Fragment în avanpremieră: Blestemul mării, de Shea Ernshaw
În curând la Leda Edge: Blestemul mării, de Shea Ernshaw, traducere de Iordana Ferenț și Ștefan Ferenț. Roman tradus în peste 10 limbi, în curs de ecranizare la Netflix.
UN ORAȘ ASCUNS ÎN CEAȚĂ.
O FATĂ CU MULTE SECRETE.
UN PORT ÎN CARE MOARTEA LOVEȘTE FĂRĂ GREȘ.
BINE AȚI VENIT ÎN ORAȘUL BLESTEMAT SPARROW!
Cu două sute de ani în urmă, trei surori au fost condamnate la moarte pentru vrăjitorie. Cu pietre legate de glezne, fetele au fost aruncate în ocean și lăsate să se înece. Acum, în fiecare vară, Marguerite, Aurora şi Hazel Swan se întorc în oraș și ucid fără milă. An de an, trei băieți își găsesc pieirea în adâncuri, atrași de farmecul răvășitor al misterioaselor surori.
Penny Talbot locuiește împreună cu mama ei pe o insulă din apropiere de Sparrow și are în grijă bătrânul far. În mod surprinzător, adolescenta cuminte și retrasă știe o mulțime de lucruri despre năpasta care s-a abătut asupra micii așezări în urmă cu două secole și a descoperit chiar și metoda prin care Marguerite, Aurora și Hazel pot fi oprite.
Totul se complică atunci când în orașul blestemat sosește ca din întâmplare Bo Carter, un tânăr fermecător, dar plin de secrete, pe care însă nu e gata să le dezvăluie. Încetul cu încetul, tânărul va cădea în mrejele surorilor Swan, iar Penny va fi silită să facă o alegere cumplită: să se salveze sau să îl salveze pe Bo?
În 1822, trei surori au sosit în Sparrow, Oregon, la bordul lui Lady Astor, un vas care făcea negoț cu blănuri şi care, mai târziu în acel an, s‑a scufundat în port, chiar dincolo de promontoriu.
Pasagerele se numărau printre primele persoane care urmau să se stabilească în oraşul de coastă abia întemeiat şi au păşit pe noul tărâm asemenea unor păsări cu picioare subțiri. Aveau părul ondulat de culoarea caramelelor şi pielea albă ca zăpada. Fetele erau frumoase – chiar prea frumoase, aveau să spună orăşenii mai târziu. Marguerite, Aurora şi Hazel se îndrăgosteau deseori şi, de obicei, de bărbații nepotriviți – cei ale căror inimi aparțineau deja altcuiva. Tinerele erau cochete şi seducătoare, iar bărbații le găseau irezistibile.
Orăşenii din Sparrow le socoteau însă a fi chiar mai mult decât atât: le credeau vrăjitoare ce făceau farmece bărbaților ca aceştia să devină necredincioşi.
Şi astfel, la sfârşitul lui iunie, când luna nu era altceva decât un ciob subțirel pe cerul înnorat, cele trei surori, cu pietre legate de glezne, au fost aruncate în ocean chiar dincolo de promontoriu, s‑au dus la fund şi s‑au înecat. La fel ca nava cu care sosiseră.
Am o fotografie veche, alb‑negru, din anii 1920, reprezentând o femeie de la un circ ambulant care pluteşte într‑un acvariu uriaş, plin cu apă, cu părul unduindu‑se în jurul capului şi picioarele ascunse într‑o falsă coadă de sirenă făcută dintr‑o țesătură metalică cu fir textil care imită sol‑ zii. Femeia este subțire, cu trăsături angelice şi cu buzele strâns lipite în timp ce îşi ține răsuflarea în apa rece ca gheața. Câțiva bărbați stau în fața acvariului de sticlă, uitându‑se țintă la ea, de parcă ar fi adevărată. Cât de uşor poți fi păcălit de privelişte!
Mă gândesc la această fotografie în fiecare primăvară, când prin Sparrow încep să umble poveşti despre cele trei surori care s‑au înecat dincolo de gura portului, pe lângă Lumiere Island, unde locuiesc cu mama. Mi le închipui plutind ca nişte fantome delicate printre umbrele întunecate din adâncuri, imprevizibile şi de neatins, aidoma sirenei din spectacolul de circ. Oare în urmă cu două secole cele trei surori s‑au luptat să rămână la suprafață când au fost împinse cu forța în adâncuri sau au lăsat greutatea fiecărei pietre să le ducă repede spre fundul rece şi stâncos al Pacificului?
O ceață matinală, tristă şi umedă alunecă peste suprafața oceanului între Lumiere Island şi oraşul Sparrow. Apa este calmă în timp ce merg spre doc ca să dezleg barca, de fapt o ambarcațiune cu fundul plat, cu două locuri pe bancă şi motor în afara bordu‑ lui. Nu este tocmai uşor de manevrat când este furtună sau vânt puternic, dar este minunată ca mijloc de transport rapid către oraş şi înapoi. Ottis şi Olga, două pisici galbene care au apărut în mod misterios pe insulă pe când erau pui, mă urmează mieunând, ca şi cum mi‑ar regreta plecarea. Plec în fiecare dimineață la această oră, traversând golful înainte să se sune pentru prima oră – cursul de economie globală –, o disciplină care nu îmi va fi utilă niciodată, şi în fiecare dimineață, cele două pisici mă urmează pe drumul spre doc.
Lumina intermitentă a farului mătură insula şi, pentru o clipă, atinge silueta aflată în vârful falezei, pe malul stâncos din vest. E mama. Are brațele încrucişate la piept, iar puloverul nisipiu cu noduri îi e înfăşurat în jurul trupului fragil în timp ce priveşte fix spre vastul Pacific, aşa cum o face în fiecare dimineață, aşteptând pe cineva care nu se va mai întoarce nicicând: tata.
Olga se freacă de blugii mei, arcuindu‑şi spatele uscățiv şi ridicându‑şi coada ca să mă convingă să o iau în brațe, dar nu am timp. Îmi trag gluga impermeabilului bleumarin, păşesc în barcă şi trag cu putere de cablul de la motor până când acesta începe să funcționeze, apoi navighez prin ceață. Nu zăresc nici malul, nici oraşul Sparrow prin pâclă, dar ştiu că amândouă sunt la locul lor.
Catarge înalte şi crestate se ridică din apă asemenea unor săbii, mine terestre, rămăşițe din anii trecuți. Dacă nu ştii drumul, îți poți lovi barca de oricare dintre cele şase epave care încă se odihnesc în aceste ape. Dedesubtul meu se află o urzeală de metal acoperită cu o crustă de scoici, verigi de lanț ruginit care se întind peste provele distruse, peşti care se simt ca acasă în hublourile putrezite şi catarge măcinate de apa sărată. Este un cimitir de nave. Dar asemenea pescarilor care înaintează cu greu prin ceața mohorâtă ca să ajungă în larg, reuşesc să navighez prin golf cu ochii strâns închişi din cauza frigului. Apa este adâncă aici. Odinioară, ambarcațiuni de mari dimensiuni aduceau provizii prin acest port, dar acum nu se mai întâmplă asta. În prezent, doar bărci mici de pescuit şi vase de agrement îşi croiesc drum cu zgomot. Apele sunt bântuite, o spun fără încetare marinarii, şi au dreptate.
Barca se ciocneşte de marginea docului unsprezece, debarcaderul numărul patru, unde ancorez cât timp sunt la oră. Majoritatea tinerilor de şaptesprezece ani au permise de conducere şi maşini ruginite găsite pe Craigslist1 sau lăsate moştenire de frați sau surori mai mari. În loc de maşină, eu am o barcă. Nu văd la ce mi‑ar folosi o maşină.
Îmi arunc pe umăr geanta de pânză împovărată cu manuale şi mă târâi pe străzile cenuşii şi lunecoase spre Liceul Sparrow. Oraşul Sparrow a fost construit la întâlnirea a două culmi – ascuns între munte şi ocean –, motiv pentru care alunecările de teren sunt cât se poate de obişnuite pe aici. Într‑o bună zi ar putea fi şters în totalitate de pe fața pământului. Împins în apă şi îngropat sub vreo doisprezece metri de şuvoaie de nămol. În Sparrow, nu există lanțuri de restaurante fast‑food, nici malluri, nici cinematografe şi nici Starbucks, deşi avem o cafenea drive-through. Micul nostru oraş este protejat de lumea din afară şi, cumva, captiv în timp. Populația este de două mii douăzeci şi patru de locuitori, dar numărul creşte mult în fiecare an pe 1 iunie când turiştii pun stăpânire pe tot.
Rose stă pe pajiştea din fața Liceului Sparrow, butonând la telefonul mobil. Părul răzvrătit, roşu‑scorțişoară, e tot numai bucle dezordonate pe care nu le iubeşte defel. Însă eu am invidiat mereu modul în care părul ei nu poate fi domolit, legat sau ordonat în timp ce al meu, drept şi castaniu, nu poate fi înduplecat să capete vreo formă exuberantă şi veselă – am tot încercat. Dar părul țeapăn, țeapăn rămâne.
— Nu mă laşi baltă diseară, nu‑i aşa? întreabă ea când mă vede, ridicând sprâncenele şi lăsând telefonul să‑i cadă în geanta cu cărți cândva albă, acum însă mâzgălită cu markere colorate, astfel încât a devenit o combinație de albastru nocturn învolburat, verde ca iarba şi roz bombon – o explozie de culoare care nu a lăsat niciun spațiu neatins.
Rose vrea să devină artistă – Rose este artistă. După absolvirea liceului, e hotărâtă să se mute la Seattle şi să urmeze cursu‑ rile Institutului de Artă. Şi îmi reaminteşte aproape săptămânal că nu doreşte să meargă singură şi că ar trebui să o însoțesc şi să fiu colega ei de cameră. Propunere la care am evitat cu iscusință să dau un răspuns ferm încă din primul an de liceu.
Nu că n‑aş dori să scap din acest oraş îngrozitor şi ploios, pentru că mi‑o doresc din tot sufletul. Dar mă simt captivă, simt povara unei responsabilități care apasă greu pe umerii mei. Nu‑mi pot lăsa mama singură pe insulă. Eu sunt tot ce i‑a mai rămas – singura ființă care o leagă de realitate. Şi poate că e absurd – naiv chiar –, dar şi eu am speranța că tatăl meu o să revină într‑o bună zi. Îşi va face apariția ca prin farmec pe chei şi va merge tacticos spre casă, ca şi cum timpul ar fi stat în loc. Şi eu trebuie să fiu de față în cazul în care el chiar va veni.
Dar cum clasa a XI‑a se termină şi clasa a XII‑a se apropie, sunt nevoită să mă gândesc la viitorul meu şi la posibilitatea ca acesta să fie chiar aici, în Sparrow. S‑ar putea să nu părăsesc niciodată acest loc. S‑ar putea să fiu blocată aici.
Voi rămâne pe insulă, citindu‑mi viitorul în rămăşițele pă‑ tate ale frunzelor de ceai din ceştile de porțelan alb, exact aşa cum obişnuia mama să o facă înainte ca tata să dispară pentru totdeauna. Localnicii obişnuiau să traverseze golful în barcă, uneori pe furiş, la adăpostul unei nopți cu lună fantomatică, alteori în miezul zilei, pentru că erau chinuiți de o întrebare la care aveau nevoie neapărat de răspuns, luau loc în bucătăria noastră şi băteau uşor darabana pe masa din lemn masiv în timp ce aşteptau ca mama să le ghicească viitorul. La final, lăsau banc‑ notele îndoite, sau mototolite, sau netezite pe masă chiar înainte de plecare. Mama strecura banii într‑o cutie cu făină pe care o ținea pe raftul de lângă aragaz. Şi poate că asta e viața care mi‑e sortită: să stau la masa din bucătărie, cu părul îmbibat de aroma dulce de muşețel sau de ceai de lavandă şi portocale în timp ce îmi plimb degetul pe marginea unei ceşti şi descopăr cine ştie ce mesaje în dezordinea învolburată a frunzelor.
De multe ori, mi‑am întrezărit viitorul în acele ceaiuri: un băiat care naufragiază pe insulă. Inima îi bătea nebuneşte în piept, pielea îi era acoperită de nisip şi bătută de vânt. Şi inima mea, incapabilă să reziste. Este acelaşi viitor pe care l‑am văzut în fiecare ceaşcă cu ceai de când aveam cinci ani, când mama m‑a învățat să descifrez tainele ascunse în frunze. Soarta ta se află pe fundul unei ceşti de ceai, îmi şoptise ea adeseori înainte să mă alunge la culcare. Şi ideea acestui viitor se trezeşte în mine ori de câte ori mă gândesc să părăsesc oraşul Sparrow – e ca şi cum insula mă trage înapoi, iar soarta mea a prins rădăcini aici.
— Nu se consideră că te las baltă dacă nici n‑am spus că voi merge! îi răspund lui
— Nu te las să ratezi încă o petrecere Swan, spune ea şi îşi mişcă şoldurile într‑o parte, înfăşurând cureaua genții cu cărți pe degetul mare Anul trecut am fost nevoită să stau de vorbă cu Hannah Potts până la răsăritul soarelui şi n‑am de gând să repet experiența.
— Mă mai gândesc!
Petrecerea Swan a avut întotdeauna un dublu scop: să mar‑ cheze începutul sezonului Swan şi sfârşitul anului şcolar. Este o petrecere stropită din belşug cu băutură, adică este un amestec ciudat de entuziasm că scapi de ore, de profesori şi de extemporale, combinat cu teama iminentă de sezonul Swan. De obicei, oamenii se îmbată criță şi nu‑şi mai amintesc nimic.
— Nu te mai gândi, fă‑o! Când te gândeşti prea mult la ceva, ajungi doar să o laşi baltă.
Rose are dreptate. Îmi doresc să vreau să merg – îmi doresc să fiu interesată de petrecerile de pe plajă. Dar nu m‑am simțit niciodată în largul meu la evenimente de felul ăsta. Eu sunt fata care locuieşte pe Lumiere Island, fata a cărei mamă a înnebunit şi al cărei tată a dispărut, fata care nu şi‑a pierdut niciodată vremea prin oraş după orele de şcoală, fata care ar prefera să‑şi petreacă seara citind harta mareelor şi urmărind bărcile înaintând cu greu în port în loc să bea bere după bere cu oameni pe care nici nu‑i cunoaşte prea bine.
— Nici măcar nu trebuie să te costumezi, dacă nu vrei, ada‑ ugă ea, pe un ton îngăduitor.
Oricum, costumatul nu a fost niciodată o variantă pe care să o iau în calcul. Spre deosebire de majoritatea localnicilor din Sparrow, care păstrează, ascuns în fundul dulapului, un costum de la începutul anilor 1800 pregătit pentru petrecerea anuală Swan, eu n‑am aşa ceva.
Soneria care anunță începutul cursurilor se aude, iar noi urmăm grupul de elevi prin uşile principale din față. Holul mi‑ roase a ceară de parchet şi a lemn putrezit. Ferestrele au o sin‑ gură foaie de geam şi sunt expuse curentului, iar vântul zăngăne sticla în rame în fiecare după‑amiază. Lămpile licăresc şi bâzâie. Niciunul dintre dulapuri nu se închide pentru că fundația clădirii s‑a lăsat. Dacă aş fi avut cunoştință despre un alt oraş şi un alt liceu, poate că aş fi socotit acest loc ca fiind deprimant. În schimb, ploaia care se prelinge prin acoperiş şi picură pe bănci şi pe podeaua de pe hol în timpul furtunilor de iarnă pare chiar familiară. Ca acasă.
Eu şi Rose nu avem prima oră împreună, aşa că mergem spre capătul Holului A şi ne oprim în apropiere de toaleta fetelor înainte de a ne despărți.
— Nu ştiu ce îi voi spune mamei, spun eu, răzuind o rămăşiță din lacul de unghii Blueberry Blitz de pe degetul mare stâng pe care Rose mă făcuse să‑l pictez în urmă cu două săptămâni acasă la ea, în timpul unei seri de film, atunci când hotărâse că, pentru a se integra ca un adevărat student la artă în Seattle, tre‑ buia să urmărească filmele clasice ale lui Alfred Hitchcock; ca şi cum acele peliculele înfricoşătoare alb‑negru ar putea să o transforme într‑un artist adevărat.
— Spune‑i că mergi la o petrecere, că tu, de fapt, ai o viață.
Sau, pur şi simplu, furişează‑te. Probabil că nici măcar nu va observa că ai plecat.
Îmi muşc buza şi termin cu pigulitul unghiei. Adevărul este că nu mă simt deloc confortabil la gândul să o las singură pe mama, chiar şi numai pentru o noapte. Dacă s‑ar trezi şi şi‑ar da seama că nu mai dorm în patul meu? Oare n‑ar crede că am dispărut exact cum a dispărut şi tata? Oare n‑ar începe să mă caute? Oare n‑ar face un gest prostesc şi necugetat?
— Oricum este blocată pe insula asta, adaugă Unde să se ducă? Doar nu are obiceiul să iasă la plimbare pe ocean, cugetă Rose.
Fata se opreşte şi ne uităm fix una la cealaltă: plimbarea ei pe ocean este exact lucrul de care mă tem.
— Ceea ce vreau să spun, se corectează Rose, este că nu cred că se va întâmpla ceva dacă o vei lăsa singură pentru o Vei reveni acasă chiar după răsăritul soarelui.
Privesc spre uşa deschisă a sălii unde urmează să înceapă prima mea oră – cursul de economie globală – şi unde aproape toți elevii şi‑au ocupat deja locurile. Domnul Gratton stă la catedră şi bate uşor cu un stilou într‑un teanc de lucrări, aşteptând să sune soneria finală.
— Te rog! mă imploră Este cea mai grozavă noapte a anului şi nu vreau să fiu din nou ratata care merge singură, adaugă ea cu un sâsâit uşor la pronunția cuvântului „singură”.
Când Rose era micuță, era peltică. Toate „s”‑urile rostite de ea erau pronunțate cu limba între dinți. La grădiniță, copiii obişnuiau să o tachineze ori de câte ori o educatoare îi cerea să vorbească cu glas tare în fața clasei. Dar după vizite regulate la logopedul din Newport, trei zile pe săptămână, în primii noştri ani de liceu, situația s‑a schimbat brusc, ca şi cum Rose ar fi ieşit din vechiul trup şi ar fi intrat într‑unul nou. Cea mai bună prietenă a mea, stângace şi sâsâită, renăscuse ca o persoană încrezătoare şi curajoasă. Şi chiar dacă înfățişarea îi rămăsese neschimbată, în momentul acela radia precum o minunată specie umană exotică de care eu habar n‑aveam, în timp ce eu am rămas exact aceeaşi. Am sentimentul că, într‑o bună zi, nici măcar nu ne vom mai aminti motivul pentru care suntem prietene. Ea îşi va lua zborul ca o pasăre viu colorată spre cealaltă parte a lumii, iar eu voi rămâne în urmă, acoperită cu pene cenuşii, udă leoarcă şi lipsită de aripi.
— Bine, mă înduplec eu, ştiind că dacă voi rata o altă petrecere Swan, Rose ar putea să nu mă mai recunoască drept singura ei prietenă.
Rose zâmbeşte larg.
— Slavă Domnului! Credeam că va trebui să te răpesc şi să te duc cu forța acolo, spune ea şi îşi mută mai sus pe umăr geanta cu cărți, adăugând: Ne vedem după oră!
Rose se grăbeşte pe hol exact când din boxele metalice de deasupra se aude ultimul țârâit al soneriei.
Azi este program scurt: doar prima şi a doua oră, pentru că este şi ultima zi de şcoală înaintea vacanței de vară. Mâine este 1 iunie. Şi cu toate că majoritatea liceelor nu‑şi încep trimestrul al treilea foarte devreme, oraşul Sparrow a pornit numărătoarea inversă cu luni în urmă. Semne care anunță festivaluri în onoarea surorilor Swan au fost deja atârnate şi împodobesc piața oraşului şi vitrinele magazinelor.
Sezonul turistic începe mâine. Şi odată cu el soseşte un număr mare de străini şi se dă startul unei tradiții sinistre şi ucigătoare care a năpăstuit Sparrow din 1823, de când cele trei surori Swan au fost înecate în port. Petrecerea de diseară reprezintă debutul unui sezon care va aduce ceva mai mult decât banii turiştilor – va aduce legende, ipoteze şi îndoieli privind istoria oraşului. Şi, ca întotdeauna, în fiecare an, fără greş sau îndoială, va aduce şi moartea.
1 Pagină de internet cu anunțuri de mică publicitate şi forum, disponibilă în şapte limbi şi în 70 de țări, înființată în 1995 de Craig Newmark (n. tr.).
Puterea · Naomi Alderman – „Și trimise fulgerul său până la capătul pământului.”
Puterea este ca o febră: te copleşeşte şi nu poate să fie controlată. În primele zile, încerci să ignori simptomele, însă devii conştient de schimbări, de particulele fine de energie ce îţi strălucesc în vârfurile degetelor, de pulsul accelerat, de dorinţa de a ceda şi de a îmbrăţişa harul primit. Puterea este o monedă cu două fețe, atât un har, cât şi un blestem. În viziunea lui Naomi Alderman, e...[Read More]
Ruta Sepetys se întoarce în România!
Ruta Sepetys se întoarce în România! Cea mai importantă autoare de ficțiune istorică pentru adolescenți și tineri din lume, ale cărei romane sunt traduse în peste 50 de țări și în 36 de limbi, va sosi din nou în România pentru o reîntâlnire cu fanii ei și pentru a lansa romanul „O mare de lacrimi” (Epica, 2017). Pentru acest roman, Ruta Sepetys a fost distinsă cu Medalia Carnegie pentru cel mai bu...[Read More]
Neuromantul (Sprawl #1) · William Gibson
În 1948, un geniu al anticipației și deducției analiza lumea politică a prezentului său și enunța anumite idei despre potențiala ei evoluție într-o unificare pacifistă, în care conștiința individuală, dar și gânditul liber și susținut, nu doar că și-ar fi pierdut rolul, dar ar fi devenit de-a dreptul indezirabile. Imagina un 1984 ordonat. Tot în 1948, însă, se năștea un alt geniu al anticipației. ...[Read More]
Frontul de acasă, de Kristin Hannah
La mijlocul lunii mai, în colecția Blue Moon a Editurii Litera, urmează să apară Frontul de acasă, un nou roman de Kristin Hannah. Traducere din limba engleză și note de Alexandra Axinte-Cristea. Ca multe alte cupluri, Michael și Jolene Zarkades sunt nevoiți să facă față diferitelor probleme din viața de zi cu zi – copiii, carierele, facturile, treburile casnice – deși căsnicia lor se duce de râpă...[Read More]
Iordana Ferent
Multumesc din suflet pentru “advertising” daca se poate spune asa.
Mi-ar placea sa imi ingaduiti sa procedez la un copy-paste ca sa transfer materialul
pe pagina mea de FB cu adaugirea ca volumul deja a aparut si se poate gasi pe
site-ul editurii Corint. La fel ar face si fiul meu, Stefan, colaboratorul meu.
Am foarte multi elevi imprastiati prin lume si poate ca s-ar bucura sa cumpere
si sa citeasca aceasta carte uimitoare. Multumesc anticipat si astept.