Fragment în avanpremieră: Alienistul, de Caleb Carr

La finalul lunii mai ne întâlnim cu Alienistul, de Caleb Carr, la Bookfest – Salonul Internațional de Carte. Romanul a fost ecranizat într-un serial de succes pe Netflix. Traducere de Monica Șerban.

La Leda Edge urmează să mai apară Eliberează-mă, de Tahereh Mafi, al doilea volum al seriei Atingerea lui Juliette, și Ghid de jupoane și piraterii pentru doamne, de Mackenzi Lee, continuarea romanului Ghid de vicii și virtuți pentru gentlemeni.

New York, 1896. Jurnalistul John Schuyler Moore este chemat de doctorul Laszlo Kreizler – psiholog sau „alienist” – să vadă trupul mutilat al unui adolescent, abandonat pe podul Williamsburg, aflat încă în construcție. De aici, cei doi prieteni încep o călătorie revoluționară pentru lumea criminalisticii: crearea profilului psihologic al ucigașului pe baza detaliilor crimelor sale. În timpul aventurii lor periculoase, descoperă atât trecutul traumatizant, cât și mintea perversă a unui criminal care va ucide din nou, înainte ca vânătoarea lor să se termine.

Cu un ritm susținut și captivant, marcat de amănunte istorice, Alienistul readuce în prim-plan New Yorkul de la sfârșitul secolului al XIX-lea, cu casele lui mari, cu polițiști corupți și gangsteri extravaganți, cu clădirile strălucitoare ale celor două Opere și bodegile sordide. Este o epocă în care, dacă pui la îndoială părerea generală că toți criminalii se nasc criminali și susții că ei se formează în mijlocul societății, poți suferi consecințe neașteptate și chiar fatale.

„Thrillerul de epocă al lui Caleb Carr ne poartă într-un moment al istoriei când ideea modernă de criminal în serie abia înmugurise […]. El urmărește îndeaproape eforturile unei echipe de anchetatori vizionari care lucrează fără oprire să rezolve un șir de crime oribile […]. Fascinant […]. Plin de suspans […]. Încântător.” (The Detroit News)


 
CAPITOLUL 1

8 ianuarie 1919

Theodore s‑a dus.

Cuvintele, acum când le scriu, par să nu aibă niciun sens, aşa cum sens n‑a avut nici vederea sicriului coborât într‑un petic de sol nisipos lângă Sagamore Hill, locul pe care l‑a iubit mai mult decât orice pe lume. Cum stăteam aşa, după‑amiază, în vântul rece de ianuarie care bătea peste Long Island Sound, mi‑am zis în sinea mea: „Sigur chestia asta e o glumă. Bineînțeles că va împinge capacul coşciugului cu putere, ne va orbi cu zâmbetul lui caraghios şi ne va sparge urechile cu hohotele lui de râs asurzitoare. Apoi ne va îndemna să trecem la acțiune şi toți vom porni în marş, cu scopul de a proteja cine ştie ce specie obscură de triton, amenințat de ravagiile vreunui gigant industrial hapsân, pornit să construiască o fabrică fetidă chiar pe spațiul în care se împerechează micul amfibian.” Nu eram singur în fanteziile mele. Cei care participau la înmormântare se aşteptau la ceva asemănător, se vedea limpede pe chipurile lor. Toate semnele indicau că nu numai țara, ci şi întreaga lume simțea la fel. Atât era de inacceptabilă ideea că Theodore Roosevelt plecase pe lumea cealaltă.

La drept vorbind, începuse să se stingă de mult timp, un lucru pe care nimeni nu voia să‑l admită, de când fiul său Quentin fusese ucis în ultimele zile ale Marelui Măcel1. Cecil Spring‑Rice a spus odată, cu amestecul lui caracteristic de duioşie şi de haz, că Roosevelt a fost mai toată viața lui ca un puşti „de şase ani”; iar Herm Hagedorn a observat că, după ce Quentin a fost doborât din cer în vara lui 1918, „băiețelul din Theodore a murit”. Am luat cina cu Laszlo Kreizler la Delmonico în seara asta şi i‑am pomenit de comentariul lui Hagedorn. Cât ne‑am desfătat cu două feluri de mâncare, am primit o explicație tipică lui, plină de pasiune, de ce moartea lui Quentin era mai mult decât cumplită pentru Theodore. Roosevelt simțise şi o vină profundă pentru că le insuflase filosofia „vieții active” tuturor copiilor săi, care, adesea, se puseseră în mod deliberat în situații periculoase, convinşi că mult iubitul lor tată va fi încântat. Mereu ştiusem că durerea era insuportabilă pentru Theodore. Că, ori de câte ori trebuia să se împace cu moartea cuiva apropiat, părea că n‑o să supraviețuiască chinului. Dar abia în seara asta, în timp ce îl ascultam pe Kreizler, mi‑am dat seama cât de insuportabilă fusese şi nesiguranța morală pentru cel de‑al 26‑lea preşedinte care se considera uneori justiția întruchipată.

Kreizler… N‑a vrut să vină la funeralii, deşi lui Edith Roosevelt i‑ar fi plăcut tare mult. Întotdeauna a fost realmente subiectivă în privința bărbatului căruia ea îi spune „enigma”, doctorul inteligent ale cărui studii despre mintea umană au tulburat profund atâția oameni în ultimii 40 de ani. Kreizler i‑a scris lui Edith un bilet în care i‑a mărturisit că nu suportă ideea unei lumi fără Theodore şi, fiindcă are 64 de ani deja şi şi‑a petrecut viața privind realități îngrozitoare direct în față, crede că îşi va face singur un hatâr şi va ignora decesul prietenului său. Edith mi‑a spus astăzi că biletul lui Kreizler a mişcat‑o până la lacrimi, fiindcă a înțeles că veselia şi entuziasmul nemărginite ale lui Theodore – care îi revoltaseră pe mulți cinici şi erau de multe ori, sunt silit s‑o zic în interesul integrității jurnalistice, greu de tolerat chiar şi de prieteni – se dovediseră suficiente să impresioneze un bărbat a cărui izolare de societate părea pentru toți ceilalți de nezdruncinat.

O parte dintre băieții de la Times îşi doreau să‑i însoțesc la o cină de reculegere, dar o seară liniştită cu Kreizler mi s‑a părut un lucru mai nimerit. Am închinat paharele nu neapărat din vreo nostalgie stârnită de clipele din copilăria petrecută de cei doi în New York, deoarece Laszlo şi Theodore s‑au cunoscut abia la Harvard. Nu, Kreizler şi cu mine ne‑am tămăduit inimile ce încă sufereau din cauza primăverii de la 1896 – aproape cu un sfert de secol în urmă! – şi a şirului de evenimente de atunci, care şi acum par prea bizare pentru acest oraş. Până la sfârşitul desertului şi al vinului de Madeira (şi ce finețe să aranjezi un parastas la Delmonico Ah, bunul şi bătrânul Del, care acum se pregătea să se pensioneze la fel ca noi toți! Dar, în acele vremuri, restaurantul lui fusese scena agitată a unora dintre cele mai importante întâlniri ale noastre.), amândoi râdeam şi clătinam din cap, uimiți chiar şi‑acum că am reuşit să ieşim întregi din coşmarul acela. Eram încă mâhniți, după cum se vedea pe chipul lui Kreizler şi după gheara din pieptul meu, gândindu‑ne la cei care nu izbutiseră.

Nu e simplu de descris. Privind în urmă, aş putea spune că viețile noastre şi ale altora par să se fi scurs inevitabil şi fatal spre acea experiență unică, însă atunci aş fi nevoit să aduc în discuție subiectul determinismului psihologic şi chestiunea liberului‑arbitru – redeschizând, cu alte cuvinte, enigma filosofică imposibil de înțeles şi întrețesută la răstimpuri în acțiunile noastre de coşmar, precum singura arie uşor de fredonat dintr‑o operă dificilă. Sau aş putea spune că, pe parcursul lunilor de atunci, Roosevelt, Kreizler şi cu mine, sprijiniți de unii dintre cei mai buni oameni cunoscuți de mine, am pornit pe urmele unui criminal monstruos şi am sfârşit față‑n față cu un copil speriat. Însă toate astea ar fi incredibil de vagi, prea pline de „ambiguitățile” care par să îi fascineze în prezent pe romancieri şi care m‑au ținut în ultima vreme departe de librării şi mai aproape de cinematografe. Nu, există un singur fel de a face lucrurile, şi anume să vă povestesc întreaga aventură, întorcându‑mă la prima noapte sinistră şi la primul trup măcelărit. Ba poate chiar şi mai departe în timp, de fapt, la zilele noastre de la Harvard, alături de profesorul James. Da, să scoatem povestea dintre umbre şi să o expunem, în sfârşit, în fața publicului – aceasta e soluția.

E posibil ca oamenilor să nu le placă. De fapt, exact reacția publicului ne‑a silit să o ținem doar pentru noi atâția ani la rând. Aproape că niciun necrolog dedicat lui Theodore nu a pomenit evenimentul. Doar în lista realizărilor ca preşedinte al Consiliului Comisarilor din cadrul poliției oraşului New York, între 1895 şi 1897, ziarul Herald – care nu mai e citit aproape de nimeni în ziua de azi – l‑a menționat pe un ton incomod: „Şi, desigur, soluția crimelor oribile din 1896, care au îngrozit atât de tare oraşul.” Totuşi, Theodore nu şi‑a asumat niciodată meritul pentru soluția cu pricina. Adevărat, se dovedise suficient de deschis la minte, în ciuda slăbiciunilor sale, încât să‑i încredințeze ancheta unui bărbat care chiar putea să rezolve enigma. În privat, recunoscuse mereu că acel bărbat era Kreizler.

Cu greu ar fi putut face aşa ceva în public. Theodore ştia că americanii nu erau pregătiți să‑l creadă şi nici măcar să asculte detaliile teoriilor sale. Mă întreb dacă acum sunt pregătiți. Kreizler se îndoieşte. I‑am zis că intenționez să pun pe hârtie povestea şi mi‑a oferit una dintre chicotelile lui sardonice. M‑a avertizat că doar îi va înspăimânta şi îi va îngrețoşa pe oameni, nimic mai mult. Țara, a declarat el, nu s‑a schimbat mult din 1896, în pofida existenței tuturor celor ca Theodore, Jake Riis şi Lincoln Steffens, precum şi a multor femei şi bărbați croiți din acelaşi material. Încă alergăm, potrivit spuselor lui Kreizler – în momentele noastre intime, noi, americanii, alergăm la fel de iute şi de temători, aşa cum ne îndepărtam atunci fugind de întunericul pe care îl ştiam ascuns în spatele uşilor unor case aparent liniştite, departe de coşmarurile injectate şi acum în creierul copiilor de oameni pe care, după cum ne îndeamnă natura încă de la naştere, ar trebui să îi iubim şi să ne încredem în ei, gonim tot mai iute, în număr tot mai mare, spre poțiuni, pudre, preoți şi filosofii ce promit să şteargă cu buretele asemenea temeri şi spaime ale nopții, în schimbul unui devotament slugarnic. Să aibă oare dreptate…?

Dar divaghez. S‑o luăm cu începutul, atunci!

Capitolul 2

Un ciocănit scandalos în uşa casei bunicii mele din Washington Square North, numărul 19, le‑a adus mai întâi pe menajeră şi apoi pe însăşi bunica în pragul dormitoarelor lor, la ora două, în dimineața de 3 martie 1896. Am continuat să zac în pat, doborât de o mahmureală puternică, ce ar fi trebuit domolită oarecum de somn, deşi ştiam că persoana de afară avea mai degrabă treburi cu mine decât cu bunica. Mi‑am îngropat capul între pernele cu fețe din olandă, sperând că musafirul nepoftit va renunța şi va pleca.

— Doamnă Moore! am auzit‑o pe menajeră strigând. Face un tărăboi îngrozitor! Să deschid?

— În niciun caz! a răspuns bunica cu glasul ei sever şi cu dicția ei perfectă. Harriet, trezeşte‑l pe nepotul meu. Fără îndoială că a uitat să‑şi achite vreo datorie la jocurile lui de noroc.

Apoi am auzit paşi îndreptându‑se spre camera mea, aşa că mi s‑a părut o idee bună să mă pregătesc. De la anularea logodnei mele cu domnişoara Julia Pratt de Washington cu doi ani în urmă, locuiam cu bunica. În tot acest timp, bătrânica mea devenise tot mai sceptică în privința felurilor în care îmi petreceam orele. Îi explicasem în nenumărate rânduri că, în calitate de reporter la The New York Times, mi se cerea să vizitez multe dintre cartierele şi casele rău famate ale oraşului, precum şi să mă întovărăşesc cu personaje dintre cele mai dubioase. Însă ea îşi amintea prea bine tinerețea mea ca să creadă asemenea poveşti cusute cu ață albă. Atitudinea pe care o afişam când veneam seara acasă i‑a întărit bănuiala că starea mea de spirit, şi nu obligația profesională, mă conducea spre saloanele de dans şi mesele de joc de la Tenderloin, noapte de noapte. După ce am surprins replica acidă cu jocurile mele de noroc adresată lui Harriet, mi‑am dat seama că devenise vital să îi prezint imaginea unui bărbat cât se poate de treaz şi cu griji serioase. Am tras repede pe mine un halat chinezesc negru, mi‑am trecut degetele prin păr să mi‑l aranjez şi am deschis uşa țanțoş exact când a ajuns şi Harriet în dreptul ei.

— Ah, Harriet, am spus calm, cu o mână în interiorul hala‑ tului. Să nu ne alarmăm. Tocmai revizuiam nişte note pentru un articol şi am descoperit că îmi trebuie anumite materiale de la birou. Sigur e băiatul care‑a venit cu ele.

— John! a zbierat bunica fix când Harriet încuviința din cap confuză. Tu eşti?

— Nu, bunico, am zis, coborând în grabă treptele acoperite cu covor persan gros. E doctorul Holmes.

Doctorul H. H. Holmes era un escroc şi un criminal cumplit de sadic care aştepta la momentul respectiv să fie spânzurat în Philadelphia. Posibilitatea ca el să evadeze înainte de întâlnirea cu călăul şi să călătorească la New York ca să‑i ia gâtul constituia, dintr‑un motiv inexplicabil, cel mai mare coşmar al bunicii. Am ajuns la uşa camerei ei şi i‑am dat un sărut pe obraz, pe care l‑a acceptat fără să zâmbească, dar care a încântat‑o.

— Nu fi obraznic, John! E calitatea ta cea mai puțin atrăgătoare. Să nu‑ți închipui că farmecele tale îmi vor potoli enervarea.

Ciocănitul puternic a început din nou la uşă, urmat de glasul unui băiat care îmi striga numele. Bunica s‑a încruntat şi mai tare.

— Cine Dumnezeului e ăsta şi ce Dumnezeului vrea?

— Cred că e un băiat de la birou, i‑am explicat, păstrând minciuna, dar nedumerit la rândul meu de identitatea tânărului care asalta uşa de la intrare cu o asemenea vigoare.

— De la birou? a repetat bunica, fără să creadă o iotă. Bine, atunci, deschide‑i.

Am coborât în grabă, dar atent, până în capătul scărilor, unde mi‑am dat seama că, de fapt, cunoşteam vocea care mă striga, deşi nu reuşeam s‑o identific cu precizie. Nu m‑a liniştit deloc nici că era un glas tânăr – unora dintre cei mai răi hoți şi criminali pe care îi întâlnisem în New Yorkul anului 1896 abia dacă le dăduseră tuleiele.

— Domnule Moore!

Băiatul a insistat din nou, adăugând şi câteva şuturi zdravene pe lângă ciocănituri.

—Trebuie să vorbesc neapărat cu domnul John Schuyler Moore!

Am rămas nemişcat pe pardoseala alb cu negru a vestibulului.

— Cine‑i acolo? am întrebat, cu mâna pe încuietoare.

— Sunt eu, domnule! Stevie, domnule!

Am răsuflat uşurat şi am descuiat uşa din lemn masiv. Afară, în lumina chioară a lămpii cu gaz de deasupra – singura pe care bunica refuzase să o înlocuiască cu un bec electric –, am dat cu ochii de Stevie Taggert, sau „Steve‑Lulea”, după cum i se mai spunea. În primii săi 11 ani de viață fusese pacostea celor 15 secții de poliție, dar apoi îşi revenise, iar acum era vizitiul şi băiatul bun la toate al doctorului Laszlo Kreizler, eminent fizician, alienist şi bunul meu prieten. Stevie se sprijinea de una dintre coloanele albe de la intrare şi încerca să‑şi recapete suflul – ceva îl îngrozise de‑a binelea pe flăcău.

— Stevie! am rostit, văzându‑i părul lung şi castaniu năclăit de sudoare. Ce s‑a întâmplat?

M‑am uitat dincolo de el şi am zărit trăsurica lui Kreizler, cu acoperământul negru pliat în jos şi trasă de un cal la fel de negru, pe nume Frederick. Animalul, la fel ca Stevie, strălucea de sudoare. Din el se ridicau aburi groşi în aerul rece al începutului de martie.

— Doctorul Kreizler e cu tine?

— Domnul doctor a spus să veniți cu mine! a răspuns tânărul grăbit, abia reuşind să tragă aer în piept. Imediat!

— Dar unde? E două dimineața…

— Imediat!

Se vedea că nu e în măsură să‑mi explice, aşa că i‑am spus să mă aştepte până mă îmbrac. În timp ce mă aranjam, bunica mi‑a strigat prin uşa dormitorului că orice treabă aş avea împreună cu „respectivul doctor Kreizler” la ora două noaptea, ştia sigur că nu e ceva respectabil. Am ignorat‑o cât am putut de mult, mi‑am strâns haina din tweed pe mine şi am sărit în trăsură.

Nici măcar n‑am apucat să mă aşez, că Stevie i‑a şi ars una cu biciul lui Frederick. Am căzut pe pielea maronie a banchetei şi am vrut să‑l ocărăsc, dar spaima de pe chipul lui m‑a impresionat din nou. M‑am ținut bine când trăsura s‑a înclinat într‑o parte destul de periculos pe caldarâmul din Washington Square. Tremurăturile şi hurducăielile s‑au mai domolit întrucâtva când am intrat pe pavajul lung şi lat, din cuburi de piatră, de pe Broadway. Ne‑am îndreptat spre centrul oraşului, apoi spre est, în cartierul Manhattan, unde Laszlo Kreizler se îndeletnicea cu ale lui şi unde viața devenea, cu cât înaintai în zona respectivă, mai ieftină şi mai sordidă: Lower East Side.

Preț de o clipă, am crezut că poate se întâmplase ceva cu Laszlo. Sigur asta ar fi explicat violența cu care Stevie îl biciuia şi îl îndemna pe Frederick, un animal pe care îl trata de obicei cu o blândețe absolută. Kreizler era singura ființă umană care nu primise de la Stevie decât o muşcătură sau eventual un pumn şi, fără îndoială, şi unicul motiv pentru care flăcăul nu se mai afla şi acum în instituția din Randalls Island, cunoscută cu numele eufemistic de Casă de Refugiu pentru Băieți. După cum se exprimase poliția, până la vârsta de zece ani, Stevie se dovedise a fi „un pungaş, un hoț de buzunare, un bețivan, un fumător înrăit, un jefuitor” – membrul unei găşti de cartofori care momea nătărăii în locul unde se organizau jocurile de noroc – „şi o amenințare distrugătoare din naştere”. Stevie îl atacase şi îl desfigurase îngrozitor pe unul dintre paznicii de pe Randalls Island, despre care susținea că încercase să tabere asupra lui. („Să tabere asupra lui”, în limbajul jurnalistic de acum un secol, însemna invariabil „a viola”.) Fiindcă paznicul avea soție şi familie, onestitatea băiatului şi, în cele din urmă, chiar sănătatea lui mintală fuseseră puse la îndoială.

Chiar atunci, Kreizler, unul dintre experții de frunte ai acelor zile din domeniul psihiatriei judiciare, şi‑a făcut apariția. În cadrul audierii pentru stabilirea sănătății mintale a lui Stevie, Kreizler a descris cu măiestrie viața băiatului pe străzi, de la vârsta de trei ani, când mama lui îl abandonase, punând viciul opiului deasupra grijii pentru fiul ei, pentru ca, într‑un final, femeia să ajungă amanta unui chinez care furniza respectivul drog. Judecătorul a rămas impresionat de discursul lui Kreizler şi s‑a arătat sceptic în privința mărturiei paznicului rănit. A fost de acord să‑l elibereze pe Stevie, dar numai după ce Kreizler s‑a oferit să‑l ia sub aripa lui, punându‑se garant pentru purtarea viitoare a băiatului. La momentul acela, am crezut că Laszlo şi‑a pierdut mințile. Dar, în numai un an, Stevie s‑a transformat într‑un băiat complet diferit. Şi, la fel ca mai toți cei care lucrau pentru Laszlo, s‑a dedicat întru totul patronului său, în ciuda distanței emoționale a lui Kreizler, care îi nedumerea pe cei mai mulți cunoscuți ai lui.

— Stevie, am strigat ca să acopăr zgomotul roților ce se loveau de marginile tocite ale dalelor de granit, unde este doctorul Kreizler? A pățit ceva?

— E la institut! a răspuns Stevie, cu ochii săi albaştri larg deschişi.

Laszlo lucra la Institutul Kreizler pentru Copii, un amestec de şcoală şi de centru pentru cercetări pe care îl fondase în anii Mă pregăteam să‑l întreb ce căuta acolo la o asemenea oră, dar m‑am abținut când ne‑am repezit prin intersecția încă aglomerată dintre Broadway şi Houston Street. Aici, remarcase lumea cu înțelepciune odată, puteai trage cu arma în orice direcție fără să nimereşti vreun om cinstit. Stevie a năvălit peste bețivi, jucători de faraon, dependenți de morfină şi de cocaină, prostituate, marinari în căutare de nuri sau simpli vagabonzi, silindu‑i pe toți să fugă pe trotuare. Ajunşi la adăpost, s‑au apucat să ne blesteme şi să ne înjure.

— Înseamnă că mergem la institut? am urlat eu.

Dar Stevie şi‑a îndemnat brusc calul să o ia la stânga, pe Spring Street, unde am întrerupt afacerile din fața celor două, trei cârciumi în care prostituatele ce se dădeau drept dansatoare aranjau întâlniri pentru mai târziu în hoteluri ieftine cu nătângi nefericiți, veniți, de regulă, din afara oraşului. De pe Spring Street, Stevie a intrat pe Delancey Street – unde se desfăşurau lucrări de lărgire pentru a susține traficul din ce în ce mai aglomerat în ultima vreme de pe noul pod Williamsburg, a cărui construcție începuse recent –, după care am zburat pe lângă diferite teatre întunecate. De pe fiecare alee pe lângă care treceam, răzbătea ecoul sunetelor disperate şi demente ale speluncilor: locuri împuțite ce vindeau rachiuri dubioase făcute din tot felul de substanțe, de la benzină până la camfor, pentru un bănuț paharul, aşezat pe tejgheaua jegoasă. Stevie nu a încetinit deloc. Ne îndreptam, din câte se părea, chiar spre capătul insulei.

[…]

— Kreizler! a murmurat Theodore grăbit, uitându‑se pe fereastră cu o privire confuză şi temătoare care nu îl caracteriza deloc. Da, Kreizler a fost aici.

— A fost? Adică a plecat?

— Înainte să sosesc A lăsat un bilet. Şi un raport.

Theodore mi‑a arătat o bucată de hârtie mototolită pe care o ținea în mâna stângă.

— Unul preliminar, în orice caz. A fost primul doctor disponibil pe care l‑am găsit. Chiar dacă totul era lipsit de speranță oricum…

L‑am apucat de umăr.

— Ce s‑a întâmplat?

— La drept vorbind, domnule comisar, şi pe mine m‑ar interesa acelaşi lucru, a intervenit sergentul Flynn, cu un servilism atât de prefăcut, încât m‑a îngrețoşat. Dormim destul de puțin la Secția 15 şi, foarte curând, aş…

— Foarte bine, l‑a întrerupt Theodore, îmbărbătându‑se. Cum stați cu stomacurile, domnilor?

Nu am zis nimic, iar Flynn a făcut o glumă absurdă despre numărul uriaş de întâmplări înspăimântătoare pe care le‑a întâlnit în viața lui. Însă ochii lui Theodore erau mai reci ca oricând. A arătat spre uşa ce ducea la pasarelă. Sergentul Connor a păşit într‑o parte şi Flynn a preluat conducerea.

În ciuda presimțirilor rele, primul meu gând când am ieşit a fost că priveliştea de pe pasarelă era şi mai grozavă decât cea de la ferestrele turnului. Peste apă se zărea Williamsburg, pe vremuri un orăşel paşnic, care acum devenea rapid o parte dinamică a metropolei, urmând să fie absorbit în doar câteva luni de ma‑ rele New York. La sud, din nou, podul Brooklyn. În partea de sud‑vest, la distanță, răsăreau turnurile noi din Piața Imprimeriei, iar dedesubt, valurile negre ale fluviului se zvârcoleau…

Şi atunci am văzut.


1Primul Război Mondial.

Împrăștiată, dar creativă, cu nasul în cărți și mereu pe fugă. Încăpățânată și cu un doctorat în Sarcasm. Dușmanul declarat al somnului. Cinefilă de mică, cu căștile în urechi oriunde merge, imaginația o îndeamnă să viseze în cele mai (ne)potrivite momente.

Noutățile literare ale toamnei #1: editurile Storia Books, Epica Publishing House & Litera

Storia Books 1. An Enchantment of Ravens, de Margaret Rogerson (noiembrie) Every enchantment has a price. With a flick of her paintbrush, Isobel creates stunning portraits for a dangerous set of clients: the fair folk. These immortal creatures cannot bake bread or put a pen to paper without crumbling to dust. They crave human Craft with a terrible thirst, and they trade valuable enchantments for I...[Read More]

Neuromantul (Sprawl #1) · William Gibson

În 1948, un geniu al anticipației și deducției analiza lumea politică a prezentului său și enunța anumite idei despre potențiala ei evoluție într-o unificare pacifistă, în care conștiința individuală, dar și gânditul liber și susținut, nu doar că și-ar fi pierdut rolul, dar ar fi devenit de-a dreptul indezirabile. Imagina un 1984 ordonat. Tot în 1948, însă, se năștea un alt geniu al anticipației. ...[Read More]

#comingsoon în 2020: 20 dintre cele mai așteptate cărți de la Editura Litera

Editura Litera anunță Top 20 de titluri pentru cititorii pasionați de ficțiune și non-ficțiune, o listă-reper care ne poate influența modul de gândire în 2020. Ficțiune Tous les hommes n’habitent pas le monde de la même façon, Jean–Paul Dubois. Câștigător, în 2019, al celui mai prestigios premiu literar al Franței, Premiul Goncourt, acest “roman nostalgic al fericirii pierdute” – cum îl desc...[Read More]

Victimă fără chip (Fabian Risk #1) · Stefan Ahnhem

Am citit sute de thrillere și de romane polițiste, însă puține se compară cu Victimă fără chip, debutul lui Stefan Ahnhem, la nivel de violență și tortură. Un criminal în serie meticulos și înfricoșător de inteligent. Un șir aparent nesfârșit de victime, crime simbolice, păcate din copilărie. Un jurnal misterios pe care nu l-am considerat un indiciu, evaluat greșit de la prima însemnare. Aș putea ...[Read More]

Leave a Reply

Your email address will not be published. Required fields are marked *

You may use these HTML tags and attributes: <a href="" title=""> <abbr title=""> <acronym title=""> <b> <blockquote cite=""> <cite> <code> <del datetime=""> <em> <i> <q cite=""> <s> <strike> <strong>

*

Lost Password

Powered by watch naruto shippuden watch one piece watch one punch man online

Download by Wordpress Nulled Themes Keepvid youtube downloader