Țipătul leneșului · Sam Savage

Țipătul leneșului este o operațiune de disecție a definiției leneșului modern în linii mai particulare decât orice presupunere aduce titlul. O bună parte din lectură asigură cititorul că Andrew, personajul principal, nu este tocmai un leneș, ci protagonistul lui Dostoievski, din micro-romanul Însemnări din subterană, adus la zi.

Frustările unor greșeli trecute și ale unor compromisuri neasumate ajung abia din luna Octombrie (ultimul capitol) să se alinieze într-o concluzie asupra lenei. Iar oricât de contradictoriu ar putea suna la început, un spirit modern poate să simtă mai repede decât să înțeleagă de ce această perspectivă a autorului este justă.

Romanul este construit dintr-o serie de scrisori, unele adresate chiar destinatarului, câteva liste de cumpărături, anunțuri date la ziar și câteva fragmente din opera la care protagonistul nostru lucrează în prezent.

Îl putem vedea ca pe un jurnal indirect sau un dosar SRI menit să schițeze cât se poate de bine viața persoanei urmărite. Nimic însă nu poate fi luat de bun pe de-a întregul, dat fiind faptul că singurul Andrew la care avem acces este doar cel pe care Andrew îl cunoaște.

Destinatarii scrisorilor sunt amintiți, iar răspunsurile lor pot fi câteodată recompuse din replicile lui Andrew, însă nu vedem nici un cuvânt scris de alt personaj. Cu toate acestea, cele patru luni de corespondență incluse în roman reușesc să construiască un caracter până la cele mai realiste detalii.

Destinatarii săi sunt: fosta soție, izvor al frustrărilor și neîmplinirilor care justifică multe dintre emoțiile pe care protagonistul le trăiește în prezent; prieteni cu care nu a mai corespondat de mult, efect al constantei sale raportări la un trecut ce promitea glorie, chiar și când aducea eșec amar; alți scriitori aspiranți, care îi trimit lucrări pentru fi publicate în singurul proiect care i-a mai rămas, revista Soap. În corespondența cu aceștia din urmă putem vedea și atitudinea pe care protagonistul o ia față de cei pe care îi consideră un eșec și la ce acțiuni recurge atunci când, precum el, un altul insistă că talentul său literar e veritabil. Procesul la care Andrew recurge este din nou foarte asemănător cu “retragerea în subterană”, cu mici scăpări.

Textul oferă o definiție mai adecvată sentimentului de lene prin puterea exemplului unui scriitor care încearcă să balanseze munca literară cu viața socială. În cele mai multe cazuri, cea din urmă o absoarbe pe prima, iar scriitorul redevine mereu aspirant, unul care are tot eșecul în față. Premisele leneviei devin pentru Andrew sentimentele reprimate de-a lungul întregii vieți, care nu-l lasă în prezent să scoată o formă pură din ceva care nu va rezolva niciuna din aceste frustrăi. El vine cu un plan care îi îmbină lucrul cu statutul social pentru a se răzbuna pe toți cei care îi amplifică anxietatea în cele patru luni, însă nici o parte din acest plan nu promite să fie real pentru cititor. Frontiera dintre ficțiune și realitate devine atât de fină încât inițierea efortului aduce după sine și probabilitatea ca singurul rezultat obținut să fie unul fictiv, astfel încât nu se mai face nimic.

Gustul amar lăsat de împietrirea degetelor literare este amplificat de fragmentele de proză scrise de protagonist pentru noul său roman, deoarece acestea scot la iveală un talent real pe care scriitorul nu-l vede. Pasajele din proza sa creează o atmosferă faulkneriană a oamenilor simpli încercați de avariția spiritului așa cum scriitorul este încercat de garanția eșecului și apăsarea vieții sociale.

Recomand Țipătul leneșului pentru oricine simte anxietatea productivității și dorește să pătrundă mai bine în tainele acestei afecțiuni, dar și celor care vor să se prăpădească de râs.