Tot ce nu ți-am spus · Celeste Ng – „Am avut dintotdeauna o altfel de viață în minte.”

„În fiecare dimineață, trezindu-se în paturile lor, Nath și Lydia se întrebau pentru o clipă dacă nu cumva universul se îndreptase singur.”

Tot ce nu ți-am spus e una din acele cărți pentru care nicio altă lectură anterioară nu te pregătește cu adevărat. Alunecă pe lângă tine precum o umbră, ți se strecoară pe sub piele și te ia complet pe nepregătite, provocându-ți sentimente la care nici nu te gândeai. Îți șoptește la ureche lucruri ce acționează ca un duș cu apă rece, trezindu-te la cruda realitate.

Abia după ce o termini de citit și reușești să-ți faci puțină ordine în gânduri, vei înțelege în întregime influența pe care lectura proaspăt terminată a avut-o asupra ta. Realizarea e dură, dar adevărată: e uimitor cât de mult ne asămănăm câteodată fix cu personajele pe care le disprețuim. După ce ai citit și ultima pagină și ai lăsat cartea jos, îți promiți că vei încerca să fii o persoană mai bună, că te vei strădui mai mult în a-i face fericiți pe cei din jurul tău.

Romanul se concentrează pe greșelile pe care le comit personajele și pe consecințele pe care aceste greșeli le au asupra vieților celor din jur. E un roman al familiei, însă al uneia disfuncționale și lipsite de iubire și înțelegere. Părinții din această carte sunt un model clar de “așa nu”, dovedind ce se întâmplă atunci când nu există comunicare în cadrul familiei și când tinerii nu au parte de un cămin stabil și primitor la care să se poată întoarce. Evenimentele petrecute în Tot ce nu ți-am spus reprezintă rezultatul tuturor gândurilor nerostite și al momentelor când deja este prea târziu, când ai atât de multe cuvinte de spus dar din păcate nu mai e nimeni dispus să le asculte.

Marilyn și James Lee sunt un cuplu pe care vecinii nu îl văd cu ochi prea buni. El chinez, ea americancă, cei doi nu au izbutit niciodată să se integreze cu adevărat în Middlewood, Ohio. Deși credeau că au reușit să treacă peste dramele și dezamăgirile din trecut, realitatea stă puțin altfel. Sunt prinși între problemele de atunci și cele de acum, între trecut și prezent, iar asta se reflectă în modul în care își cresc copiii, fiind departe de câștiga premiul pentru cei mai buni părinți ai anului.

Trăiesc vieți oarecum eșuate: Marilyn regretă în continuare faptul că nu a ajuns doctor și că trebuie să se mulțumească mereu cu viața de casnică. Nu că s-ar strădui cine știe ce, mai ales în ceea ce privește responsabilitatea de mamă. James se simte în continuare incapabil să se integreze. În copilărie nu prea a avut prieteni, iar situația nu pare să se fi schimbat prea mult acum, la maturitate.

Populația din Middlewood nu îl primește cu brațele deschise pe domnul James Lee, profesor de istorie de origine chineză. Trebuie să ne amintim că acțiunea are loc în anii ’70, o perioadă dominată încă de prejudecăți rasiale și de o atitudine ostilă pentru tot ce e diferit și nu se încadrează în normele convenționale ale societății. Din păcate, părinții au grijă să le transmită și copiilor această mentalitate, iar familia Lee resimte din plin toată această ură.

„Îmi dau seama că nu sunt fericită cu viața pe care o trăiesc. Am avut dintotdeauna o altfel de viață în minte.”

Marilyn și James au trei copii: Nathan, Lydia și Hannah. Nathan este cel mai mare, un băiat sârguincios și deștept, cu ambiții și aspirații pe măsură. Sensibil poate la situația precară a părinților săi și la continuele neplăceri pe care trebuie să le îndure de la vecini, el simte nevoia de a ajunge o persoană importantă și respectată atunci când va crește.

Lydia este copilul mijlociu, fiica pe care părinții o adoră (da, da, știm, părinții nu ar trebui să aibă copii preferați) și în care își pun toate speranțele. Și toate presiunile, desigur. Mama ei dorește ca Lydia să devină medic, să reușească în viață și să nu se mulțumească cu un statut care nu o reprezintă. Pe scurt, vrea să trăiască prin Lydia viața pe care nu a putut-o trăi pe propria piele. Tatăl ei dorește să fie cât mai populară, să aibă o mulțime de prieteni, să meargă la petreceri, să se înțeleagă cu toată lumea și să nu aibă parte de niciun strop din ura pe care el a resimțit-o de-a lungul anilor.

Hannah este mezina familiei și în același timp copilul de care părinții par să fi uitat, deși poate ea e cea care are nevoie de cea mai multă grijă și afecțiune din partea lor. Tânjește după atenția pe care nu o primește, ajungând în același timp să realizeze că părinții ei nu îi vor oferi niciodată acest lucru. Hannah a fost favorita mea și mi s-a părut unul dintre personajele cele mai inteligente. Abandonează încercările de a ajunge pe primul loc în sufletul părinților și se mulțumește cu rolul de observator tăcut. Știe cum e să te simți neglijată și lăsată pe dinafară. Nu vrea ca viitorii ei copii să se simtă vreodată la fel, așa că își jură că va fi pentru ei un părinte mai bun decât cei de care a avut ea parte.

Atunci când familia află că Lydia a murit, fiecare dintre ei începe să-și pună toate acțiunile sub semnul întrebării. Sunt forțați să recunoască toate greșelile pe care, intenționat sau nu, le-au comis față de ea, greșeli ce au ajuns în final să o distrugă pe sărmana fată. De-abia acum, când ea nu mai e printre ei, realizează cât de important era rolul pe care îl juca: Lydia era liantul familei, cea care, cumva, reușea să îi țină pe toți uniți. Fără ea, ceilalți se trezesc deodată dezbinați, singuri în bătaia vântului, nesiguri de drumul pe care trebuie să apuce mai departe. Ușor-ușor, rănile din trecut încep să se vindece, iar ei să învețe cum să aibă din nou încredere unii în alții, însă nu va fi ușor, nu când s-au obișnuit atâta timp să păstreze secrete unii față de ceilalți.

„Dar nu știa cum să explice tot ce se întâmplase, cum se schimbase totul într-o singură zi, cum o persoană pe care o iubea atât de mult putuse să fie acolo la un anumit moment și apoi, o clipă mai târziu, să… dispară.”

Romanul prezintă una dintre cele mai comune greșeli pe care le fac părinții, atunci când își obligă copiii să aleagă un viitor pe care ei înșiși l-au dorit, dar, din diverse motive, nu au putut avea parte de el.

Îi împing să practice hobby-uri pe care copiii poate nu le-ar fi ales altfel, fără să țină cont de dorințele și interesele lor, ajungând în final să le respingă propria identitate și dorință de afirmare. Marilyn și James o aleg pe Lydia ca fiind copilul favorit dintre cei trei, concentrându-și atenția doar asupra ei. Lydia e un copil bun, poate prea bun: îi e atât de teamă să nu-și dezamăgească părinții și să nu i se destrame familia, încât acceptă fără nicio ezitare toate deciziile pe care ei le iau în locul ei și toate idealurile care îi sunt impuse, până în punctul în care ajunge să nu o mai recunoască pe fata ce îi întoarce privirea în oglindă.

Și-a lăsat personalitatea atât de mult modelată de părinți încât a ajuns să o piardă pe cea proprie și să nu mai știe cine e adevărata Lydia. Nu e deci de mirare că, luptându-se de atâta vreme cu dorințe contradictorii și cu presiuni prea mari pentru umerii ei, ajunge în final să clacheze.

Ceilalți doi copii ai familiei suferă și ei pierderea Lydiei, aceasta fiind singura care le acorda atenția și afecțiunea de care aveau nevoie, care îi asculta, îi încuraja și se bucura împreună cu ei de reușitele lor. Încerca mereu să îi protejeze și să le ofere un loc unde să se simtă în siguranță, unde să poată spune ce aveau pe suflet fără să le fie teamă că vor fi judecați.

După moartea ei, lipsiți de acest sistem de sprijin, cei doi frați se văd nevoiți să învețe să se descurce singuri. Încetul cu încetul, Nathan se maturizează și se îndepărtează de familie, convins că este o decizie înțeleaptă, pe când Hannah continuă să rămână un observator tăcut al dramelor prin care trece familia ei.

Tot ce nu ți-am spus este o carte ce ar trebui citită atât de tineri, cât și de părinți. Tinerii trebuie să realizeze că ei reprezintă mai mult decât o modalitate prin care părinții își pot repara greșelile, retrăi viața și îndeplini fiecare vis nerealizat.

Au dreptul să-și frmeze propria personalitate, să își trăiască așa cum doresc viața, independent de ceea ce vor părinții de la ei. La rândul lor, părinții au datoria de a cunoaște faptul că un copil trebuie iubit, apreciat și integrat în familie indiferent ce s-ar întâmpla.

Scopul lor este acela de a-și crește copiii astfel încât ei să devină persoane responsabile, independente și fericite, cu un sistem de valori bine definit, nu să fie păpuși în mâinile părinților. Familia ar trebui să reprezinte pentru un copil un mediu sigur, unde se poate dezvolta în voie, nu o închisoare în care să simtă că se sufocă.

Mulțumesc Editura Litera pentru exemplarul oferit pentru recenzie!