Chemată să investigheze o crimă comisă într-un club sadomaso din Southampton, Helen Grace descoperă că victima este cineva din viața ei secretă, despre care superiorii săi nu știu nimic. Helen e foarte hotărâtă să-l găsească pe criminal, având grijă să păstreze ascunsă relația ei cu victima. Dar, în scurtă vreme, are loc o nouă crimă, foarte asemănătoare cu prima. Să fie vorba de un criminal în serie? Va putea Helen să-l descopere fără să-și divulge secretele?.
Goodreads: 4.20
Dezastrul, moartea și violența o urmăresc pretutindeni pe Helen Grace. Credeam că Ghici cine moare primul o să rămână romanul meu preferat din serie, însă Băiatul pierdut mi-a amintit că M.J. Arlidge este un autor nemilos și realist, care își testează în permanență personajele. Nu le iartă greșelile și nu le oferă o mână de ajutor. Nu le salvează în ultimul moment, când întăririle sunt pe drum, la doar câteva străzi distanță. Le abandonează în mijlocul problemelor și le provoacă să găsească soluții, amintindu-ne cât de cruzi, invidioși și meschini pot să fie până și cei mai apropiați prieteni sau colegi, pe care îi protejezi sau salvezi fără să aștepți ceva în schimb.
Vrei să o atenționezi pe Helen Grace. Vrei să o împiedici să-și riște viața și cariera într-o confruntare pe care nu o poate câștiga. O urmărești cum renunță la avantaje și refuză să-și implice echipa într-o problemă personală, cum își pierde răbdarea în timpul ședințelor și devine emotivă la locul crimei. Este persecutată și trasă la răspundere, împinsă dincolo de limite și obligată să-și înfrunte trecutul, să accepte că secretele ei și-au pierdut „exclusivitatea”, transformate mai nou într-un lanț de motive, explicații și scuze ce îi amenință viitorul și reputația. Oricât de mult mă doare s-o recunosc, Băiatul pierdut a fost capcana perfectă.
Îmi amintesc cât de șocată am fost de finalul primului roman din serie, o durere egalată doar de Karin Slaughter prin Beyond Reach. Obișnuită până în acel moment cu echipe protejate de furia criminalilor, colegi înțelegători și sarcastici, arhetipuri „clasice”, teamwork și detectivi care întotdeauna reușesc să scape din ghearele morții, Ghici cine moare primul a fost o trezire violentă la realitate. De cele mai multe ori, cei buni sunt învinși sau nu reușesc să ajungă la timp, iar criminalii scapă nepedepsiți sau refuză să fugă, satisfăcuți de durerea provocată. Poate că adevărul este greu de acceptat, însă Arlidge întotdeauna va prefera un final tragic în detrimentul unei iluzii efemere.
La câteva minute după ce am terminat de citit Băiatul pierdut, am fost tentată să arunc cartea pe geam. Am detestat toate personajele, singura excepție fiind Helen Grace. Am fost dezamăgită de colegii ei și de Emilia Garanita, dezgustată de superiori și uimită de planul ingenios pus la cale de un antagonist viclean și lipsit de scrupule. Volumul te împinge dincolo de limite și nu intuiești din timp trădarea. Aștepți acest moment de cinci cărți și îți pui speranța în toate legăturile formate între membrii echipei, fără să îi oferi cuiva prezumția de nevinovăție.
„Faptul de a fi vestitoarea morții avea ceva foarte palpitant.”
După atât de multe anchete, timp în care pierzi numărul criminalilor în serie trimiși în spatele gratiilor, Helen merită un avantaj și un avertisment. Ce primește în schimb? Trădări, ezitări și scuze, pe lângă veșnicele persecuții din partea Emiliei Garanita, la fel de lacomă și de lipsită de scrupule ca în volumele precedente. Devine umbra Helenei și pare mai decisă ca niciodată să-i distrugă reputația, în timp ce Jonathan Gardman pândește clipa potrivită pentru a-și face intențiile cunoscute.
În mod normal, te îngrijorezi când protagonista este înconjurată de prădători și criminali, chiar și atunci când știi că nu are nevoie de ajutor pentru a scăpa nevătămată din orice situație. Citind Băiatul pierdut, nu poți să scapi de sentimentul că mai urmează o dezvăluire sau că mai există un personaj ce încă nu și-a făcut debutul pe tabla de joc, poate un pion ce nu și-a confirmat identitatea și se folosește de crimele din Southampton pentru a-ți distrage atenția de la actul final.
„În moarte, fusese abandonat de toți cei care ar fi trebuit să țină la el, iar cei rămași trebuiau să trăiască cu gândul acesta pentru tot restul vieții.”
Competiția dintre Sanderson și Charlie scapă de sub control, ambele dornice să o impresioneze pe Helen Grace și să-i demonstreze că poate conta pe ele. Din păcate, propriile ambiții și resentimente periclitează cazul, rivalitatea devine toxică și neproductivă, informațiile sunt ascunse, iar indiciile greșit interpretate. Într-un moment în care Helen avea nevoie de susținere și profesionalism, Charlie și Sanderson își pun carierele și viețile în pericol ca să ajungă primele la scenele crimelor sau să aresteze un suspect care să se potrivească profilului. De data aceasta, ambițiile și temerile ar putea să învingă loialitatea și camaraderia, prețul fiind încrederea și onoarea, două monede ce își pierd neașteptat de repede valoarea odată cu prezentarea unui scenariu diferit, malefic chiar și pentru Arlidge.
Toate romanele din seria Helen Grace sunt disponibile pe Libris.
Seria Helen Grace: Ghici cine moare primul, Ghici ce-i în cutie, Casa păpușilor, Ghici care-i mincinosul, Băiatul pierdut.
M-am atașat neașteptat de mult de Helen Grace, o protagonistă cum rar întâlnești în seriile polițiste. Nu vrea să fie considerată o eroină sau un model demn de urmat. Reușește să își țină sub control demonii, preferă siguranța intimității și a unei vieți private, nu-și desconsideră colegii, chiar și atunci când greșesc sau se implică emoțional în soluționarea unei anchete, nu-și pierde răbdarea și nu poartă ranchiună.
Din exterior pare rece, calculată și de neatins. Este invidiată, admirată și detestată, un motiv de bârfă și de speculații. Femeile independente, care refuză să dea explicații și își cunosc foarte bine prioritățile, se află întotdeauna (involuntar) în centrul atenției. Cei din jurul lor sunt atât de preocupați să emită teorii și să le descopere secretele, încât nu-și dau seama când încalcă acea linie fină dintre curiozitate și hărțuire.
Am ales să nu divulg niciun spoiler din volumele precedente, punând accentul pe ce am simțit și trăit citind Băiatul pierdut. S-a produs o mare nedreptate și vreau ca justiția și loialitatea să primească o lovitură binemeritată în Hide and Seek. L-am iertat imediat pe Arlidge pentru cliffhanger, însă celelalte personaje se vor afla pentru o perioadă îndelungată pe lista mea neagră. Să vă fie rușine!
P.S.: Criminalul a avut dreptate când i s-a spovedit cititorului: Poate că era imposibil să cunoști pe cineva în viața asta. Poate că doar în moarte se dezvăluie adevăratul sine al unui om.
