeie ce contează pentru comandant. Însă comandantul tinde să sugereze cu totul altceva prin fascinația pe care o împarte cu Offred asupra vremurilor apuse, pe care o alimentează amândoi prin serile petrecute împreună, în secret.

„Uneori am impresia că ea știe. Uneori cred că s-au înțeles pe ascuns. Alteori cred că ea l-a pus să facă asta și că își bate joc de mine; la fel cum eu însămi mă iau peste picior, cu ironie. Poate că își spune: Las-o pe ea să poarte povara. Poate că s-a distanțat aproape complet de el, poate că așa vede ea libertatea.”

Instaurarea regimului a fost una sângeroasă, când presa era cenzurată, femeile erau concediate și proprietățile lor lichidate. Instaurarea a început prin preluarea oricăror femei care nu erau căsătorite, și eliminarea dreptului de proprietate pentru femei. Pentru a păstra un calm inițial, familiile de altă rasă sau de altă religie decât cea dorită de sistem au fost lăsate să își continue viața pe moment. Dar, o dată ce indivizii necăsătoriți au fost clasificați, puterea a trecut rapid la eliminarea indivizilor nepotriviți, fie ei evrei, negrii, homosexuali, sau mai rău, de altă religie decât cea considerată corectă.

De notat ar fi că nu este precizată nici măcar o singură dată care este confesiunea care a preluat puterea, întocmai pentru a sugeră cât de lipsit de importanță este acest amănunt, dar se precizează că Îngerii, armata Galaadului, au învins de câteva ori baptiști și protestanți, implicit sugerând că Galaadul ar fi un fascism catolic. Cea mai interesantă trăsătură a acestei religiozități excesive este ilustrată excelent de existența magazinului Rulouri pentru suflet.

„Vitrina de la Rulouri pentru suflet e incasabilă. În spatele ei se află imprimante – șiruri întregi -, cărora li se spune Sfintele Tiparnițe, dar numai de către cele ca noi. Mașinăriile astea tipăresc rugăciuni, sul după sul, la nesfârșit. Se presupune că a comanda rugăciuni de la Rulouri pentru suflet e un semn de pioșenie și devotament față de regim. În timp ce tipăresc rugăciunile, mașinăriile acestea le și rostesc. După ce rugăciunile au fost spuse și tipărite, rulourile sunt transformate iarăși în hârtie nouă.”

Siguranța și precizia care au marcat instaurarea republicii Galaadului par să fie mai mult o operă de artă a manipulării decât precursoarele războiului ce i-a urmat. Mințile din spatele loviturii de stat au reușit să taie prin normele societății extrem de ușor, fără a li se opune cu adevărat cineva, și s-au folosit la maximum de toate slăbiciunile maselor – de la nevoia de limitare a libertății, până la utilizarea religiei ca mijloc de control și reformă a populației. Au reușit să semene ură între oameni, ură nefondată, bazată pe niște circumstanțe complet neimportante, dar care a funcționat extrem de bine. Din acest punct de vedere, Povestea Slujitoarei trebuie privită ca un avertisment.

„Am rămas în starea aceea de amorțeală mai multe săptămâni, deși s-au întâmplat totuși anumite lucruri. Ziarele erau cenzurate, unele chiar desființate – din motive de siguranță, susțineau ei. Au început să apară barajele rutiere și Identicardurile. Toată lumea a fost de acord cu treaba asta, de vreme ce devenise evident că nicio măsură de precauție nu era exagerată.”

Pe o persoană integrată, îngrădită de societate, orice schimbare o va purta după ea, precum un val. Singurele persoane neafectate, care refuză să se opună, sunt pietrele, izolate și libere, care nu se lasă influențate prea ușor. Dar, când o viitură lovește, pietrele sunt luate de curent și aruncate alături de restul societății. O lovitură destul de puternică poate schimba societatea umană…pentru totdeauna.

„Desigur, au avut loc demonstrații la care au participat o mulțime de femei și câțiva bărbați. Dar m-aș fi așteptat să aibă o mai mare amploare. Cred că oamenii erau speriați. Iar când s-a aflat că poliția – sau armata, sau cine or fi fost ei – va deschide focul aproape imediat ce vor începe manifestațiile, n-au mai fost deloc marșuri.”

Cea mai periculoasă etapă pentru un regim ce vrea să obțină puterea deplină o constituie ultimele încercări de revoltă ale populației, când ororile săvârșite de noua clasă conducătoare sunt cele mai evidente, șocul inițial a trecut, iar oamenii realizează că situația actuală tinde să devină mai degrabă una permanentă decât una trecătoare. Însă gestionarea inteligentă a membrilor societății de care a dat dovadă Galaadul rezolvă și această problemă, prin eliminarea treptată a indivizilor nedoriți. Regimul terorii trebuie să continue cu fermitate și după acest moment, pentru a asigura dominația totală.

În republica Galaadului, miliția ce funcționează sub titulatura de Îngerii salvării își continuă activitățile de supraveghere a populației și de eliminare a indivizilor primejdioși până în prezentul cărții, unde trupurile executate în cadrul salvărilor – ce sunt privite ca un fel mântuire pentru cei executați – sunt prezentate întregii comunități, agățate de zidul ce protejează orașele Galaadeene de terenul radioactiv exterior, zonă de război. Eficiența unui zid de beton în calea radiației ce călătorește mai ales prin aer și apă este evidentă. Dar șansa ca un individ ce vrea să scape să poată evada urcând un zid de câțiva metrii buni tencuit cu cioburi de sticlă este destul de mică pentru a justifica existența lui.

„Dubele sunt, în mod sigur, mai silențioase decât celelalte mașini. Când trec, ne ferim ochii. Dacă răzbat zgomote din interior, căutăm să nu le auzim. Nimeni nu are o conștiință complet curată.”

„Lângă poarta principală au mai apărut șase cadavre care atârnă, spânzurate de gât, cu mâinile legate în față și capetele acoperite cu saci albi. Trebuie să fi avut loc o Salvare pentru bărbați, dis-de-dimineață. Ne oprim amândouă ca la un semnal și ne uităm la cadavre. Nu contează dacă ne uităm. Chiar trebuie să o facem. Uneori stau acolo zile întregi, pentru a putea fi văzute de cât mai mulți oameni.”

Offred trăiește cea mai mare parte a timpului ei cufundată cu gândurile în trecut, amintindu-și etapele care au dus la formarea republicii Galaadului. Nu caută să înțeleagă cum au reușit, ci de ce au făcut-o? Care a fost motivul lor ascuns? Chiar cred în reformele absurde pe care le-au produs, sau își doreau puterea? Își doreau să trăiască viața restrictivă pe care o duc ei în prezent, doar pentru a supune partea feminină a populației? Din amintirile ei, nu putem deduce care a fost această motivație. Au făcut-o doar pentru că au putut? Au fost prinși de revoluția pe care au lansat-o, nemaiputându-se opune? Absurditatea regimului te face să te întrebi cine are de câștigat, și dacă măcar a câștigat cineva ceva din noua structură a societății. Femeile au câștigat protecția? Bărbații au câștigat supremația?

„Ele purtau bluze cu nasturi în față, sugerând potențialul verbului a desface. Ele se puteau desface – sau nu. Se pare că aveau de ales. Eram o societate muribundă – zicea Mătușa Lydia – din cauza prea multor posibilități de alegere.”

Offred nu judecă prezentul. Nu consideră că ar avea libertatea de a alege dacă prezentul în care se află este unul just sau nu. Merge mai departe, fără a se da de gol, și fără a-și dori să se opună. A te opune necesită o cauză. Dar când ești complet lipsit de un motiv pentru care să te opui, nu îți rămâne decât să mergi mai departe – pe calea pe care noua societate ți-o arată, bineînțeles.

„N-am depășit nicio limită, n-am mers mai departe, n-am riscat nimic, sunt în siguranță. Posibilitatea de alegere e cea care mă îngrozește. O cale de scăpare, de izbăvire.”

Povestea Slujitoarei este o mărturie a unui regim totalitarist ce caută să întărească prejudecățile indivizilor împotriva lor, scoțând la iveală rasismul, fanatismul și sexismul din inimile lor, și folosindu-l pentru a-și instaura puterea. Este o poveste despre ură și manipulare, și până unde pot ajunge cele două când se împletesc. Este un avertisment pentru toți oamenii care trăiesc sau vor trăi vreodată, care arată clar că ura îți poate întuneca mințile atât de tare încât ai ajunge să ignori orice altceva, inclusiv un regim care se instaurează în urma unei lovituri de stat, și care începe să controleze clasele defavorizate una câte una, până când toată lumea se află într-o clasă defavorizată, inferioară, controlată.

„Niciun sistem nou nu-l poate înlocui prin forță pe cel anterior decât incorporând anumite elemente ale acestuia din urmă, iar Galaadul nu face excepție. Politicile sale rasiste aveau rădăcini adânci în perioada pre-galaadeeană, iar temerile rasiste au furnizat o parte din combustibilul emoțional care i-a permis regimului galadeean să preia cu atâta ușurință puterea.”

Caracterul memorialistic al romanului este cel care îi dă viață, veridicitate, și oferă o subliniere a problemelor pe care le prezintă. Povestea lui Offred este inexactă, amestecată, complicată. Sare de la o idee la alta, precum gândurile unei persoane. Margaret Atwood este o autoare extraordinară pentru că a reușit nu doar să creeze o lume atât de complexă și un personaj atât de uman, ci și pentru că a reușit să îi insufle viață. Povestea Slujitoarei respiră, merge și te captează. Te pune să îți pui întrebările importante, să studiezi cu atenție factorii care au ușurat munca celor care au creat această lume. Te pune să te întrebi cine ești tu, și cine sunt ceilalți. Te pune să îți cauți libertatea, oferindu-le și altora libertatea de a fi cine sunt cu adevărat, nu cine crezi tu că sunt.

„Mi-aș fi dorit ca povestea asta să fie diferită. Mi-aș fi dorit să fie mai rafinată. Mi-aș fi dorit să mă arate într-o lumină mai bună – dacă nu mai fericită, cel puțin mai activă, nu atât de ezitantă. Mi-aș fi dorit să fie despre dragoste sau despre revelații bruște, cruciale în viața unui om.

Îmi pare rău că e atât de multă durere în această poveste.”

P.S.: Recomand și ecranizarea din 1990, care, deși este destul de diferită de roman, merită urmărită în rolul unei alte versiuni a poveștii. Și finalul, deși e mai puțin rafinat, merită luat în considerare.