Written by Naoki Higashida, a very smart, very self-aware, and very charming thirteen-year-old boy with autism, it is a one-of-a-kind memoir that demonstrates how an autistic mind thinks, feels, perceives, and responds in ways few of us can imagine. Parents and family members who never thought they could get inside the head of their autistic loved one, at last, have a way to break through to the curious, subtle, and complex life within.
Using an alphabet grid to painstakingly construct words, sentences, and thoughts that he is unable to speak out loud, Naoki answers even the most delicate questions that people want to know.
Questions such as: “Why do people with autism talk so loudly and weirdly?” “Why do you line up your toy cars and blocks?” “Why don’t you make eye contact when you’re talking?” and “What’s the reason you jump?” (Naoki’s answer: “When I’m jumping, it’s as if my feelings are going upward to the sky.”) With disarming honesty and a generous heart, Naoki shares his unique point of view on not only autism but life itself. His insights—into the mystery of words, the wonders of laughter, and the elusiveness of memory—are so startling, so strange, and so powerful that you will never look at the world the same way again.
Goodreads: 3.77
Te-ai pierdut vreodată pe o stradă întortocheată, cu blocuri înalte, ce par că se întind până la cer, și care vor să se închidă deasupra ta? Ai mers tot mai repede pe strada interminabilă de pe care vrei să scapi, dar care pare să nu se termine ? Ți-a trecut prin gând că poate nu vei scăpa niciodată?
Precum o pietricică pe asfalt, unii oameni nu se încadrează șabloanelor. Astfaltul nu e drept – e granulat, cu pietricele care ies mai mult sau mai puțin în evidență. Dar, câteodată, unele pietricele nu se încadrează în astfalt. Nu sunt ținute la un loc de ceilalți. Nu se pot baza pe legile lui. Trebuie să își gândească propriile legi. Trebuie să învețe să înțeleagă. Sunt libere de structura fixă a astfaltului. Dar sunt totuși în contact cu el.
O pietricică nu se poate lipi sigură de astfalt – dar o persoană poate. Poate să stabilească conexiuni cu alte entități și să își creeze propriile moduri de gândire, pentru a se integra în structură. Toate ființele umane trebuie să facă asta, dacă vor să își găsească stabilitatea. Doar că unele sunt mai bine înfipte în astfalt, în timp ce altele sunt deasupra lui, și trebuie să coboare printre celelalte pentru a reacționa. Pentru a înțelege lumea lor proprie. Pentru a renunța la înțelegerea deplină a exteriorului și a se limita la doar o porțiune a acestuia. Pentru a înlocui realitatea crudă cu conștiințe complexe. Prietenoase. Înțelegătoare.
Ai avut vreodată un vis în care nu puteai să vorbești? În care deschideai gura, dar nu ieșeau sunete din ea? În care nu îți puteai controla membrele, de parcă aveau o minte proprie?
Ai putea să trăiești în acest vis? Te-ai adapta? Sau ai ceda în lupta cu propriul corp?
Pentru unele persoane, acest vis este realitatea de zi cu zi. Neputându-și selecta informația primită, primesc un tsunami repetat de stimuli haotici. Noi le zicem autiști. Îi catalogăm. Ei sunt printre noi. Dar putem să îi înțelegem? Naoki Higashida a reușit să străpungă bariera dintre el și noi. Are un colac de salvare, care îl ține la suprafață de cele mai multe ori. I-a trebuit mult timp și multă muncă ca să îl poată construi, dar acum se află (și) printre noi. Și ne explică foarte clar modul lui de gândire. Luptele mici pe care le duce zi de zi ca să poată funcționa normal. Dar ce înțelegem noi prin normal? Cum stabilim ce ediferit, dacă nu putem stabili ce e normal? Sunt multe întrebări fără răspuns. Dar cartea lui Naoki ne ajută, indirect, să oferim răspunsuri, dacă nu mulțumitoare, măcar suficiente.
Cu toții știm senzația de surescitare – când avem multe cărți de citit și nu știm pe care să o citim prima. Când intrăm într-un magazin plin de obiecte care ne atrag atenția și nu știm la care să ne uităm prima dată.
Dar ce am face dacă ne-am lovi de acest magazin după fiecare ușă deschisă? Ce ai face când, intrând într-o nouă încăpere, ai fi lovit de toate detalii ei – mucegaiul din colț, tiparul petelor de pe pereți, o bucățică de vopsea cojită pe podea – de unde a venit?, modelul recurent al scândurilor, mânerele roase ale ușilor…
Acum încearcă să îți amintești de ce ai venit în încăpere. Nu poți. Situația e enervantă. Destul de enervantă încât să simți nevoia să sari. Dar ceilalți locatari – familia ta, pe care nu vrei să îi deranjezi – nu vor știi de ce sari. Și te vor întreba. Și nu le vei putea răspunde.
Dacă îți place să explorezi lumea din perspective noi, dacă vrei să gândești altfel, trebuie să citești The Reason I Jump. Nu trebuie să cunoști o persoană cu autism ca să înțelegi majoritatea explicațiilor și povestioarelor cu tâlc ale lui Naoki Higashida. Răspunsurile pline de sens te vor face să zărești rațiunea din spatele lor. Să ajungi să înțelegi. Și chiar să te întrebi, defapt, de ce nu ar avea sens? De ce facem lucrurile așa cum le facem? Perspectiva individuală pe care ne-o expune Naoki ne duce cu gândul la noi întrebări – Cât de mult ne dictează societatea și cei din jur modul de a fi? La cât de multe lucruri participăm involuntar, deși credem că le alegem în mod special? Cum putem știi tot ce facem, și să nu uităm după?
