Sabia de sticlă (Regina roșie #2) · Victoria Aveyard

„Dacă sunt o sabie, atunci sunt o sabie făurită din sticlă. Și simt că deja am început să mă sparg.”

Romanele YA se termină întotdeauna cu (cel puțin) un cliffhanger: nu se poate altfel. Este o lege nescrisă, aprobată de către toți autorii, o lege ce sfâșie și distruge treptat sufletul cititorului, care este tentat să arunce cartea pe geam sau să îi trimită mesaje mai mult sau mai puțin politicoase vinovatului în cauză, pentru „suferința” provocată.

Investesc mult prea mult în cărți și în personaje, iar pentru seriile YA se pare că nu există leac, cel puțin nu pentru mine. Sunt addictive. Da, există foarte multe elemente ce mă deranjează, inclusiv triunghiul amoros, ce nu vrea să fie (măcar)runner-up pe lista clișeelor pe cale de dispariție, dar, cu bune și cu rele, romanele YA nu au voie să lipsească din lista mea lunară de lecturi.

Părerile au fost împărțite pentru Regina roșie, însă eu am devorat-o, am trăit-o și am recomandat-o fără rușine, prinsă în pânza de secrete și de intrigi țesută de Victoria Aveyard. Seria suferă la capitolul originalitate, dar compensează printr-o evoluție spectaculoasă a personajelor, prin numeroasele plot twist-uri, ușor toxice pentru cititorii ce căutau o lectură ușoară și relaxantă, primind în schimb un film de acțiune și flashback-uri demne de X-MEN: Days of Future Past. Sabia de sticlă ridică „ștacheta” impusă de primul volum, îl depășește, ca stil, poveste și character development, motiv pentru care mi-am cumpărat al treilea volum de la Bookfest, cu intenția de a-l citi în această lună (să sperăm că reușesc să mă țin de cuvânt și că nu îl voi ascunde în bibliotecă, uitând de existența sa).

Mare Barrow este fetița cu fulgerele. Un simbol al rebeliunii. O teroristă. Un roșu ce posedă puterile argintiilor. O prințesă trădătoare. Un hoț ce și-a uitat chemarea. O tânără a cărei inimă a fost înșelată. Puterile i-au modelat identitatea și trecutul, i-au oferit o viață nouă și sigură, haine de mătase, palate din povești, prinți fermecători și toată bogăția lumii la picioarele sale, departe de revolte și de război, departe de cetățenii cu sânge roșu ce își sacrificau viitorul pentru a-i proteja pe argintii, pe stăpâni.

Acum, Mare este o fugară. Se ascunde de Maven și de argintii, de prințesa ce rostea sentințe sub îndrumarea noilor ei protectori, de tânăra ce îi susține privirea în oglindă sau într-o picătură de apă, un chip de nerecunoscut, trist și speriat, aflat la limita puterilor, rușinat de sângele ce îi acoperă mâinile și de gândurile ucigașe ce o împiedică să (a)doarmă.

„Bineînțeles că știu că alții și-au dat viața pentru cauză și pentru mine. Dar și eu am murit. Mare din Pilonii a murit în ziua când a căzut pe un scut din fulgere. Mareena, pierduta prințesă argintie, a murit în Circul Oaselor. Și habar n-am cine este cea care a deschis ochii în trenul subteran. Știu numai cine a fost ea și ce anume a pierdut, iar povara aceasta este aproape zdrobitoare.”

Sursă: aici

Mare este singură și conștientă de realitate: nu poate să aibă încredere în nimeni. În fiecare capitol își repetă aceste cuvinte, își reconsideră poziția și influența, se ambiționează să își ascundă sentimentele și durerea, să uite și să accepte ceea ce este, cine este, chiar dacă alegerile ei îi vor îndepărta sau îi vor răni pe cei din jurul ei.

Sabia de sticlă este o cursă împotriva timpului și unul dintre cele mai alerte romane YA citite. Pentru a obține un avantaj în fața lui Maven, Mare vrea să îi găsească și să îi recruteze pe cei asemenea ei, roșii cu puteri de argintii, oameni cu sângenou. Abilitățile lor ar putea fi neprețuite în războiul final, dar, până atunci, o întrebare nu încetează să îi bântuie pe Mare și pe Cal: dacă îl înfrâng pe Maven, dacă înlătură Casele Calore și Merandus de la conducere… cine va ocupa tronul? Un roșu, un argintiu sau un sângenou? Cine are dreptul să fie rege?

„Spre deosebire de el, Cal sta tăcut pe jos, aproape netulburat. Pare senin, deși el are cele mai multe motive de teamă: pus în lanțuri, înconjurat de dușmani, vânat de propriul frate. Dar nu mă mir. Soldat din naștere, înțelege războiul mai bine decât noi toți. Și evident că acum suntem în război.”

Mare nu mai este copila îndrăgostită și naivă din Regina roșie. Nu mai este ușor de manipulat și de păcălit. Schimbarea este bruscă, cu atât mai cutremurătoare, pentru că atunci când am început să citesc romanul nu am recunoscut personajul. Copilul a dispărut. Inocența lui Mare, visele despre libertate și dreptate, speranța într-un viitor mai bun și drept… iluzii sfărâmate de un prinț cu ochi de gheață, ce încă îi picură otravă în urechi, în ciuda distanței ce îi separă.

Triunghiul amoros este în continuare prezent, cu toate că autoarea a decis (spre marea mea bucurie) să se axeze foarte puțin pe latura de romance, permițându-le personajelor să evolueze independent, fără să fie implicate într-o relație. Deciziile lor nu mai sunt influențate de ce simte sau de ce crede celălalt, avem oportunitatea să îi cunoaștem și să îi înțelegem mai bine, ca eroi, lideri și simpli oameni, cu defecte și abilități, cu cicatrici și secrete.

Tiberius Calore VII aka Cal, rămâne unul dintre personajele mele favorite. După ce și-a ucis tatăl, aflat sub influența reginei Elara Merandus, prințul este de nerecunoscut. Nu îți dai seama dacă este șocat, indiferent sau pierdut. Poate toate trei în același timp. A dispărut argintiul vulcanic și încrezător în forțele sale, rebelul ce se strecura noaptea din palat și se pierdea în întuneric, conducătorul pe care soldații îl iubeau și îl respectau, pregătiți să-i execute ordinele fără să ezite. Cal este o umbră a ceea ce a fost. Doar focul îl menține în viață, pe linia de plutire. Dorința arzătoare de a se răzbuna pe Maven și de a-și ucide fratele, împărtășită de Mare, pecetluind în sânge și lacrimi legătura dintre ei.

„Nu am de gând să mor sub povara greșelilor pe care le-am făcut. Căldura lui Cal mă învăluie, brațele lui mă cuprind de umeri, fruntea lui se odihnește lipită de gâtul meu. Și mă las în voia acestei îmbrățișări. Îl las să mă protejeze, deși pe insula Tuck ne-am jurat că nu vom mai face asta. Ne distrage atenția și ne tulbură reciproc. Or, o asemenea lipsă de concentrare ne-ar putea ucide. Însă pun mâna peste a lui, îmi împletesc degetele cu ale lui. Focul moare, din flăcări nu au mai rămas decât tăciunii. Însă Cal este aici. Și nu mă va părăsi niciodată.”

Sursă: aici

Nu am să îi înțeleg vreodată pe cei care sunt de partea lui Maven. Dacă era un villain bun, inteligent și charismatic, situația ar fi fost puțin diferită, pentru că l-aș fi văzut drept un personaj convingător și complex, cu o viziune stabilă și un scop demn de urmărit, chiar dacă nu atât de ușor de acceptat. Ce am primit în schimb? Un puști frustrat și enervant, fără nicio calitate, marioneta mamei. Un „rege” de care îți este rușine, ce țipă și urlă când ceva nu merge conform planului, incapabil să gândească sau să aleagă fără să fie influențat sau sfătuit. Iar după cliffhanger-ul de la final, mai am doar câteva lucruri de adăugat: ÎL URĂSC ȘI MERITĂ SĂ MOARĂ. Așa, trebuia să spun asta, nu m-am putut abține.

Recrutarea oamenilor cu sângenou nu este o misiune ușoară, iar Cal și Mare au nevoie de o echipă potrivită, dacă vor să fie mereu cu un pas înaintea lui Maven. Din fericire, au un avion parcă desprins din benzile desenate cu X-MEN, celebrul Blackbird, iar Shade, Farley și Kilorn nu pot lipsi din această aventură.SQUAD GOALS.

Farley este imprevizibilă și acidă, unul dintre conducătorii rebelilor roșii. Neînfricată, curajoasă chiar și în cele mai nepotrivite momente, ea compensează prin inteligență și reacții rapide lipsa puterilor sau a harurilor ce îi fac pe argintii și pe cei cu sângenou speciali și periculoși. Dacă în Regina roșie a reprezentat o enigmă, un personaj conturat din umbre și șoapte, acum autoarea ne permite să aruncăm o privire scurtă în trecutul lui Farley: întrezărim o tânără cu secrete, forțată să se maturizeze prematur, cu o familie puțin spus complicată și multe regrete, resimțite și în prezent. Farley este o forță de sine stătătoare și să spun că mi-a plăcut de ea would be an understatement.

Shade… ah, îi ador până și numele. Ca și Mare, Shade este un sângenou. Abilitățile sale de teleportare sunt perfecte pentru un spion și un revoluționar, însă nu îi este ușor să accepte și să asculte ordinele primite de la sora lui mai mică și de la un fost prinț argintiu. Pe Shade nu îl poți controla. Nu îi poți impune un plan și nu îl poți obliga să își închidă ochii și să își întoarcă spatele atunci când cineva are nevoie de ajutor. Emoțiile sunt defectul lui predominant și îl împiedică să fie un soldat, cum este Cal, dar umanitatea lui, bunătatea pe care Mare vrea să o ignore, îi oferă naturalețe și credibilitate: nu este un pion sau o unealtă și toate deciziile sunt ale lui, indiferent de circumstanțe.

Kilorn este prietenul din copilărie al lui Mare, un pescar și un hoț, un tânăr cu intenții onorabile și cu un simț ușor abstract al dreptății, ce conferă o atmosferă haotică și electrizantă în avion și în misiuni, printr-un umor deplasat, glume mai mult sau mai puțin apreciate de către colegii lui și o ironie arzătoare, îndreptată, „șocant”, în direcția lui Cal.

Un prinț argintiu este un dușman ce trebuie înlăturat. Cal nu a fost niciodată ca Maven, interesat sau atras de uneltiri și de alianțe politice. El a fost și este un soldat, un lider inteligent și pragmatic, ce acum își câștigă cu greu admirația și respectul din partea celorlalți. Este privit cu ură și cu neîncredere, este urmărit și persecutat, însă nu se plânge și nu caută vinovați. Își acceptă cu stoicism și cu răbdare noul statut, nu răspunde la provocări și ignoră zvonurile ce circulă despre el, despre prințul care a fost vrăjit de Mare și și-a ucis propriul tată. Nu mai are nimic de pierdut. Vrea doar să se răzbune, apoi… nu știe dacă va mai avea un viitor.

În Regina roșie, Mare și Cal flirtau și se îndrăgosteau treptat unul de celălalt. El o proteja și o învăța să danseze, ea îl făcea să zâmbească și să râdă, să uite de îndatoririle sale. Acum, între ei nu există dragoste, cel puțin nu încă. Pasiune, atracție și un scop comun, un scop ce le unește și le consumă sufletele. Sunt orbiți de sentimentele lor pentru Maven, de imaginea băiatului pe care l-au îndrăgit și de care au fost apropiați. Amintirile lor pălesc în fiecare zi, un schelet din trecut, pentru că acel prinț a dispărut, iar pe tron este un dușman ce trebuie înlăturat, prin orice mijloace, cu orice preț.

„Curios, dar mă simt atrasă de el. Îmi amintesc de băiatul care mi-a dat o monedă de argint, când nu aveam nimic. Cu un simplu gest, mi-a schimbat viitorul și l-a distrus pe al lui.

Ne unește o alianță, una neobișnuită, făurită din sânge și trădare. Suntem legați, conectați și luptăm împotriva lui Maven, împotriva tuturor celor care ne-au amăgit, împotriva lumii care se află pe punctul de a fi sfâșiată din interior.”

Acțiunea este spectaculoasă, piperată cu trădări, capcane și pierderi, cu sânge, lacrimi, săruturi furate și sentimente nerostite. Totul se întâmplă atât de repede, încât nu îți dai seama când se termină cartea, fiindcă lupți, trăiești și plângi alături de personaje, te superi pe autoare, pentru ce îi pune să facă, pentru sacrificii și pentru despărțiri, pentru acele momente scurte, oh, atât de scurte, când crezi că lucrurile s-au rezolvat și ai și tu dreptul la o pauză. Îmi pare rău să-ți spun, dar acea pauză o să vină abia după ce ai terminat cartea.

Dacă te oprești din citit, te vei gândi doar la Sabia de sticlă. Dacă Mare va reuși să își controleze puterile sau dacă își va lăsa furia să o consume. Dacă Maven îi va ajunge din urmă și ce pedepse a pregătit pentru ei. Oare loialitatea lui Cal se va frânge, va alege să își trădeze poporul sau se va întoarce acasă, unde nu o să fie judecat și detestat pentru culoarea sângelui său?

„Pe fundalul portocaliu al exploziei, se conturează o siluetă neagră în spatele ei. Silueta înaltă a cuiva cunoscut. Blochează focul cu mâna întinsă. Nu mai are lanțuri la picioare – s-au topit ori s-a descotorosit altcumva de ele. Când se întoarce, văpaia crește iar, lingând cerul și strada distrusă, dar fără să se atingă de noi. Cal știe ce face: dirijează furtuna de foc în jurul nostru, ca apa unui râu care ocolește pietrele. Așa cum a făcut și în arenă, ridică un zid de flăcări de-a latul străzii, care să ne apere de fratele lui și de legiunea din spatele acestuia. Însă focul de acum este mai puternic, alimentat atât de oxigen, cât și de furie și de ură. Flăcările fac salturi prin aer, pe deasupra temeliei de un albastru spectral.

Cad alte rachete, dar Cal le controlează forța, folosind-o pentru a și-o alimenta pe a lui. În alte condiții, scena aceasta ar fi minunată: brațele lui se arcuiesc și se răsucesc, transformând neabătut distrugerea în protecție.”

Sabia de sticlă este o injecție cu adrenalină. Îți provoacă simțurile, te transformă din cititor în prizonier, îți spulberă toate planurile și te eliberează abia la ultima pagină, cea mai dureroasă și greu de citit din tot romanul, când îți amintești vag de o avertizare: Oricine poate trăda pe oricine. Ah, cât adevăr într-o singură afirmație.