În principiu, pot spune că avem de a face cu o comedie decentă cu mici vârfuri creative sau scântei de genialitate. Problema filmului este că nu inspiră înspre eșec total și nici nu expiră înspre măreție, ceea ce ne lasă cu o succesiune moartă de evenimente ocazional colorate de personajul lui Charlize Theron. Dar pentru cineva care nu se uită la prea multe filme, și căruia i-a plăcut Hangover, este ok.
O poveste mediocră cu personaje decente și o execuție bună – bun de zile ploioase!
Într-o manieră mediocră, “Gringo” este un film care lasă să se întrevadă ambiția pentru mai mult. Povestea nu prea are mare relevanță întrucât este vădit intenționată doar ca un decor superficial pentru a aduce laolaltă personajele. Acestea, la rândul lor, nu sunt altceva decât reprezentantele unor tipologii populare, cu foarte puțină autenticitate în alcătuire. Am impresia că întreg filmul încearcă să reînvie o tipologie, evocând stilul unor producții precum „Rock’n’Rolla”, “Lock, Stock and Two Smoking Barrels” sau “Snatch” (cel vechi).
Scurtă descriere: Un angajat model este pe cale de a fi înșelat de patronii companiei pentru care lucrează, dar descoperă asta în timpul unei călătorii de afaceri împreună cu ei în Mexic. Dibuiește un plan pentru a le-o plăti cu aceeași monedă însă acest plan complică lucrurile extrem. Există o morală direct transmisă a omului de treabă care trebuie să nu mai fie naiv.
Execuția scuză greșeala, întrucât, oricât de mult ne-am fi plictisit, nu putem declara acest film ca fiind o cauză pierdută, o odă pentru prostie sau o sonată pentru patetism. În efortul său de a se păstra aproape de tipologie, directorului Nash Edgerton îi lipsește inspirația, dar nu cade în disgrație niciun moment.
Majoritatea personajelor sunt cât de cât credibile, în ciuda normei care le-a născut – good guys, bad guys – iar cumva interacțiunile dintre ei reușesc să pară posibile. Un pas mai aproape de autenticitate le-ar fi adus respectarea chiar mai conștiincioasă a tipologiei, întrucât niciunul dintre personajele din filmele menționate mai sus nu se identifică prin unilateralitate. Mârlanul și tipul de treabă nu ar trebui să fie două tabere, ci două dimensiuni ale fiecărui individ. Cu toate acestea, o lumină se ivește în cap de tunel când nici planul băiatului bun, nici al celui rău nu funcționează, iar salvarea reală se găsește undeva la mijloc, ducând personajul principal unde are nevoie și nu unde crede că ar trebui să fie. Recompensa este oarecum realistă din acest punct de vedere.
Personajul lui Charlize Theron este de departe cel mai captivant. Cu siguranță interpretarea este “de vină” aici pentru că aduce o dimensiune mult mai spectaculoasă decât pe pagină. Sunt sigur că majoritatea audienței ar fi dorit să vadă un film doar cu dânsa. Nu are cum să nu-ți placă un personaj despre care nu ai cum să ghicești niciodată cum va reacționa. O răceala constantă – întreruptă brusc de o criză de personalitate – depășită rapid prin manipulare și consolarea cu premiul care i-a cauzat criza antecedentă. Așa se scrie omul modern.
Pe locul doi la interes a fost fratele villain-ului, mercenarul trimis să-l salveze pe angajatul model din Mexic. Un criminal pentru bani care încearcă acum să ajute refugiații după cutremure și care crede în Dumnezeu, dar nu atunci când e vorba de lucruri serioase (îl parafrazez aici). Nu ai cum să nu vrei să pătrunzi mai adânc în trecutul și ideologiile unui astfel de om.
David Oyelowo, care îl interpretează pe angajatul model, creează comicul doar prin transferul brusc de la accentul american la cel african – combinat cu ocazionalele țipete feminine.
Comicul de situație aproape că nu există, în ciuda eforturilor. Toate personajele secundare sunt plictisitoare din cale afară și nu aduc absolut nimic în procesul de evoluție al protagonistului. Există o poveste care se desfășoară în paralel cu cea principală, un cuplu din care băiatul vrea să fure droguri de la aceeași companie, dar o putem exclude în totalitate și să vedem filmul exact la fel. Singurul punct real de convergență între cele două storyline-uri este împrietenirea dintre fata din cuplu și protagonistul nostru (angajatul model) pe parcursul a 5 minute, ceea ce este neverosimil, brânzos (cheesy) și improbabil.
În principiu, pot spune că avem de a face cu o comedie decentă cu mici vârfuri creative sau scântei de genialitate. Problema filmului este că nu inspiră înspre eșec total și nici nu expiră înspre măreție, ceea ce ne lasă cu o succesiune moartă de evenimente ocazional colorate de personajul lui Charlize Theron. Dar pentru cineva care nu se uită la prea multe filme, și căruia i-a plăcut Hangover, este ok.
O poveste mediocră cu personaje decente și o execuție bună – bun de zile ploioase!
